* Anul acesta, la Concertul de Craciun al revistei "Formula AS", sarbatoarea Nasterii Domnului va fi celebrata de trei colindatori din Bistrita Nasaud. Mama, fata si fiul ei, porniti spre Bucuresti, tocmai din Tarlisua, celebrul sat al lui Liviu Rebreanu. Tarani la obarsie, canta hore cu noduri, o muzica ancestrala, salvata ca prin minune de la pieire, in ciuda dificultatii ei. Cu vocile lor dumnezeiesc de frumoase, solii Ardealului ne vor aduce in colindele lor si aer proaspat, cu miros de zapada si sarbatoare, tocmai de la poalele neguroase ale Muntilor Tibles. Ascultati-le povestea acum, iar vineri seara, haideti sa colindam impreuna cu ei *
Lenuta Purja
"Sa-ti fie cantecul ca un descantec de leac"
- Prima intrebare pe care ti-ar pune-o oricine te asculta horind este de la cine ai mostenit cantecele astea fabuloase, cu noduri. Parca-s strigate catre lumea de dincolo
- Mama mea, si alti cativa batrani din sat, mai pastreaza horea cu noduri, sau horea in grumaz, prin aceea ca satul nostru, Agries, comuna Tarlisua (locul nasterii marelui scriitor ardelean Liviu Rebreanu) se afla la granita Nasaudului cu Maramuresul si cu Tara Lapusului. Horea in grumaz este forma de interpretare pe care doina a luat-o in tinuturile nordice ale Ardealului si Maramuresului, care consta in redarea guturala, prin tehnica asa-numitelor "noduri", lovituri de glota. E o reminiscenta a unei maniere de interpretare arhaica, intalnita nu doar la noi in tara, ci si in cele mai diverse si neasteptate locuri de pe pamant, de la triburi polineziene, la mongolii din Podisul Tibetului, ori la samanii siberieni. Bela Bartok insusi, dupa ce a cercetat cantecul cu noduri din Tara Lapusului, a consemnat nedumerirea sa intr-un manuscris: "Nu am putut afla de la taranii lapuseni cum anume produc aceste sunete". La noi, cantecul cu noduri a mai rezistat in Oas, in Tara Lapusului si in cateva locuri din tinutul Nasaudului... Eu am invatat sa cant de la mama mea, iar de la mine a invatat si fiul meu, Sergiu, acum in varsta de 18 ani, student in primul an la Conservator, la Cluj.
- Fa-ne un dar de suflet, Lenuta, povesteste-ne despre locul din care vii, satul tau natal de la poalele Tiblesului.
- Agriesul este paradisul meu, o gradina a Raiului de-adevaratelea, primavara ii alb de flori de cires, iar iarna, ii alb de zapada. Pe potecile calcate acum doar de salbaticiuni, vara urcam dupa zmeura, mure si afine. Pe-al doilea varf al muntelui, ingradit de stanci mari si ascutite, este locul numit de oamenii de la noi "Gradina Fetii Padurii". Acolo sunt niste specii rare de flori si asa-s de frumoase, de gandesti ca esti in rai. Acolo imi placea sa merg de micuta, impreuna cu alti copii de seama mea, si sa dau drumul glasului, ca sa mearga peste vai, pana la celalalt varf de munte, si sa se intoarne inapoi, ca intr-o simfonie.
"Maica cand il tragana, lampa-n cui se legana"
- Ai mostenit horitul de la mama ta, Teodora Diacului. Iti mai amintesti cum ai invatat sa canti?
- Mama n-a plecat niciodata din sat. El a ramas centrul universului pentru ea, Teodora Diacului, cum o stiu oamenii dupa nume, o femeie simpla, cu glas minunat, pe care il are curat si acum, la varsta de 69 de ani. Si cu care horeste, de-o stiu toate satele dimprejur si pe care a mostenit-o din vechimea neamului nostru, transmisa din generatie in generatie. O canta si bunica din partea mamei, pe care o chema tot Teodora, pe cand torcea lana. Mi-o amintesc bine: "Asta-i hore batraneasca,/ Dar nu-i cine s-o horeasca/ Si-n grumaz sa o-nvarteasca!". Barbatii din familia mamei au cantat si ei, ba chiar bunicul a fost diac, cantaret bisericesc (de aceea i se spune mamei "Teodora Diacului"), asa ca eu am mostenit de la amandoi bunicii mei un larg repertoriu. Pe langa horea in grumaz, stiu si cantece de catanie, de dragoste, pastorale, de razboi, strigaturi, doine, balade, pricesne, colinde. Am avut o copilarie frumoasa, impartita intre jocuri, dar si munca din casa, ori grijitul de animale. Mergeam cu oile sau vacile la pasune, si pe culmea dealului, cantam horile invatate de la mama. Cantecul a fost intotdeauna langa mine, din copilarie. Tot mama m-a invatat tainele tesutului si cusutului, iar acul si suveica parca acompaniau glasurile noastre, in timp ce tata si fratele meu mai mare lucrau pe afara, in ograda, iar iarna mergeau dupa lemne, in padure. Vara eram toti la munca campului, iar toamna, dupa cules, cand se desfaca porumbul, seara, hoream, jucam si strigam laolalta cu oamenii din sat, cu care ne ajutam. Iarna, in sezatoare, era la fel de frumos. Afara ningea cu fulgi mari, iar in casa ghemul cu cantece si povesti se depana incet. O buna parte din lumea copilariei mele a pierit, dusa in lumea de dincolo. S-a dus si tata, eu am plecat la oras, valurile vietii nu m-au leganat, ci m-au izbit adesea de stanci. In casa parinteasca a ramas mama, puternica si dreapta cum o stiu, neinduplecata in credinta ei. In toata duminica se imbraca romaneste, cu straiele cele bune, isi pune in straicuta un fir de busuioc, cartea cu pricesne si merge la biserica: "Acolo ma aflu cel mai bine!", spune ea. Pleaca odata cu preotul din sat, parintele Timoftei Gaurean, vecin de casa cu noi. Parintele ii mare iubitor de arta taraneasca, e si el mare mester sculptor in lemn si ii place sa asculte, in toata dimineata, cantecele mamei mele, peste gard, inainte de a rasari soarele.
"Pahar galben, de matase"
- Cum era sarbatoarea Craciunului in vremea copilariei tale?
- Imi placea mult Craciunul, deoarece mancam ureche si coada de purcel, si primeam, musai, un rand de haine noi. In ajunul Craciunului, tata cu fratele meu mergeau in padure cu sania, aduceau un brad, pe care il impodobeam cu ce aveam prin casa: nuci poleite, mere, colaci, si abia mai tarziu, cu ornamente cumparate de la oras. Simt si acum mirosul de brad curat, alaturi de focul de lemne, in casa impodobita cu cingeaua (cuverturi), iar pe jos lipita cu lut, de mainile bunicii mele. Si, chiar daca zapada era pana la brau, tot mergeam la colindat, prin noaptea alba de argint, pe sub lumina lunii, luminand cararile prin nameti cu un lompas (felinar). Daca stau sa ascult atent, in minte aud si acum, ca un fire subtire de beteala, glasurile noastre de copii cantand colinde: "Noi umblam si colindam/ Si colaci nu capatam,/ Altii umbla, nu colinda/ Si le scot colaci-n tinda". Ori: "Doamne, mandra-i asta casa,/ Mandru-i asternut pe masa,/ Pahar galben de matasa,/ Pe toarta paharului/ Scrisa-i raza soarelui,/ Scrisa-i raza si lumina,/ Sa tina gazda cu mana"... Dupa miezul noptii, cei mici se imprastiau pe la casele lor, apoi plecau cetele de feciori, si la urma se porneau cei batrani la colindat, pana in zori de zi. Si asa se petreceau, intr-o singura noapte din an, toate varstele ca sa duca vestea Nasterii pruncului sfant.
- S-a schimbat in satul tau ceva, de atunci? S-a stricat Craciunul, la fel ca in orasele mari?
- Se apropie din nou sarbatoarea Nasterii Domnului si, ca in fiecare an, lumea, la noi in sat, posteste si se roaga. Parca si timpul se schimba, ca sa ne dea ragaz sa ne gandim mai mult la cele ale sufletului, la bunatate, la iertare, la lepadarea gandurilor care ne inversuneaza unii impotriva altora, la intelegerea lucrurilor simple, care ne aduc liniste inlauntrul nostru. Se simte timpul acesta al lucrurilor bune, din felul in care-si vorbesc oamenii cand se intalnesc pe ulita, din bucuria care li se citeste in ochi cand ies, duminica, de la sfanta slujba, si se-nsira, imbracati in port romanesc, de-a lungul ulitelor, de la biserica pana acasa, din felul in care-si tocmesc lucrul si odihna. Muncile-s mai putine acum, la camp s-o gatat, mai mult in casa si cu animalele, iar restul ii de citit din carti (la noi oamenii citesc mult, deprindere din vremea Imperiului, de la luminatorii Scolii Ardelene), ca de n-au acasa, ieu de la biblioteca satului. Se mai intalnesc femeile in sezatoare, cu lucrul, si-acolo povestesc din vremile vechi, deapana istorii trecute. Copiii si feciorii au inceput a repeta colindele inca de la Sfantul Nicolae. S-au organizat pe cete si se-aduna, ori la unul, ori la altul, si canta, iar cei batrani ii indreapta unde nu zic bine, ori isi amintesc o corinda veche si-i invata si pe ei. Cu cat trece timpul si ziua Craciunului ii si mai aproape, parca te cuprinde asa, o vraja, o bucurie tainica, o asteptare nemarturisita, doar ghicita, a promisiunii implinite pe care Dumnezeu a facut-o lumii, de a trimite pe pamant pe Fiul Sau. Nasterea lui Iisus e in fiecare an un nou inceput, speranta ca anul ce vine ne vom purta mai bine si ne vom apropia mai mult de mantuire. Speram, cu totii! In Ajun, va merge feciorul meu la colindat. Va pleca cu ceata lui, va lua ulitele de jos pana sus, sub coasta muntelui, si atunci cand se va inturna, va aduna de la casele pe unde a colindat colacii cei mari, si carnatul, si rachiul. Voi merge si eu cu mama, apoi, dupa ce vor canta cocosii, primul ceas spre dimineata. Si apoi, astept ziua Craciunului, in care, cu toata suflarea satului, ne vom indrepta spre biserica noastra cea veche, scartand omatul sub picioare. Stiu ca ingerii zugraviti pe pereti vor canta cu noi bucuria Nasterii Domnului Nostru Iisus Hristos. Cred asta, pentru ca mai frumos ca in cantarea colindelor din ziua de Craciun, nu rasuna niciodata peste an, glasurile noastre unite, ale tuturor. Si-apoi, ne-ntoarcem acasa si punem mese-ntinse si imbelsugate, fiecare din ce are, ori daca n-are, din ce e miluit de vecini, ori de cei cu inima buna. Nimeni nu ramane cu masa goala de Craciun, nici un copil fara un dar, cat de marunt. La orase, colindatorii sunt opriti de interfoane si alarme la usile blocurilor, nu sunt primiti in case, dintr-o teama, exagerata, ori poate indreptatita, nu stiu. Dar cui nu primeste colindatorii nu-i merge bine tot anul.
Cumintenia pamantului
- Timiditatea ta, privirea plecata, cumintenia vorbei tale nu-ti rezerva defel un loc in galeria "vedetelor" de muzica populara. Aminteai de valurile vietii: cum a decurs viata ta dupa ce te-ai smuls din paradisul satului tau?
- Am terminat liceul la Bistrita, apoi dragostea a venit in viata mea, m-am casatorit, sotul meu lucra ca jandarm in oras, l-am urmat acolo si ne-am facut un rost impreuna. A aparut pe lume si fiul nostru, Sergiu, si am trait cativa ani fericiti. Dar soarta potrivnica a facut ca el sa moara intr-un accident ingrozitor de masina. L-am inmormantat la noi in sat, l-am plans mult, si am ramas singura cu fiul meu, sa trecem prin ani grei de lupta cu greutatile vietii. Cantecul mi-a fost de vindecare a ranilor sufletesti, mi-a devenit crez in viata, cand am inceput sa particip la concursuri si festivaluri nationale si internationale, de unde am cules mai mult de o suta de premii, tocmai pentru acest fel original de a canta, cu noduri. Am absolvit o facultate particulara si in prezent lucrez la Scoala Populara de Arta din Bistrita. Imi place sa merg in sate si sa caut rapsozi batrani, ce mai stiu cantecele vechi. Sunt mandra ca am reusit sa-mi cresc cu propriile-mi forte copilul, ca nu am ajuns sa fac compromisuri pentru asta. El astazi este student la Academia "Gheorghe Dima", sectia muzicologie, si la Teologie Ortodoxa, ambele facultati din Cluj. Copilul meu este la randul lui indragostit de folclor si merge pe drumul bunicii si al mamei lui, stapaneste si el stilul cantarii "in grumaz", obtinand cateva premii la concursurile interjudetene de folclor. Ii un fecior de toata isprava. Am toata nadejdea in el si ma bucur ca, pana acum, nu m-a dezamagit in nici o privinta. Simt ca eforturile mele si sacrificiile de a-l creste singura n-au fost in zadar.
Cat despre mine, muncesc din rasputeri ca sa-l ajut sa termine studiile, iar cand sunt necajita si obosita, merg la mama mea, si ea vaduva de multi ani, incerc sa petrec cat de mult timp cu ea, invat inca de la ea lectiile vietii, si ma gandesc ca eu nu am forta si darzenia ei. La fel ca alte femei de la tara, mama este o eroina a vietii zilnice. O vad in opincile ei butucanoase, cu ciorapii de lana, dar pasind semet ca o imparateasa, dusa la secera, ori la sapa, trecand dealurile, toamna, iarna, mergand pe drum, in varful dealului, in curte la lucru, in grajd la animale, si horind niciodata de doua ori la fel, improvizand dupa cum ii e starea. "Doamne, Doamne, mult zac Doamne/ Dumnezeu gandesti ca doarme/ Cu capu' pa rastignire/ Si de mine n-are stire/ Nici n-aude, nici nu vede/ Nici durerea nu mi-o crede". Mama, care n-a iesit din universul ei, n-a trait la oras si nici nu vrea sa stie ce-i acela, lucra singura, horeste singura, la secera, la sapa, incepe cantecul si-l "mana" lung, de rasuna dealurile de glasul ei. Si ma gandesc ca, poate, asta e cheia vietii, sa nu-ti fie frica de singuratate, sa-ti fie cantecul ca un descantec de leac. Inca "lucrez" la asta, in ceea ce ma priveste. Sunt o fire tacuta, interiorizata. Daca as vorbi mult si fara rost, simt ca n-as mai avea cu ce sa incarc cantecul, atunci cand il horesc, ca ar fi doar o interpretare mecanica. Nu ma plimb pe la televiziuni sa-mi spun povestile, adevarate ori exagerate, cum fac unii colegi de breasla. Daca am putin timp liber, prefer sa fug acasa, in sat. De fiecare data cand stau cateva zile acolo, ma vindec sufleteste de toate durerile, imi dau seama ca aici e sursa, izvorul tuturor lucrurilor bune din viata mea, de aici am plecat, cu ani in urma, luand drept bagaj frumusetea sufleteasca a oamenilor si cantecele lor neasemuite. Le-am dedicat, in schimb, premiile obtinute si realizarile mele artistice, si cred ca sunt mandri de mine. Am infiintat grupul folcloric "Glanetasul" din Agries, ansamblul folcloric "Romanasul" din Madrid, Spania, grupul folcloric "Corvinii", din comuna Matei, judetul Bistrita-Nasaud, am organizat festivalul de rapsozi "La poale de Tibles", din comuna Tarlisua, judetul Bistrita-Nasaud. Plus inregistrarile mele de la radio (in 1987, cu realizatorul Gruia Stoia) si de la televiziunea nationala (TVR Cultural, in emisiunea lui Grigore Lese, "La portile ceriului"), impreuna cu mama mea. Nu am gasit pana acum sponsori pentru editarea unui CD, desi si eu, si mama, avem un repertoriu foarte cuprinzator si original, care ar merita sa ramana marturie peste timp, in orice arhiva de folclor din lume.
Mama de neam
- Aveti o legatura mama - fiica foarte puternica, tu si mama ta, lelea Teodora. Ai 40 de ani, dar am vazut ca te mustra si acum, daca "scrantesti" vreun vers, daca "clintesti" vreo nota din cantecul autentic...
- Mama mea, Teodora Purja, horitoare vestita pe toate satele de la poalele Tiblesului, este o adevarata mama de familie, pastratoare de neam si de rosturi stravechi. De la ea am mostenit glasul, si ea de la tatal sau, tatal de la bunicul ei, si tot asa, in neam. Glasul si horile, asa cum le-a auzit si ea, si cum tine sa le pastram nestricate, si eu, iar acum si fiul meu. Mama tine foarte mult ca noi sa pastram traditia, incepand de la felul in care purtam hainele romanesti, ori de cum ne comportam in lumea satului, pana la cum ducem cantecele mai departe. (Suntem atat de putini cei care mergem pe drumul autenticului, pentru ca din asta nu se castiga bani.) La randul meu, ii invat sa cante asa si pe elevii mei de la Scoala Populara de Arta din Bistrita. Si pe cei din grupul "Glanetasul", pe care l-am infiintat impreuna cu invatatoarea satului, la noi, in Agries, si cu care ne adunam in zilele de sarbatoare si cantam la joc, pentru placerea noastra si pentru a pastra nestinsa dragostea de cantecul vechi si de traditie. Nu am umblat niciodata dupa bani, nici nu am stiut cum. Imi urmez crezul de-o viata, incerc sa respect sfaturile mamei si sa lupt din rasputeri ca sa nu se stinga frumoasele noastre traditii si obiceiuri, sa nu se strice rostul nostru din batrani, desi cultura urbana vine si asupra noastra cu ispita unei vieti comode. E mai usor sa-ti cauti vecinii sau consatenii de la doua ulite mai departe pe telefonul mobil, daca ai sa le ceri vreun sfat, decat sa iesi pe ulita, luand omatul sub talpa opincii, dand binete si oprindu-te la vorba cu oamenii de pe drum, ajungand apoi la poarta sateanului pe care-l cauti, strigand, fiind poftit in casa si indemnat sa te incalzesti cu o "fele" de rachiu, inainte de a incepe, dupa un protocol stiut, discutia pentru care batusei drumul pana la casa lui: despre fan, daca-ti ajunge sa treci iarna, ori daca vrei sa mai cumperi sau sa ceri cu imprumut, ori daca vrei sa mai vinzi din animale. Nu stiu cum va fi, dar atata timp cat pot, eu ma lupt ca lucrurile sa nu se degradeze si sa nu se schimbe pe altele mai proaste. Pana anul acesta, eu am activat in grupul vocal condus de prof. Grigore Lese, alaturi de care am participat la mai multe concerte in tara si in strainatate. Peste tot, cu mare succes, datorat de buna seama formulelor originale de spectacole puse in scena de el, in spiritul revivalismului muzicii traditionale, pe care o practica.
Opincile Teodorei
La sfarsitul interviului nostru, am stat putin de vorba si cu lelea Teodora Diacului, pe care am rugat-o sa ne evoce si rosturile stravechi ale sarbatorii Craciunului, pe cale de a se pierde.
"Cu doaua-trii zile inainte de Craciun, coacem colaci, facem galuste, facem prajitura, da' nu cum se fac amu', ci cum stim noi de-atunci, de demult. Colacii ii facem de grau curat, framantam farina simpla, cu apa si sare, si facem cate-o cotarga plina. Vin cetele de feciori si ne colinda frumos, iar noi le dam un colac, o bucata de slanina, o bucata de carnat, si toata lumea-i multamita, si gazdele, si colindatorii. Lucrurile s-au mai schimbat azi, nu le poti opri sa nu se schimbe, le poti opri sa nu se stinga de tat, de aceea, si eu, si fata mea, si nepotul meu, cantam si vorbim despre horea noastra traganata si o ducem cat putem in viata aceasta, ca s-o lasam mostenire celor ce vor veni dupa noi. Copiii umbla acum mai mult pentru bani, nu se mai uita la colacei si la nuci, nu mai sunt atatea cete de colindatori cum erau demult. Apai, eu tot ma pregatesc asa cum stiu, din batrani, pentru sarbatoarea Craciunului. Duminica de duminica, in post, merg la biserica, cum sa nu merg, vai de mine! Acolo cantam tate femeile pricesne tare frumoase, ca-ti vine-a plange. Si plangi si te mai racoresti. Si-apoi, te bucuri, ca s-a nascut Domnu' Hristos si-o venit pe Pamant sa ne mantuiasca. O credinta treba sa fie, la orisicare casa, sarbatoarea de Nasterea Domnului, nu o petrecere cu mancare si bautura multa! Eu astept ca si-un copil sarbatoarea Craciunului, si doara n-as sta tolanita in pat sa ma uit la televizor, in loc sa merg la sfanta biserica, si sa ma bucur laolalta cu tati oamenii din satul meu. Si-avem si preot bun, parintele Gaurean Timoftei, care e tare credincios si atrage lumea catre biserica, batrani, copii si tineri. Si acolo ne e sarbatoarea si bucuria: impreuna. A facut si-un muzeu, tare fain muzeu, cu haine taranesti, de la opinca la cusma. Si a facut din nou jocul satului, ca se cam uitase. Tare om de isprava-i parintele nostru, si-i vecinul meu, tata ziua ma roaga sa horesc cand lucru prin curte, ca sa auda si sfintia sa. Si eu, ca si parintele, lupt pentru tot ce-i vechi si bun. Eu pastrez hainele romanesti, pe care multi s-or grabit sa le vanda pe nemica in anii de dupa Rivolutie, si mai pastrez toluri, lepedeaua d-astea vechi de canepa, cingeaua, mie-mi place sa-mi gatesc casa cu ele. Si mi-e drag sa-mbrac portul romanesc. Nu ma duc la biserica imbracata altfel, si tare-s mandra, batar ca am plinit 69 de ani, la sfarsitul toamnei acesteia. Ca zic bugate (multe) femei: "Teodora, tu nu lesi opincile?". "Nu, ca ase-mi place! Ca doara cu aieste-am crescut", le raspund. Mai e in sat un mester care face opinci, si iarna oamenii ii mai duc cate-o camera de tractor sparta, din care mesterul croieste opinci bune, care tin la apa, nu se uda cand umbli prin zloata. Vara, opincile-s din piele de bou, ori de porc, si nu le-as lepada, de mi-ai da fie si condurii Cenusaresei... Si la copiii mei, tat ase ii invat, cu portu' nostru romanesc, si cu horea noastra stramoseasca. Ca mult m-am luptat sa poarte mai departe cantecul in grumaz, si Lenuta, si ficioru-sau, Sergiu. Si va multamim la dumneavoastra, la revista, pentru cinstea si darul ce mi-ati facut, de ne-ati poftit sa va colindam. Trag nadejde ca daca oi hori bine acolo, la dumneavoastra, la Bucuresti, va voi intoarce multamirea si v-am da ceva din bucuria noastra de Nasterea Domnului! Sarbatorile cu bine!"