Cu parul alb, coliliu, seamana cu un fuior de lana adunat pe un trup subtire si inlemnit. Ochii negri sunt insa vii, calzi si umezi de lacrimi, atunci cand vorbeste de Maica Domnului sau de Cer. Iubirea, si nu hrana, tine viu acest suflet, lipit inca de trupul care pare sa alunece din lumea noastra de lut. La un moment dat, moartea a atarnat neinduplecata asupra lui. Nimeni nu ii mai dadea nici o speranta. Doctorii ii spusesera ca e mai bine sa mearga la manastire pentru a muri intre zidurile ei sfinte. Dar Dumnezeu a facut un miracol si l-a intors din drumul fara de pulbere. Parintele Man trebuia sa traiasca, pentru a-si tine un legamant: promisiunea facuta lui Nicolae Steinhardt ca il va calugari. De la acea incercare napraznica au trecut 26 de ani. Ce-i drept, glasul ii suiera stins, din pricina bolii, dar Arhimandritul Serafim Man a ajuns cu bine la varsta de 85 de ani, implinita acum, in noiembrie, si continua sa ii spovedeasca pe maramuresenii lui dragi. Pentru calugarii de la Rohia el este, simplu, Parintele.
Florile lui Dumnezeu
Imi povesteste cum dragostea de Hristos l-a cuprins inca din copilarie. Cum Domnul ii vorbea din bisericile invelite cu sita si turle avantate spre cer, cum prezenta Lui se rasfrangea, jucausa, in poienile smaltate cu flori raspandite pe dealurile care invesmanteaza tinutul Lapusului. "Tot ce ne inconjoara ne vorbeste de Dumnezeu. Daca ne uitam la un camp frumos cu flori, vedem ca una este foarte rosie, alta galbena, alta albastra. Rasarite din acelasi pamant, ce seva isi trage fiecare, ca sa aiba culorile acestea atat de diferite? Si forma aceasta a lor, minunata? Intelegem, deci, ca si o floare ne poate vorbi de Dumnezeu. Cu atat mai mult, un om...".
La nici 17 ani, valvataia inimii a rupt zagazurile si s-a revarsat spre manastire. A pasit atunci pe portile de la Rohia, hotarat ca aici sa ramana pana la ultima suflare. "Un calugar trebuie sa aiba in minte doua lucruri: sa fie rabdator si sa fie statornic!". Cand spune acestea, batranul parinte mangaie agale copertile unui "Acatistier". Filele sunt galbene de vreme, tocite de rugaciunile in timpul carora au fost rasfoite. Prin geamul stramt, o pala de lumina luneca peste icoanele care au acoperit intregul perete dinspre rasarit. Sa te rogi in fata lor, zi de zi, fara sa iei in seama plictisul sau oboseala sau dorinta de a te opri, pur si simplu, asta e calea monahului. "Zilnic stai la rugaciune, cum poti, cat poti. Da' sa nu hie o zi fara rugaciune. Ca nu e zi fara pacat! Mergand pe drum ori lucrand, zi si-atunci: "Doamne ajuta! Doamne iarta-ma!". Nu-i voie sa intrerupem rugaciunea. Mintea noastra sa hie in cer, mintea noastra sa hie la Dumnezeu. Mie imi place sa o rog pe Maica Domnului si tin la ie enorm de mult!".
"Calugarul in lume e ca pestele pe uscat"
Parintele Serafim nu a mai apucat sa-si urmeze visul de a ramane pana la moarte in singuratatea imbatatoare de suflet de la Rohia. La nici sapte ani dupa ce ii trecuse portile, comunistii au decis sa-i alunge pe calugari din manastiri. Sperau sa le desfiinteze cinul, sa faca uitate rugaciunile lor, slujbele lor de noapte, hainele lor cernite si obsedanta lor grija pentru un cer pe care politrucii il credeau gol. Pentru conducatorii atei, monahii erau o prezenta prea vie, acuta chiar, a dumnezeirii si, de aceea, imposibil de tolerat.
Parintele Serafim a fost si el alungat. O mare suferinta s-a abatut asupra lui atunci: "Calugarul in lume e ca pestele pe uscat!". S-a revarsat insa in slujirea credinciosilor, caci ii fusese incredintata o parohie de mir. Cea mai mare bucurie o avea in timpul slujbelor. La inceput, crestinii nu prea veneau la biserica in care oficia calugarul cel tanar, dar, treptat, vazand ca el adasta la rugaciune zi de zi, au inceput sa indrazneasca. Mai intai cativa copii, pentru ca parintii erau dusi la lucru, apoi batranii si tinerii. In Postul Mare, biserica sa de parohie era plina, chiar si in timpul saptamanii. Parintele Serafim coborase, cu manastirea lui draga cu tot, in sat.
Locul potrivit
Exilul a durat mai bine de zece ani. Dar comunistii nu puteau lupta prea mult cu Dumnezeu. Treptat, au ingaduit monahilor sa revina la vechile lor vetre de rugaciune. Parintele Serafim Man s-a intors la Rohia dupa 12 ani de pribegie. La nici trei ani de la reintoarcere, a fost chemat in scaunul staretiei, conducand manastirea intr-una dintre cele mai negre perioade ale bisericii.
Atunci l-a intalnit pe Nicolae Steinhardt. In "Autobiografia" sa, pastrata si acum in manastire, acesta scrie ca "jinduia dupa calugarie", pe care si-o dorise inca din anii temnitei. Va lua manastirile tarii la pas, batand in poarta lor pentru a fi primit ca frate, dar, scrie Steinhardt, "staretii se fereau de un fost detinut politic". Nu voiau sa se incurce cu un intelectual cu "dosar", chiar daca acesta il cauta pe Hristos, mai aprig decat multi alti crestini caldicei.
Intalnirea cu spatiul magic al Rohiei a fost prilejuita de Constantin Noica, fratele intru suferinta al lui Steinhardt, care, in 1973, l-a anuntat scurt: "Ti-am gasit locul potrivit!". Era chiar anul in care parintele Serafim urca in treapta staretiei. Intelept si plin de dragoste, el i-a deschis bratele sale carturarului de care alti conducatori de manastire se fereau. Atunci i-a si fagaduit ca il va calugari, desi legamantul nu era simplu de tinut, pentru ca, pe langa autoritatile comuniste, tanarul staret avea de infruntat si posibila opozitie a ierarhiei ortodoxe. Steinhardt era evreu. Asa ca s-a decis sa faca totul in taina. Insa o incercare napraznica a intervenit brusc, spulberand planurile celor doi, legati de acum prin nevazutele fire ale relatiei dintre fiu si parinte duhovnicesc: cancerul!
Vindecarea miraculoasa
"Parintele Serafim Man", scrie Nicolae Steinhardt in "Autobiografia" sa, "s-a imbolnavit foarte grav si a fost internat in stare aproape disperata la un spital din Cluj. De acolo, din ce in ce mai bolnav, a venit, in august 1980, la Rohia, numai ca sa ma calugareasca pe mine, potrivit fagaduintei ce-mi facuse".
Era o dimineata de vara cand doctorii l-au externat. Facusera tot ce se putea pentru a-l salva, dar cancerul ajunsese la metastaza. Atunci s-au hotarat sa il trimita acasa, in manastire, pentru a putea muri in murmurul rugaciunilor citite la strana, alaturi de fratii pe care ii iubea nespus. Profesorul care-l ingrijise i-a spus parintelui sincer: "Mai ai de trait ceasuri, nu zile!" si l-a rugat pe sofer sa mearga direct la Rohia, fara opriri pe drum.
Doctorii se aratasera neputinciosi, dar parintele mai avea o ultima nadejde. Zice: "Asa ca i-am spus Mantuitorului - "Daca mai am ceva de lucrat aici, lasa-ma in viata, daca nu, ia-ma la Tine"!". Ochii parintelui se umplu de lacrimi si vocea i se ineaca si mai mult. Privirea cauta spre inlauntru, spre acea "inima" interioara, in care mintea devine simtire de Dumnezeu. Sunt sigur ca in astfel de momente, o ureche atenta ar putea deslusi freamatul unei aripi de inger. "Ce puteam face la manastire, decat sa ma pun staruitor pe rugaciune? "Maica Domnului, fa-ti mila, roaga-te fierbinte Lui Dumnezeu pentru mine pacatosul! Ajuta-ma!". Si alte rugaciuni improvizate, da' rostite cu staruinta! Mereu, mereu m-am rugat. Cu doua scopuri. Intai, scopul principal, sa ma ierte Dumnezeu. Si, in al doilea rand, sa ma vindece. Si m-a vindecat si, iata, traiesc si azi...".
Povestita atat de simplu, minunea devine aproape fireasca, parte din mersul natural al lumii sub veghea lui Dumnezeu. Parintele Man si-a implinit promisiunea facuta: tunderea intru monahism a celui care avea sa devina Nicolae de la Rohia, monahul cu condei de profet. Evenimentul s-a petrecut in vara anului 1980, discret, fara stirea puternicilor zilei, care ar fi putut zadarnici totul.
Dupa acea slujba, implinita de un muribund, vindecarea miraculoasa a devenit evidenta. Parintele Serafim a inceput incet, incet sa manance, apoi sa slujeasca in altar. Un an de zile a durat pana cand s-a intremat pe deplin si si-a reluat slujirea de staret si lupta cu comunistii. Dorea sa primeasca oameni tineri in lavra, la usa bateau novici, dar i se interzicea cu brutalitate. Politrucul ii spunea deseori: "Ai nevoie de oameni? Angajeaza barbati casatoriti! Tineretul lasati-l sa se insoare, sa mearga la scoli, nu la manastire". A rabdat toate acestea pana in 1984, cand s-a retras din fruntea fratilor, daruindu-se doar rugaciunii si spovedaniei credinciosilor.
Durerea intru lumina
Pentru parintele Man, revolutia nu a adus doar libertatea dupa care jinduise atat. Sufletul il doare si acum. Imi spune cum plange la rugaciune, dupa tinerii plecati din tara, dupa familiile destramate, dupa copiii lasati doar in grija bunicilor. "Tinerii ii musai sa plece in strainatate. Nu putem trai in tara noastra, care era granarul Europei. Pamantul nostru devine salbatec. Si distrugem milioane de familii. Uneori, mere sotul, mere si sotia, cand merg amandoi ii mai bine. Da' de multe ori, mere numa unu' si se distruge familia".
Carduri, carduri, morosenii vin si ii spovedesc parintelui toate aceste dureri. Ele trec prin trupu-i istovit de boala si batranete, se coboara in inima spalata de har si apoi se limpezesc. Sfatul izvodit astfel are alta incarcatura decat a celorlalti preoti. Parintele Serafim nu iti spune doar ce sa faci. El plange alaturi de tine durerea ta adanca si, mai ales, se roaga neincetat, abatand asupra ta o iubire de care nu ai stiut pana atunci. Si, totusi, nu socoate ca face indeajuns: "Ar trebui mai mult... Sa ne apropiem de oameni mai mult, sa ii mangaiem, sa ii intarim, sa stam de vorba cu ei. Ca acu', numa' biserica ne mai tane! Cat ne tane...".
Ascultandu-l, inteleg cuvintele inteleptilor care spun ca numai sfintii mai tin astazi lumea. Prin ei se scurge toata neputinta si raul nostru; ei, cu delicata lor jertfa, ard patimile care pe noi ne istovesc. Si in urma acestei combustii dumnezeiesti, nu ramane decat lumina. Asta face si parintele - transforma intunericul oamenilor in raze de soare. Il intreb daca ii este dor de cer.
"Pai mi-i dor mereu. Cand vreau sa fiu la El prin rugaciune, o rog mult pe Maica Domnului in ajutor. Eu pe Maica Domnului o consider cea mai mare aparatoare. Eu o numesc advocata me si ajutatoarea grabnica, ocrotitoare, acoperitoare, bucuria tuturor necajitilor... Eu, cu necazurile mele, la Maica Domnului am alergat cel mai mult. Dupa rugaciune, il simt pe Dumnezeu. Il simt! Sunt clipe cand ma simt fericit ase... o bucurie, o inaltare, o luminare a mintii... Da! O stare de evlavie, de bunatate, cand parca nici nu iti mai vine sa te rupi de rugaciune. Dumnezeu e aproape de noi...".
In ochii parintelui joaca scantei de lumina. Ceva din frumusetea mai presus de lume se reflecta in ei. Stiu de ce parintele Serafim a fost vindecat de cancer. Nu el mai avea nevoie de viata, ci noi. Si a ramas aici, un stalp de lumina, in calea acestui neam vitregit de istorie.
Plec din Rohia cu acest gand. Astazi, toata lumea se vaita de oboseala si stres. La parintele nu am vazut nici urma de asa ceva, desi a trecut prin incercari grozave. Si asta, nu numai pentru ca Domnul i-a fost aproape, ci si pentru ca, aidoma Lui, nu a suferit pentru sine, ci pentru ceilalti. Desi este batran si neputincios, parintele Serafim ne poate vindeca pe toti de cea mai aspra boala din lume - lipsa de iubire.
Fotografiile autorului