De-a lungul frumoasei si indelungatei sale cariere am vazut-o pe Cami Zorlescu in vreo 25 de filme, intotdeauna interpretand roluri episodice. Ca si in nenumarate spectacole sustinute fara intrerupere vreme de 44 de ani, pe scena Teatrului "Nottara" din Bucuresti. Spectacole neuitate, carora le-a imprumutat vibratia aparte a personalitatii sale artistice iesite din comun.
In "Medalia de onoare", excelentul film realizat de Calin Netzer, Camelia Zorlescu apare in rolul Ninei, sotia personajului principal, interpretat cu stralucirea-i caracteristica de Victor Rebengiuc. Cu mijloace simple dar expresive, fara risipa de gesturi si excese vocale care sa atraga atentia asupra ei, Camelia Zorlescu creeaza un personaj memorabil, exprimat "economic", prin priviri furtive, prin usoara incordare a sprancenelor, prin zambete mucalite, fugite in coltul gurii, prin taceri mai graitoare ca un repros strigat, prin tremurul mainilor, mai sugestiv ca un plans cu sughituri. Un succes deplin si, totodata, un bun prilej pentru a o pofti la un interviu.
Actrita din curtea matusii
- Camelia, te numeri printre actorii de teatru si cinema pe care publicul ar trebui sa-i cunoasca mai bine. Sa-ncercam sa-ndreptam greseala. Cand ai simtit ca vrei sa devii actrita? Ai avut actori in familie?
- Nu. Nici pomeneala. Tatal meu, Petre Zorlescu, era oltean, dintr-o familie de tarani de la Barzeii de Padure. Au fost 11 copii. El a plecat de mic de-acasa, ca sa faca scoala si sa ajunga cineva. A fost un om extraordinar de capabil, dotat cu o ambitie iesita din comun. Mama a fost o femeie de o rara frumusete! Avea parul rosu natural, pielea foarte alba... O chema Stefania. Am adorat-o! Din pacate, parintii mei au divortat curand dupa casatorie... Eu aveam un an, un an jumate pe-atunci. S-au mutat in case si in locuri diferite si ma furau pe rand, unul de la altul. De la Galati, unde ai mei au locuit un timp, am ajuns cu mama si cu noul ei sot la Bucuresti. Era avocat, Costache Fotescu. M-a iubit din prima clipa. Si eu pe el, la fel. Avea mosie la Urziceni si vie la Valea Calugareasca. Eu aveam vreo sase ani cand a aparut el in viata noastra.
- Sa ajungem la... Teatru. Cand ai simtit ca vrei sa te faci actrita?
- Aveam 13 ani cand am declarat lucrul asta "oficial". Dar pasiunea pentru teatru aparuse de mult. Inca de pe vremea cand aveam doi ani, improvizasem in curtea matusii mele de la Galati (o curte lunga, lunga, cu pomi multi) un fel de scena pe care ma suiam, cantam, dansam, ma scalambaiam in toate felurile... Asta era joaca mea. Compuneam si cantecele si poezioare. Uite, pe una o mai tin minte si azi, adica inceputul ei... Suna cam asa: "Sanziana sade pe o piatra, pe o piatra, pe o piatra, si-si piaptana parul frumos, parul fruu-mos"... Cum mi s-a cristalizat dorinta de a-mi face din teatru o meserie? Intr-o zi m-am dus cu ai mei la cinema si am vazut un film care mi-a schimbat viata. Se chema "Tigrul Akbar". Era un film frumos, american, cu Harry Peel. Nu stiu exact de ce m-oi fi hotarat eu in clipa aceea sa ma fac actrita, dar asa a fost! Cand le-am spus alor mei cum m-am decis, s-a tinut consiliu de familie si toata lumea a zis: "Nu!". Paie pe foc a pus o matusa de-a mea, care a declarat: "Nu se poate asa ceva! Tu ai un nas lung si o gura pana la urechi! Lunga, slaba si zaluda! Nu! Nu! Actritele sunt frumoase! Ce sa cauti tu in lumea lor?". Bineinteles ca m-am intristat. Stiam ca sunt urata, totusi le-am raspuns: "Si Birlic e urat si a ajuns un mare actor. Asa ca o sa fac comedie!".
Teatru "la sange"
- Se cuvin cateva indreptari, pentru mai tinerii nostri cititori, care nu te-au vazut jucand! Ei bine, as vrea sa amintesc faptul ca ai fost distribuita adesea sa joci personaje feminine "fatale", cu silueta ta de invidiat, cu picioarele tale ala Marlene Dietrich. Pe scurt, in roluri de femeie foarte "sexy". Asadar, nici vorba de... "urata"! Banuiesc ca ai intrat usor la facultatea de teatru...
- Am cazut de doua ori la examenul de admitere. Presedinte de comisie fusese marele actor Costache Antoniu, in comisie mai era si temutul Alexandru Finti. M-am prezentat cu poezia "Dusmancele", de G. Cosbuc. O poezie foarte lunga. Fripta de emotie, am spus toata poezia cu un nod in gat. Aia din comisie n-au inteles nimic si m-au trimis la plimbare, chiar si dupa ce, la rugamintea binevoitoare a aceluiasi Costache Antoniu, am mai spus o poezie. Una de "drama": "Mama", de St. O. Iosif. In aceeasi maniera. Adica,"pe repede inainte" si in soapta. Asa ca nu m-am salvat. Am intrat abia la a treia incercare, dupa un stagiu de activitate la Casa de cultura a sindicatelor, unde jucam ca "amatoare". Si tot acolo m-am specializat in "Miorita", superba noastra balada populara. Cu "Miorita" am si luat un "Premiu pe tara" pentru modul cum o recitam. Cu acest prilej, o mare actrita, Sandina Stan, mi-a hotarat destinul. Ea era in comisia de acordare a acestor premii pe tara. Cand s-a terminat serbarea, doamna Sandina Stan a trimis dupa mine: "Domnisoara Zorlescu sa vina pana sus". M-am dus, moarta de emotie. "Domnisoara, ti-a trecut vreodata prin cap sa te faci actrita?". I-am spus ca da, dar am picat de doua ori la rand. "Ia sa dai si a treia oara!", a zis. "Sa dai cu "Miorita"!". Am ascultat-o si asa am intrat. In comisia de examen erau si cateva mari actrite, Dina Cocea, Sorana Coroama... Am aflat ca, ulterior, s-au luptat amandoua sa ma ia la clasele lor de Actorie... Am fost colega cu Gigi Dinica, cu Marinus Moraru, cu regretatul Doru Valeriu Popescu... Dupa absolvire, am fost aleasa - spre marea mea bucurie! - de domnul Miklos Tompa, un director si un regizor de teatru fenomenal, tatal marelui regizor care este azi Tompa Gabor, ca sa fac parte din tanara trupa care a infiintat sectia romana a Teatrului de Stat de la Targu-Mures. Am luat acolo un premiu important pentru rolul din "Doi pe un balansoar" - partenerul meu fiind acel atat de talentat Constantin Diplan, care indata dupa Revolutie s-a pierdut pe undeva prin America. Atunci, regretatul Valentin Silvestru a scris intr-o cronica pe care o tin si acum lipita de inima mea. Citez: "Am vazut un act de inalta maiestrie artistica, cu Leopoldina Balanuta si Victor Rebengiuc, la Teatrul Mic (era vorba despre spectacolul bucurestean cu "Doi pe un balansoar"). Si am vazut si la Targu Mures o felie de viata jucata la sange". Dupa trei ani de zile, n-am vrut sa mai stau la Targu Mures. Am vrut la Bucuresti. Am dat concurs sa intru la Teatrul "Nottara". Era director pe-atunci inegalabilul Horia Lovinescu. Erau trei locuri. Au intrat: Ioana Manolescu, Stefan Iordache si Gilda Marinescu. Pentru mine a fost creat al patrulea loc. Asta s-a intamplat in fericitul an de gratie 1965.
- De-atunci, nu te-ai mai miscat de la teatrul "Nottara"?
- Ba m-am miscat, cand am implinit 60 de ani, in '98. Eu sunt nascuta in 1938. Directorul de-atunci a aplicat legea pensionarii fortate. Adica m-a omorat.
- Ba nu te-a omorat deloc! Slava Domnului, joci in continuare, si la teatru, si in filme, cu mult succes! Care ar fi cea mai frumoasa amintire a ta din vremea cand "toceai scandura" scenei de la "Nottara"?
- Cea mai binecuvantata perioada a vietii mele este aceea in care, in calitate de director a domnit Horia Lovinescu. Nu degeaba am spus cuvantul "domnit"! Lovinescu a fost un mare domn. Si un mare dramaturg. El m-a incurajat de multe ori, in momentele mele, nu rare, de cumpana. Tin minte ca la un moment dat, Lucian Giurchescu a pus in scena o piesa scrisa de Lovinescu. Se chema "O casa onorabila". Initial, in rolul principal fusese distribuita Liliana Tomescu. Numai ca, la un moment dat, nu stiu de ce, Liliana n-a mai vrut sa faca rolul, asa ca m-au distribuit pe mine... La premiera, Lovinescu n-a venit sa vada spectacolul, ca n-a stiut cum iese... Si cand a venit - la al doilea spectacol - m-am pomenit la cabina cu el. Eu nu fusesem anuntata ca e in sala. Si a fost cat pe ce sa lesin de emotie, cand l-am auzit ca-mi spune: "Camelia, ai fost o revelatie pentru mine. Ai jucat rolul mai bine decat l-am scris eu!". Un alt rol, un alt spectacol care mi-a adus mari satisfactii a fost "Floarea de cactus", pus in scena de Mircea Cornisteanu. Da, jucam rolul pe care-l facea in film Ingrid Bergman... Cornisteanu gandise spectacolul cu doua distributii. In prima jucau regretatii Lucica Muresan si George Constantin. In cea de a doua, eu si Sileanu... Sileanu a fost extraordinar in rol. Si m-a ajutat foarte mult. Marea mea satisfactie a fost sa constat ca, de fiecare data cand Cornisteanu isi invita prietenii sa vada spectacolul, ii poftea la cel in care juca distributia a doua. Adica noi. Si tot el a recomandat ca varianta cu noi sa fie filmata pentru televiziune. Da, am adorat rolul asta. Acum joc in "Aniversarea". Am un rol mic, de batranica. Mi-a placut inca din studentie sa interpretez... "batranici". In spectacolul "Aniversarea" sunt mama lui Alexandru Repan. Un mare actor, cu un glas extraordinar. Regizorul spectacolului este din nou Vlad Massaci - spre bucuria mea. Un regizor cu care lucrez foarte bine.
- Cum te-a gasit Netzer?
- A organizat un "casting", am fost invitata, m-am dus. La filmarile pentru proba mi s-a dat o hartie pe care erau scrise cateva replici. Le-am "interpretat" si abia dupa ce am fost anuntata ca am luat rolul, am primit si scenariul. M-a cucerit de la prima lectura. Mi s-a parut ca e foarte bine scris. Ca este garantia unui film foarte bun. Ceea ce s-a si intamplat.
- Cu Netzer cum ai lucrat? Dupa parerea mea ai izbutit o creatie de rang egal cu cea a lui Rebengiuc, cu care esti aproape tot timpul pe ecran.
- A fost o colaborare extraordinara cu acest tanar si foarte special regizor. Netzer stie ce vrea, dar, mai ales, stie ce nu vrea. Abia acum, dupa ce am jucat in 35 de filme, am inteles ce inseamna "actorul de film"... Eu n-am visat ca o sa iau rolul asta. Au fost cateva mari actrite gandite pentru acest rol. Totusi, mi l-a incredintat mie. Mi-a dat incredere, spunandu-mi chiar de la inceput: "Sa n-ai emotii, esti foarte buna".
- Chiar esti! Faci un rol magistral. Totusi, cum se explica faptul ca n-ai luat niciodata un mare premiu pentru talentul bogat cu care-ti insufletesti personajele, atat pe scena, cat si pe ecran?
- Iti raspund cu o mare durere la intrebare. In teatru, am fost intotdeauna in distributia a doua. Cronicarii nu vin decat la premiere. Ei nu vad decat distributia intaia, despre care si scriu... In film, in afara de "Medalia de onoare", n-am jucat niciodata un personaj principal...
- Exista, totusi, o consolare. In fiecare dintre premiile primite de filmul "Medalia de onoare", o particica, scanteietoare ca o bijuterie, ti se cuvine si tie, ca rasplata pentru modul stralucit in care ai interpretat personajul feminin principal. In incheierea intalnirii noastre, spune-mi doua vorbe si despre "averea" ta de-acasa, despre sotul tau si despre animalutele voastre, pe care le ingrijiti cu atata dragoste.
- Pe sotul meu, actorul Mihai Verbitchi, Dumnezeu mi l-a dat in dar pentru partile bune din mine. E o mare iubire intre noi. Iar "animalutele" sunt marea noastra bogatie: la casuta noastra de la tara avem 11 caini. Si multe pisici in casa si in jurul casei. Ni le-a dat Dumnezeu ca sa invatam zilnic de la ele ce inseamna cinste si iubire neconditionata.