Era acum aproape 12 ani, in luna ianuarie, cand mainile mele tineau intaia oara, emotionate si cam neindemanatice, un reportofon. Urma sa iau primul interviu din viata mea. Era primul ceas al primei zile din cariera mea de ziarist. Totul se petrecea intr-un sat de munte din zona Neamtului, iar in fata mea se afla ultima descendenta a unui neam intreg de vindecatori populari - Ana Lupescu, din satul Sabasa, comuna Borca sau, pe scurt, Mama Ana din Sabasa. Afara era ger sticlos. Imi aduc aievea aminte de fumul ce iesea din cosul casei, tarandu-se printre troienele de pe muntele care urca abrupt chiar din ograda. Inauntru, in caldura sobei ce dogorea, uitasem ca vreau sa devin reporter si ma lasasem purtat de povestea acelei taranci din nordul Moldovei, pe care Dumnezeu o harazise cu marele har al tamaduirii de boli. Apoi, am scris povestea in paginile "Formulei AS", iar ea a dat ocolul pamantului, preluata de alte ziare, a devenit un fel de legenda. Au trecut anii, am crezut ca nu ma voi mai intoarce vreodata acolo, in casa cu muntele in ograda, dar intr-o zi...
Dupa 12 ani
..."Sambata mergem la Mama Ana din Sabasa", mi-au spus prietenii mei din Iasi. Iar cuvintele acelea mi-au reverberat cumva straniu. Mama Ana din Sabasa, daca ar mai trai, ar avea, dupa calculele mele, mai mult de 80 de ani si, ca atare, oricum, nu ar mai putea sa trateze pe cineva. Dar, nu! Iesenii mei mergeau la Mama Ana vindecatoarea, care fusese subiectul primului meu reportaj... "Cu siguranta e vorba de altcineva", mi-am spus. Cineva cu acelasi nume, care incerca sa se foloseasca de gloria "originalului". Erau vremuri mai bune si mai curate pe-atunci.
Si, totusi, m-am urcat in masina, intr-o zi ploioasa de toamna, si am plecat din nou la Sabasa, ca sa vad minunea cu ochii mei (in cazul cand ea exista), iar daca nu, sa ma aleg cu o plimbare prin tinutul de vis din nordul Moldovei... Am strabatut splendida zona din Neamt, cu nenumaratele ei manastiri incastrate ca niste podoabe superbe in peisaj, apoi am intrat in stransoarea blanda a muntilor care strajuiesc Valea Bistritei. M-au insotit picurii de ploaie, ceturile care mangaiau fanetele incredibil de verzi si padurile care incepeau sa bata spre galben, spre ruginiu si rosiatic. Undeva, in satul Borca, am virat la dreapta si am mai mers doi kilometri, apoi am traversat un parau si, nu departe de biserica, am gasit locul acela unde se presupunea ca ar mai fi vietuit Mama Ana. Prima surpriza am trait-o la poarta casei, unde erau masini de prin toata tara, cu oameni asteptand linistiti la volan, iar apoi in ograda casei, cand usa s-a intredeschis pentru cateva clipe, si am reusit sa vad o scena ca din cartile de povesti. O batranica blajina si subtire ca Sfanta Vineri, cu crestetul imbrobodit cu un tulpan, asculta, cu privirile plecate-n pamant, plangerile unor oameni, cu siguranta bolnavi. Aveau chipurile ingrijorate, marcate de suferinta. Privelistea din odaie nu era o vedenie. Femeia aceea, invesmantata ca o maica de manastire, era vechea mea cunostinta si, totodata, eroina primului meu reportaj: mama Ana din Sabasa. Topita, cumva, de necazurile, bolile si timpul ce trecusera peste ea, de durerile pe care le alinase de-atatea ori de-a lungul deceniilor, statea neclintita intre icoanele ei, ascultand suferinta.
Ceaiul dintr-o suta de ierburi
Eu nu mai am 24 de ani, ca atunci, la inceputurile mele ziaristice, trupul Mamei Ana parca s-a topit cu trecerea anilor, dar discutia noastra decurge exact ca si atunci, prima oara. Ea nu are nici cea mai mica dorinta de a da vreun interviu, dar parca nici nu o lasa sufletul sa imi tranteasca usa in nas, asa ca imi raspunde, la inceput cu zgarcenie, apoi lasand drum liber cuvintelor. Curiozitatea mea si, probabil, inca un "ceva" pe care il simt, dar nu il inteleg deocamdata, inving, iar raspunsurile incep sa curga.
- A trecut mai bine de un deceniu de cand nu ne-am vazut, Mama Ana. S-au schimbat atatea in lume! Dvs. cum va este viata? Ce s-a mai intamplat intre timp?
- Am imbatranit. In rest, necazurile-s aceleasi. Suferinta si oameni bolnavi. Toate-s la fel! Neschimbate.
"La fel si nu prea", imi zic. Nimic nu mai seamana cu ce vazusem in urma cu zece ani. La poarta, este puhoi de oameni, iar casuta veche a disparut, si acum discutam intr-o casa noua, incapatoare, facuta pe acelasi loc, de nepoti. Dar schimbarile nu par sa o intereseze pe mama Ana prea mult. Icoanele din jurul ei sunt aceleasi, la fel si toalele, si lavita, si pernele de care se mai reazema, din cand in cand.
- Vin multi bolnavi?, o intreb.
- Parca tot mai multi. Or venit mai intai de la o gramada de ziare si m-or intrebat ce si cum fac. Le-am raspuns si eu cum am putut si ce am stiut. Ei, dar pe urma or scris tot ce au vrut ei, si vin oamenii si-mi cer sa-i fac bine, de parca ar tine de puterea mea, nu de a lui Dumnezeu. D-apoi, si Dumnezeu, si ierburile de leac pe care le stiu ajuta, dar in zilele noastre, daca omul bolnav nu se schimba si el un pic, nu tine regim, nu se roaga, atunci n-are cum se tamadui, mai ales de bolile grele. Chiar azi a venit la mine o doamna, operata de cancer, care imi cerea sa ii garantez ca o sa se vindece cu plantele mele de leac. Pai cum sa zic eu asa ceva, cand o ajuns la mine gata taiata, cu cancerul imprastiat in tot corpul. Sigur, tot omul are o sansa sa se vindece si sa traiasca, dar garantie?, asta numai Dumnezeu poate sa o dea.
- Si care este boala cu care va intalniti cel mai des in ultimul timp?
Mama Ana se indreapta de spate si ma priveste cu gravitate, de parca mi-ar incredinta un secret:
- Cancerul! Cancerul la plamani, la san si mai ales cancerul la intestine. Oamenii nu mai tin posturile, si chiar atunci cand le tin, mananca numa' chimicale. Cancerul la intestine o inceput sa ii ia si pe cei tineri, nu numai pe cei mai batrani... Vin la mine tot mai multi oameni cu cancer, da' nu ii pot ajuta, daca nu tin o tar' de regim. In cancer, daca nu mananci curat, fara chimicale, daca nu ai in toata ziua verdeturi, fructe si legume proaspete pe masa, nu ai cum sa te vindeci. Ajuta si ceaiurile, ajuta si impachetarile, si unsorile, dar trebuie mancat cu socoteala si ce trebuie.
- Folositi aceleasi ceaiuri ca in urma cu 10 ani?
- Is 70 de ani de cand folosesc ceaiul asta. Nu mai am putere sa ma duc sa culeg iarba cu mana mea, dar am un nepot, nascut a doua oara, care ii inginer silvic si care stie ce si de unde sa culeaga. Ceaiul asta se cheama ca-i facut din o suta de ierburi, fructe si radacini. Si numai bunul Dumnezeu stie cat bine a facut si la cati oameni. Stiu ca vreti sa ma intrebati din ce e facut, dar nu aveti dvs. cum sa tineti minte atata cat voi spune eu.
Harul lui Dumnezeu
- Sa incercam, totusi...
- O sa va spun mai intai de o iarba, ce se cheama Puterea-apei. Ardelencele de la care am invatat eu mestesugul venisera cu radacina ei in desaga. La noi aici, in munte, nu crestea. Mi-au trebuit multi ani sa o gasesc si sa o sadesc aici. Creste doar unde-i umezeala multa si soare mult. Cand rupi radacina proaspata de Puterea-apei, are o mireasma placuta, dar apoi, cand incepe a se usca, mirosul i se invartoseaza si i se aspreste, dar si puterea de tamaduire ii creste. Puterea-apei trage cancerul din corp si nu-l lasa sa se imprastie peste tot. Eu folosesc radacina de la aceasta iarba de apa, pe care o culeg acuma, toamna, pana nu degera pamantul, si primavara, cand se dezgheata smarcurile. Sa stiti ca toate ierburile de leac pe care le vedeti in mlastini au putere asupra cancerului, asa cum toate ierburile care cresc in balti au putere asupra reumatismului. Ierburile din dumbravi au putere in bolile de piept si de gat.
Batrana ii face un semn "nepotului nascut a doua oara", iar acesta imi aduce un sac cu un amestec de plante uscate. Este faimosul Ceai-din-o-suta-de-plante. Chiar daca recunosc multe specii din plantele uscate si maruntite din sac, nu le pot identifica si, mai ales, numara pe toate. Tare as vrea sa stiu pe care dintre ele o numeste mama Ana "Puterea-baltii". Intreb, iar raspunsul vine printr-o invitatie pe care mi-o face nepotul, care ma pofteste in gradina casei vindecatoarei. Acolo creste o planta cu frunze alungite, ca de trestie, cu un parfum inconfundabil - este vorba de binecunoscuta trestie mirositoare, numita si obligeana (Acorus calamus). Ca sa fiu sincer, este o adevarata minune ca planta aceasta, specifica Banatului si Deltei Dunarii, poate creste in climatul acesta atat de aspru, de munte, din nordul Moldovei. Primesc explicatia pe loc.
"Cu ierburile de leac este ca si cu oamenii. Daca ai drag de ele, te ingrijesti de ele, le culegi cu socoteala si numai cand ai nevoie, atunci ele te rasplatesc. Asa se face ca vara gasim prin smarcuri Puterea-mlastinii, iar toamna Puterea-dumbravii; ca sus, in munti, mai gasim... Iarba-talharului. Iarba asta a talharului este tot mai greu de gasit. Strabat oamenii muntii cu piciorul, ca sa ne-o aduca in fiecare vara. Iarba talharului creste prin parchetele de taiere, care-s greu de trecut, din cauza puzderiei de tufaris si a serpilor veninosi, care se aduna printre cioate. Putini stiu iarba asta si se incumeta sa o culeaga, dar ea se ascunde parca de oameni. Ca sa aducem toate ierburile acestea, muncim toata vara, pentru ca daca ne vin bolnavii si ne cer, iar daca noi nu avem, atunci e greu tare. Numai Dumnezeu stie ce si cum lucreaza plantele de leac. Acum cateva luni, a trecut un baiat din Galati pe aicea si ne-o cerut sa-i dam ceva pentru mama lui, care este bolnava in ultimul stadiu, cu cancer la intestin, iar doctorii ii mai dadusera cateva zile de trait. D-apoi, daca nu putea nici macar sa fie adusa pana aici si abia mai putea inghiti, atunci ce puteam eu sa-i mai fac? Dar nici nu ma tragea inima sa-l las pe om sa plece cu mana goala, asa ca i-am dat o punga cu ceaiul meu. Ia, la vreo luna jumatate, ma suna femeia aceea sa-i mai trimit repede niste ceai, ca-i pe terminate cel ce i-l trimisesem prima data. Nu doar ca era in viata, dar se simtea din ce in ce mai bine. Dar nu era asta lucrarea mea si poate nici a ierburilor, ci mai degraba lucrarea bunului Dumnezeu. Noi aicea avem si plante, si unsoare de post pentru cancere, si unsoare de frupt pentru reumatisme, si prapuri, si impachetari cu ierburi de leac. Dar asta-i numai jumatate si poate nici atat din vindecare. Restul tamaduirii vine din faptele omului, din felul in care isi indreapta viata, din harul pe care il pune Dumnezeu in tratament".
Mama Ana se scufunda in tacere. A obosit. O sfarseala vizibila a cuprins-o pe batrana aceasta de 85 de ani, care vorbeste cu zeci de oameni in fiecare zi, le tine minte pasurile si necazurile, le alina bolile si ii ajuta cu ierburile ei. Ma uit la trupul sau incredibil de subtiat si fragil, din care pare ca s-a scurs toata vlaga, si imi este cumva jena sa mai tulbur linistea asternuta in camera "de consultatie". As vrea, totusi, sa stiu cum este cu unsoarea de post si de frupt, cum e cu prapurii si cu impachetarile de plante. Asa ca cer ajutorul nepotului, pe care il cheama Stefan, este trecut binisor de patruzeci de ani, si este absolvent a doua facultati: de Silvicultura si de Kinetoterapie. Cunoaste ierburile dupa denumirea si traditia populara, dar si dupa denumirea latina. Intelege si din punct de vedere "stiintific" tratamentele Mamei Ana, pe care le cunoaste in amanunt. Nu e prea vorbaret, dar faptul ca are in fata un "confrate" (suntem amandoi absolventi de Silvicultura la Brasov) il face mai deschis si putem comunica. In ultima parte a convorbirii, Mama Ana ia parte iarasi la dialog, desi pare tot mai absenta din universul care o inconjoara.
Unsoarea de post si unsoarea de frupt
- La ce folosesc unguentele pe care le dati pacientilor?
- Pai, la una dintre unsori ii zice "de post", pentru ca-i facuta fara grasime de animal, numai cu ulei, cu ceara de albine si cu ierburi. Unsoarea asta de post ii buna mai ales in cancer. E un mestesug pe care il stie putina lume: se pune strat gros din unsoarea asta de post pe locul unde-i boala, apoi se inveleste cu un prapur de vita si se tine vreme de mai multe ore. Prapurii astia de vita sunt tinuti inainte in fiertura de buruieni, ca sa nu sa desfaca si ca sa traga apoi, impreuna cu unsoarea, cancerul din trup afara. Unsoarea de frupt e facuta cu fel si fel de ierburi, dar si cu untura de porc, de vita, de oaie, de pasare, de urs si, cand gasim, de capra, care-i printre cele mai bune. Cu unsoarea de frupt se vindeca reumatismul, bolile de piele, ranile mai vechi si tot felul de bube care apar pe piele. Mai e o unsoare, dar asta o facem mai rar, care-i buna la bataturi si la bolile de plamani. Mai demult, cand se murea pe capete de TBC, multi oameni or scapat de la moarte cu alifia asta.
- Am aflat ca medicii de la Iasi au inclus in tratamentele lor pentru paralizie, nevralgii si infertilitate, impachetarile de plante pe care le faceti aici. Imi puteti spune si mie macar o parte din secretul lor?
- Si asta-i mestesug vechi, pe care l-am deprins de la femeile din Ardeal, trecute incoace, peste munti, si pe care nu l-am mai intalnit la altcineva. Noi avem aici cateva camere, unde-i impachetam pe cei bolnavi, cu mai multe frunze culese proaspete, iar cand nu-i anotimpul, merge foarte bine si cu frunzele uscate, numai sa fi fost tinute cu grija. In functie de bolnav, se face impachetarea cu mai multe frunze, dar de baza sunt lipanul, brusturele si slabanogul (Impatiens noli-tangere). Nu e usor nici pentru vraci, nici pentru bolnav tratamentul asta. Pentru ca mai intai se unge corpul cu untura si se pun frunzele calde, schimbandu-se - daca-i nevoie - la cateva ore. Asta se face vreme de doua zile, adica 48 de ceasuri, atata trebuie sa stea neintrerupt pacientul invelit in aceste frunze. D-apoi oamenii din ziua de astazi se grabesc si ar vrea, daca se poate, sa ia cu ochii inchisi cate o pastila pe zi si sa se faca bine. Dar bunul Dumnezeu nu asa o oranduit lucrurile cu vindecarea. Daca vrei sa te tamaduiesti, trebuie sa dai dovada ca meriti, ca te ingrijesti, ca te infranezi, ca te cauti, ca te rogi. Au venit la noi doi soti care nu puteau sa aiba copii si care erau grabiti sa ia tratamentul si sa plece. Le-am spus ce si cum sa faca, si-au scris, le-am dat frunze pentru impachetari si s-au dus acasa. Apoi, ei ziceau ca au facut intocmai tot ce trebuia, dar ca nu au obtinut nici un efect. I-am chemat atunci sa stea la mine cateva zile, i-am pus intr-o camera si i-am tinut eu impachetati doua zile, masurate pana la ultimul ceas. Au mai repetat tratamentul, au mai luat ce le-am spus si acum m-a sunat doamna ca este insarcinata...
- Mai am o singura intrebare: de ce spuneti ca nepotul dvs. este nascut a doua oara?
Privirea Mamei Ana i se imblanzeste si chipul i se destinde intr-un zambet larg:
- Cand era mititel, o fost tare grav bolnav, si tot numai in doctori mergea, la Piatra Neamt, la Iasi, la profesori universitari vestiti. Ajunsese deja de varsta scolii si era slab, ca un copil de cativa anisori, si ii mergea din rau in mai rau. D-apoi tatal nostru il intreaba, o data, pe fratele meu: "Ma, tu mai ai nevoie de Stefan, baiatul asta al tau?". Si se vedea ca-l intreba serios, nu era nici un fel de gluma. Frate-miu, mai sa-i dea lacrimile: "Pai cum sa n-am nevoie de el, ca-i baiatul meu si nu mai stiu cum sa-l ingrijesc si la ce doctori sa-l mai duc?!". Atunci zice tata: "Pai daca vrei sa-l ai, atunci nu-l mai du prin doctori si nu-l mai otravi cu pastile, ca nu mai are multe zile. Ia si du-l repede la sora-ta, Ana, sa-l faca ea bine cu ierburile si cu rugaciunea ei!".
Si-o venit la mine cu el, mititel cum era, si i-am dat eu ce stiam si l-am ingrijit, de s-o inzdravenit de nu-l mai recunosteai dupa cateva luni. Ei, apai o devenit un copil voinic si nazdravan, de taica-su se minuna, facea cruci si nu-si mai incapea in piele de bucuros ce era. Si atunci mi-o spus: "Ana, de-acuma, copilul asta-i si-al tau, ca aici la tine s-o nascut a doua oara". Si asa era!
(Pe Mama Ana si pe Stefan Lupescu ii gasiti in satul Sabasa, comuna Borca, judetul Neamt sau ii puteti suna la telefonul: 0233/26.96.00.)