"Numai cei superficiali spun asta", "el n-a cantat omagii lui Ceausescu". Si, in numele adevarului, ne-a cerut "sa apelam la surse". Ceea ce am facut.
Da, Ion Iliescu are dreptate. Paunescu n-a fost poet de curte, n-a scris omagii. Era pur si simplu indragostit cand scria: "Iubitul nostru lider politic si sufletesc, ctitor al Romaniei moderne, curajos, intelept carmaci, pe ale carui tample s-a asezat sarea tuturor furtunilor acestui final de veac, tovarase Nicolae Ceausescu! Va scriu de mult si va iubesc de mult si santeti parintele meu bun si v-am ascultat si m-am facut unul din multii purtatori ai mesajului dumneavoastra de omenie, cinste si inspiratie in cultura romana. V-am iubit, va iubesc si va voi iubi si nici nu am alta cale".
Si pentru ca Paunescu era mult, iubea cu toptanul: "Va iubesc nu demagogic, ci in intimitate, cu copiii mei, cu familia mea, careia ii sunteti geniu tutelar". Iubea, la gramada, tot ce era Ceausescu, in numele tatalui, al fiului si al mamei. "Sunteti un om binecuvantat, aveti geniu, aveti langa dumnevoastra o femeie exceptionala si la lumina grijii dumnevoastra parintesti creste un tanar patriot revolutionar, din ce in ce mai matur si mai serios, in care simt ca mi-am facut un prieten, fiul dumneavoastra, Nicu".
Da, Ion Iliescu are dreptate. Nici urma de omagiu, de linguseala in cuvintele inaripate ale indragostitului de Ceausescu: "iubitul nostru parinte, minunatul nostru om, inspiratul si dreptul nostru carmaci", "atat de tanar, atat de curajos, atat de lucid, atat de realist", "aveti o scanteie divina si va calauzeste un geniu launtric", "va iubesc ca pe lumina ochilor mei". Dragostea naprasnica, puhoiul de vorbe mari puteau sa sminteasca un om normal. Nu si pe Paunescu. "Nu sunt un apucat, nu sunt un nebun, dar sunt un patriot adevarat, care nu poate sa nu observe ca in problemele fundamentale ale Romaniei, aveti o scanteie divina si va calauzeste un geniu launtric". Ca toate marile caractere, la ananghie, marele Adrian nu era parasit de luciditatea cinicului. Cenaclul Flacara, unde-si labarta dragostea pentru Ceausescu, nu era supapa pentru tinerii sastisiti de ceausism si de cele doua ore de cult al personalitatii de la televiziune. Pe langa amorul lui Adrian, cenaclul era menit sa-i ofere lui Ceausescu si dragostea poporului: "Va iubesc, mobilizez tineretul in jurul ideilor dumneavoastra (...). De la un capat la altul al tarii, ei, oamenii, v-au cantat, la indemnul meu, cu o deosebita prospetime numele, au dezlantuit cel mai fierbinte fenomen cultural, sub specie politica si umana, existent azi in lume. Acest fenomen, asupra caruia va rog sa cereti relatii tuturor judetelor tarii, pe unde am trecut, se desfasoara sub mandrul si minunatul nume al dumneavoastra, tovarase Ceausescu, la lumina orientarilor dumneavoastra, la lumina inimii dumneavoastra. Oricand putem provoca orice intrecere cu oricine in aceasta directie". Si implora sfasiat de dragoste: "Mai pot sa va fiu de folos?". Insa partea tare a lui Paunescu era proza in versuri. Scria ca voinicul din poveste. Nimeni nu putea citi intr-un an cat a scris el intr-o noapte. Un stahanovist al dragostei pentru Ceausescu. "Il cant pentru ca este. Il cant pentru ca arde./ Intruchipand partidul, de dragul tarii lui, / Ca respectand a lumii padure de stindarde / Nici unul, pentru dansul, ca tricolorul nu-i".
Paunescu n-a fost poet de curte. Omul tuturor adevarurilor, Ion Iliescu are dreptate. Ne-a spus adevarul despre intinarea socialismului, despre revolutie, despre cine a tras in noi dupa 22, despre mineriade. De ce n-ar spune si adevarul despre Adrian Paunescu? Omul a avut caracter. Si coloana vertebrala. Cam elastica, e drept. Intocmai ca Ion Iliescu. Pericolul vine dinspre arhive. Ar trebui puse pe foc sau trecute la fondul special. Doar asa, adevarul lui Iliescu despre Paunescu si despre Ceausescu va ramane neintinat! In vecii vecilor!