"Victor Rebengiuc e un actor imens"
- Sa pornim de la eroul filmului tau, interpretat magistral de Victor Rebengiuc, in cheie tragi-comica. Cine este Ion I. Ion? Sa plangem sau sa radem cu el?
- Filmul e plasat in anul 1995 si vorbeste despre formarea mentalitatii unui personaj. Ion I. Ion s-a nascut in Romania interbelica, a luptat in cel de-al doilea razboi mondial, a trait apoi in comunism si acum, cu tot acest bagaj de experiente, traieste intr-o alta etapa a Romaniei, una care a fost numita "de tranzitie". E bulversant numai cand te gandesti la toate astea... Pariul filmului a fost sa intelegem acest parcurs si, eventual, sa-i intelegem mai bine pe aceia dintre noi nascuti intr-o alta epoca. Toti ajungem sa fim suma evenimentelor pe care le traim, absurditatea faptelor si reactiilor noastre tin de intalnirea obisnuintelor vechi cu o lume noua.
- Victor Rebengiuc este nascut in perioada interbelica, a supravietuit comunismului, a trecut prin tranzitie, si iata-l, in 2010, facand echipa cu tine, un regizor care abia daca avea 15 ani la revolutie. Un exemplu viu ca e posibila comunicarea intre generatii. Cum au decurs filmarile?
- Mai bine decat ma asteptam. Victor Rebengiuc e un actor imens. Eram adesea pus in postura in care trebuia sa aleg o varianta buna din 20 de filmari perfecte. Stiam despre el ca e un om foarte dragut, dar cand e vorba de munca, daca te prinde ca nu esti pregatit, ca nu stii ce vrei, te executa de nu te vezi, e foarte exigent. Din punctul asta de vedere, ne-am inteles foarte bine, pentru ca si eu sunt un om exigent. Am vazut de la bun inceput potentialul de partitura al scenariului pentru Victor Rebengiuc. Am discutat cu el mult despre personaj, am repetat trei saptamani aproape toate scenele importante. La filmare, totul a mers snur. De cele mai multe ori, terminam filmarile inaintea terminarii programului. Am o amintire pe care o tot povestesc, pentru ca mi se pare graitoare, in ceea ce priveste talentul lui Victor Rebengiuc: aveam de filmat o secventa in care trebuia sa apara doar mana lui Radu Beligan, dar Victor Rebengiuc intreg. Noi, echipa de filmare, aveam o problema cu mana aceea, care trebuia sa apara in cadru intr-un anume fel. E o secventa de 5 minute, fara taietura. Am facut 20 de repetitii inainte si am filmat-o de 20 de ori. De fiecare data, in toate cele 40 de duble, Victor Rebengiuc a facut perfect acelasi joc - toate replicile, spuse la virgula, asa cum trebuia, asa cum repetasem. A fost extraordinar! Nu stiu cati actori pot face asta. In afara de talent si intuitie, asta arata ce inseamna experienta. E fenomenal sa lucrezi cu el. M-a impresionat din multe puncte de vedere. De exemplu, am observat ca Victor Rebengiuc i se adreseaza lui Radu Beligan cu "dumneavoastra" si "maestre". Mi-a si spus odata, chiar de fata cu el, ca existenta si prezenta lui Radu Beligan pe scena romaneasca a fost unul dintre motivele pentru care s-a apucat si el de actorie. Nu stiu cum ajungi sa cladesti un asemenea caracter si un asemenea actor.
- In filmul tau apare si fostul presedinte al Romaniei, Ion Iliescu, care-si joaca propriul rol. Cum ai reusit sa-l convingi?
- Pe de o parte, cred ca i-a placut ideea de a mai fi o zi presedinte la Cotroceni (rade). Era esential sa joace Ion Iliescu. Cum era sa pui un actor sa-l joace? Ar fi fost penibil. N-ar fi avut nici un haz, nici o greutate. Trebuia sa fie el, sau cadea totul. Pentru publicul romanesc si istoria noastra comuna - din care s-a nascut si acest Ion I. Ion - era esential ca rolul presedintelui Ion Iliescu sa fie jucat de Ion Iliescu.
- "Medalia de onoare" a luat trofeul festivalului de film TIFF. Cum a fost sa te intorci in Clujul natal in ipostaza unui candidat la premiile celui mai important festival de gen din Romania?
- A fost o bucurie. A fost cea mai placuta vizionare cu public din cate am avut pana acum. Se intampla ca apartamentul in care locuiam cu parintii, inainte de a pleca din Cluj, sa fie chiar langa cinematograful "Victoria". Este cinematograful copilariei mele. Intram, fiind foarte mic, fara bilet, prin usa din spate. Perioada pe care am trait-o la Cluj, inainte de a emigra, a fost, fara doar si poate, cea mai fericita a vietii mele. Dar nu mai e acelasi Cluj... N-a fost nimeni acolo dintre cei pe care ii cunosteam din copilarie. Nici prieteni de-ai parintilor mei, nici prieteni de-ai mei. Asta, pentru ca nici ei nu mai sunt in Cluj. N-am avut impresia ca ar fi "vizionarea de-acasa". Dar acum, ca ma intrebi, recunosc ca am fost mai stresat decat la oricare alta vizionare cu public. Emotia a fost foarte puternica. Dar proiectia a fost foarte frumoasa. Era sala plina, s-a ras in hohote. Am simtit ca publicul "merge" cu filmul, ca simte orice detaliu, ca observa ce am pus noi acolo. E foarte interesant sa vezi filmul in diverse sali cu public si sa simti reactiile lui. Intelegi mult mai bine daca ai facut ceva corect sau ai facut ceva gresit.
"Nu m-am adaptat in Germania. Modelul lor era prea stramt pentru mine"
- Sa vorbim si despre tine. Ai avut un parcurs iesit din tipare. Ai emigrat in Germania, cu parintii, in 1983, si te-ai intors singur, 11 ani mai tarziu. Te-a adus inapoi dorul de tara?
- Au fost mai multe lucruri. Cu siguranta, unul dintre motive a fost dorul de tara. Altul a fost problema neadaptarii mele acolo. In Germania, de cand ma stiu, eram constrans sa ma mulez dupa modelul lor: dupa modelul lor de elev, dupa modelul lor de scolarizare, dupa ideile lor despre ce e bine, cum e bine. Un model prea stramt pentru mine. Cautam mereu sa scap, sa ies din stresul ala. Cel mai adesea, felul in care "fugeam" era mergand la cinema. Vedeam tot felul de filme, americane, germane, nu conta. O alta supapa a fost tenisul de performanta, care imi oferea perspectiva turneelor. Pentru mine, gandul ca voi pleca - fie si pentru scurt timp - de acolo, era foarte tentant. Eu am facut primii doi ani de scoala in Romania, clasa a treia la Dsseldorf si a patra la Stuttgart. In acesti ani de tranzit, din cauza limbii, din cauza intregii schimbari, nu aveam cele mai grozave note si eram stresat din cauza asta pentru ca stiam ca la sfarsitul clasei a patra urmeaza sa-mi fie hotarat destinul. Cei cu note proaste erau trimisi sa-si continue studiile in urmatorii 10 ani la o scoala elementara, iar ceilalti, la o scoala mai buna. Eu eram pe muchie. Aveam o nota care putea fi rotunjita in oricare directie si stiam ca in astfel de cazuri hotararea ramane la latitudinea dirigintelui, care nu prea ma inghitea si despre care maica-mea spune, si azi, ca era un nazist. In Germania, daca nu esti performer din prima, nu ti se mai acorda o a doua sansa. Ori esti cum "trebuie", cum vor ei, ori "pa". Era o competitie permanenta si era foarte stresanta.
- Cand te-ai intors in Romania, ai luat si ceva "mosteniri" germane?
- Inevitabil, am adus ceva nemtisme cu mine. Unele lucruri s-au imprimat pentru totdeauna, cred. In 1994, am venit in Romania ca sa studiez regia la Universitatea Nationala de Arta Teatrala si Cinematografica "I.L. Caragiale". Eu ma simteam cumva intre doua lumi, cand am venit aici. Ma simteam putin... fara identitate. Sau cu o identitate mai mult decat ar fi fost sanatos. Cunoscusem vestul, stiam cum functioneaza, si nu intelegeam reticenta celor de-aici, de-a face lucrurile asa cum trebuie. UNATC avea legaturi de colaborare cu doua festivaluri mari si late: unul studentesc de la Mnchen si altul la Tel Aviv. Atat. Sa fi zis ceva de Cannes, pe-atunci, iti radeau in fata. In anul trei, dupa ce am terminat scurtmetrajul "Maria", le-am cerut sa-mi trimita filmul la festivaluri, dar m-am lovit de un "NU" scurt, fara explicatii suplimentare si fara drept de apel. I-am batut la cap o vreme, dar tot nu s-a intamplat nimic. Unde mai pui ca discutiile deveneau uneori umilitoare: "Aaa, ai venit tu din Germania si esti mai cu mot, vrei sa filmezi doua acte, in loc de unul". Cand am vazut ca nu se misca lucrurile, am ajuns pana intr-acolo incat mi-am furat propriul film din scoala si l-am trimis la festivaluri pe banii mei. Filmul s-a bucurat de multa atentie pe unde l-am trimis, a fost selectionat, a primit si premii, dar mai mult decat atat, i-a atras atentia unui celebru producator, care il sustinuse si pe Emir Kusturica, si care m-a sprijinit ulterior sa dezvolt povestea scurtmetrajului intr-un film de lung metraj. Dar a ramas ceva nemtesc in mine, o anumita perseverenta, o anumita exigenta, ca lucrurile sa fie facute din timp si bine. In schimb, in Germania, simteam ca nu mai pot sa stau. Si chiar daca am venit la Bucuresti si nu m-am dus la Cluj, ma simt mult "mai acasa" aici, decat m-am simtit vreodata acolo. Am avut probleme de adaptare si cand m-am intors in Romania, dar acum ma simt mai mult roman. Sa zicem ca mi-am gasit trei sferturi de identitate si stiu incotro inclina balanta.
- Iti doresti vreo medalie pentru "Medalia de onoare"? Cum vezi tu rasplata ta?
- Imi doresc un festival mare, la care sa ia Victor Rebengiuc premiul pentru "Cel mai bun actor in rol principal". Mi s-ar fi parut un omagiu care m-ar fi multumit mai mult decat daca as lua eu un premiu. In mod normal, sunt destul de egoist, dar de data asta, m-ar bucura realmente bucuria lui. Ce se mai poate intampla in termeni de rasplata este sa vina lumea la cinema sa vada filmul.