Lectia de bucurie
Acolo, la Dumbrava Rosie, erau cele mai frumoase primaveri. Cand infloreau ciresii, toata livada era ca intr-o poveste. Milioane de fluturi albi, desprinsi, parca, din aripi de ingeri, se pogorau din cer, asternandu-se usor peste copaci. Apoi, la orice adiere de vant, se leganau gratios, ca intr-un ritm dulce, de vals. Aici, sub bolta asta unduioasa din flori, isi petrecea Elena fiecare zi de primavara. Avea numai sase ani si venea aici de mana cu mama ei. Doar ele, cu mainile impreunate, ca doua printese fericite, zburdand sub aripile ingerilor. Se cocota numaidecat in cel mai impodobit cires, pana sus, aproape de varf. De-acolo, putea sa vada tot satul, iar dincolo de acoperisuri, zarea cele mai indepartate dealuri, blande ca niste palme boltite si mangaietoare. Cata bucurie si tihna sa descopere printre ramurile albe de cires toata cumintenia lumii! "Mama, oare asa arata Raiul despre care mi-ai povestit?". Lasa apoi privirea in jos, sub copac, si vedea printre flori zambetul luminos al mamei. "Da, draga mamii, asa trebuie sa arate".
Elena Pagu are astazi 84 de ani si de atunci n-a incetat niciodata sa afle frumusetile lumii, printre florile albe de cires. Nimic urat nu i-a schimonosit viata, nici o amaraciune nu i-a lasat urme, nici o povara nu i-a stins zambetul si bucuria de a trai. Subtire si vioaie ca o codana, stie sa-si faca din fiecare zi o sarbatoare. Din 1990 pana astazi, a fost de sase ori campioana mondiala la mars pentru atletii veterani, pe distante de cinci, zece sau 20 de kilometri. De doua ori vicecampioana si tot de doua ori campioana europeana. Anul trecut, cand tocmai implinise 83 de ani, a reusit din nou sa uimeasca mii de spectatori, castigand proba de zece kilometri la Campionatul Mondial de la Lahti, Finlanda. Este una dintre cele mai vestite si premiate atlete din lume la categoria octogenarilor, cea mai temuta concurenta in competitiile mondiale. In casa ei, pe rafturile bibliotecii, stau insirate semet zeci de diplome, medalii si statuete. Aur la mondialele din Riccione (Italia), aur la San Sebastian (Spania), aur la Bruges (Belgia), aur in Finlanda, Ungaria, Canada. Asta e singura ei comoara, agonisita cu ravna si-o vointa de fier. In fiecare zi iese in parc si alearga cate sapte kilometri. Chiar si atunci cand ploua ori e arsita mare. Alearga necontenit, fara sa-i pese de curiosii care-si dau coate ori de mojicii care fac glume pe seama ei. "Alerg asa cum imi fac rugaciunea. In fiecare zi, cu aceeasi convingere si-aceeasi daruire. Asa o sa alerg pana mor. Fara asta, nu pot sa traiesc". Elena Pagu zambeste mereu, chiar si atunci cand povesteste despre lucruri mai triste din viata ei. Au si necazurile rostul lor. De-ar fi numai bine, ce cu ce sa compari? "Eu cred ca am descoperit fericirea atunci cand am inceput sa alerg. Abia atunci am inteles ca tocmai lupta asta cu viata iti aduce fericirea. Da, pot sa spun ca viata mea e luminoasa. Cu optimism, ademenesti binele. Pesimistul ispiteste doar raul. Iar atunci cand simt ca-mi da tarcoale vreo boare de tristete, ies repede sa alerg. Ori fac un bine cuiva. Am cunoscut la Bacau o batrana care traieste intr-o saracie greu de inchipuit. Atat de tare m-a impresionat povestea ei, incat m-am hotarat ca din pensia mea sa-i trimit lunar o suma de bani. Am reusit apoi sa-i mobilizez si pe altii s-o ajute. Faptele astea, ca si alergarea, imi dau vigoare. Si-o imunitate in fata raului. De-aia cred ca viata mea e mereu luminoasa". Se opreste o clipa, tintuindu-ma cu privirea. Chipul ei atat de senin, zambetul ei generos, imi starnesc o anume sfiala, ca si cum m-as simti vinovat pentru povara natanga a unor griji de prisos. Apoi, isi intoarce privirea spre biblioteca si sare brusc din fotoliu. Scoate dintr-un raft un teanc de albume si dosare, rasfoindu-le grabita. Acolo trebuie sa fie, stie ea sigur, acolo a pus-o. Da, uite-o. O poza mare, ea pe podiumul cel mai inalt, cu medalia la piept si un tricolor mic in mana. Langa ea, concurenta de pe locul doi, schitand un zambet resemnat. Poza asta are o poveste tumultuoasa, asa cum e viata. In 2007, alerga la Riccione, in Italia. Doua probe, una de cinci kilometri, alta de zece. Stia inca de acasa ca favorita cursei era o elvetianca, mai tanara decat ea cu un an, mica si slaba ca un tar. Femeia asta era un adevarat fenomen. Desi nascuse la viata ei de sase ori, era iute ca o sfarleaza si, in plus, avea si o tehnica imbatabila. Elena stia bine toata povestea ei si nu avea decat o mare stima pentru o asemenea concurenta. Dar pe masura ce se apropia momentul startului, admiratia ei s-a transformat, treptat, intr-o teama nelamurita, de care nu putea sa mai scape. A inceput apoi cursa. A pornit bine, cam jumatate din traseu a fost chiar in fruntea plutonului. Simtea insa ca ceva nu-i in regula. Tot felul de ganduri tulburi ii intunecau parca mintea. Invidie, neincredere, frica? Unde erau ravna, vointa si seninatatea ei? Unde ii erau bucuria, pofta de viata, florile ei de cires? Totul se naruise. Iar neputinta asta de a se regasi o speria si mai tare. Genunchii intinsi, calcaiele in pamant, bratele indoite, penduland regulat pe langa corp. Nici o miscare gresita, reflexele functionau fara cusur. Doar atat, teama asta blestemata, care ii taia rasuflarea. Dupa doua ture de stadion, simtea deja la ceafa gafaiala perfect regulata a celei pe care acum o ura. Se auzea asa, ca o locomotiva care spulbera tot ce ii iese in cale. Mai tare, si mai tare, pana cand a depasit-o usor, aproape atingandu-i bratul. Tarul ala de femeie din Elvetia era acum in fruntea plutonului. Niciodata, pana atunci, Elena Pagu, marea campioana mondiala, nu s-a simtit atat de umilita. A fost momentul in care, pentru prima oara, s-a gandit sa abandoneze. Si totusi, parca o voce tainica si staruitoare ii dadea ghes sa mearga mai departe. Un abandon ar fi fost umilinta suprema. A continuat sa alerge si, usor, usor, teama si gandurile alea urate s-au risipit, lasand locul unei amare resemnari. A incheiat cursa pe locul doi. Acolo, la linia de sosire, femeia aia slaba si iute ca o sfarleaza s-a apropiat de ea cu mana intinsa. Chipul ei era numai un zambet. "Nu-i nimic, oricum ramai o campioana!". Asta i-a spus elvetianca, si in momentul ala ochii Elenei s-au luminat din nou. Cu mainile impreunate, privindu-se fatis, cele doua campioane ale lumii erau de-acum cele mai bune prietene. Apoi, peste doua zile, a urmat cursa de zece kilometri, cu aceleasi concurente. Romanca si elvetianca s-au asezat la start una langa alta. Amandoua zambind, la fel de increzatoare. A inceput cursa. Elena a pornit lent, pendulandu-si gleznele usor, ca intr-un ritm de menuet. Rivala ei, parca mai hotarata ca niciodata, a ajuns in fruntea plutonului chiar dupa primii pasi, gonind ca un vartej. Elena insa nu mai avea nici o teama. Isi vedea de ritmul ei, zambind luminos, parca visandu-se singura in livada ei cu ciresi. Un kilometru, doi, trei, fara nici cea mai mica incrancenare. Apoi, dupa vreo sapte kilometri, o voce tainica parca i-ar fi soptit ca a sosit timpul sa-si iuteasca pasii. Mai mult, si mai mult. In ritmul asta, nimeni nu-i mai putea sta in cale. Rivala ei de temut, imbatabila elvetianca, era de-acum o biata amatoare. A depasit-o scurt, lasand-o in urma cu zeci de metri. La 81 de ani, dupa zece kilometri de mars exemplar, Elena Pagu era din nou campioana mondiala. Biata elvetianca, maruntica si slaba cat o nuia, abia mai putea rasufla. S-a asezat pe iarba, la marginea pistei, gafaind sacadat, cu privirea pierduta. Pana atunci, o asemenea infrangere era de neconceput. Elena s-a apropiat de ea zambind, sa-i stranga mana. De-acolo, de jos, femeia a ridicat anemic bratul, fara sa scoata o vorba, fara sa-si clinteasca privirea. Traia visul cel mai urat din cariera ei.
Viata ca un maraton
Avea noua ani si invata la scoala din sat. Invata bine, ii placea sa citeasca, avea talent la compuneri, ba chiar reusea sa lege si niscaiva versuri. Si totusi, la sfarsitul clasei a doua, dupa un an scolar cu zece pe linie, a primit doar premiul doi. Asta, pentru ca in clasa ei invata si odrasla primarului, o fatuca ursuza si nesuferita, pe care nimeni n-avea voie sa o concureze. Tatal Elenei, un om dintr-o bucata si slobod la gura, n-a putut indura batjocura asta. Dupa o cearta zdravana cu invatatoarea, si-a retras fata de la scoala din sat, inscriind-o departe de casa, la Scoala Normala din Piatra Neamt. Aveau acolo ceva rude, la care copila ar fi putut locui. Insa Elena nu prea putea indura sa stea departe de casa. Asa ca a preferat sa faca naveta. Asta insemna noua kilometri zilnic, pe jos, prin ploaie, viscol sau nameti cat casa. Doi ani la rand, fetita balaie din livada cu ciresi alerga zi de zi, strabatand satul si-apoi un camp nesfarsit, pana la marginea orasului, acolo unde era scoala. Niciodata n-a intarziat nici macar o secunda. Au fost primele ei recorduri, primele intreceri cu timpul, primele lectii de vointa. Atunci a invatat cum sa alerge, cum sa-si dozeze efortul, cum sa-si regleze respiratia. Si la liceu, Elena a mers tot pe jos. Era anul 1940, primele luni de razboi. Nici vorba de trenuri sau alte vehicule. Au urmat alti patru ani de maraton zilnic intre Dumbrava Rosie si Piatra Neamt. Era singura eleva din scoala care refuza sa stea la o gazda acolo, in oras. Toata lumea stia povestea ei, ca face zilnic atata drum, iar asta parca-i dadea, asa, o aura speciala in fata colegilor. Mai cu seama ca era si printre cei mai buni elevi ai liceului, multe din tezele ei fiind prezentate ca model prin scolile din oras. Dupa cinci ani, chiar la sfarsitul razboiului, a terminat liceul cu brio. Si-ar fi dorit din tot sufletul sa mearga mai departe, la o facultate. Dar comunistii n-au lasat-o, tatal ei fiind socotit drept un chiabur hapsan, dusman de temut al poporului. Elena s-a hotarat sa mearga la Satu Mare, la o scoala pentru surori de ocrotire. A stat acolo sapte ani, a ingrijit mii de copii, a facut sute de injectii si vaccinuri, a mers pe jos mii de kilometri. Era tot ce voia, sa alerge, sa se miste, sa intre in casele oamenilor, sa cunoasca lumea, sa le ofere celor suferinzi macar un strop din optimismul ei debordant si binefacator. Dupa sapte ani, dorul de casa a indemnat-o sa se mute din nou, aproape de satul ei. S-a transferat la Bacau, cu aceeasi meserie, sora de ocrotire. A urmat cea mai frumoasa perioada din viata ei. Vreme de 27 de ani a trait doar pentru a alina amaraciunea altora. Era singurul ei mod de a se bucura de viata. Sa lase in casele oamenilor un buchetel din florile ei de cires. "Mergeam zilnic zeci de kilometri, urcam sute de trepte, vedeam zeci de copii, ii ingrijeam, ii vaccinam, invatam mamele cum sa-i alapteze, cum sa-i creasca, cum sa-i tina sanatosi ori cum sa-i vindece de tot felul de boli. A fost ca un maraton lung, de 27 de ani. Toate astea imi dadeau parca aripi. Nu vreau sa ma laud, dar trebuie sa spun ca am fost un adevarat stegar al asistentelor medicale. Am iubit enorm copiii si dragostea asta pentru ei mi-a dat parca aripi sa zbor. Si uite, ca o ironie a sortii, eu n-am avut parte de bucuria asta. N-am copii si asta e cea mai mare durere a mea". E prima data cand zambetul ei dispare, cand stralucirea ochilor ei se stinge. E o povara grea, poate singura pe care n-a putut s-o invinga. S-a maritat pe la 30 de ani, destul de tarziu pentru vremurile de-atunci. Sotul ei era un respectabil profesor de psihologie din Bacau. L-a iubit mult, iar el o diviniza. Era de-a dreptul fascinat de vigoarea si de temperamentul ei, permanent vesel si luminos. Zi de zi, tocmai el, ditamai profesorul de psihologie, lua de la ea cele mai stralucite lectii de viata. Iar asta ii umplea sufletul de multumire si dragoste. Dar omul de toata isprava, cel care o adora si ii sorbea cu sufletul fiecare scanteie din priviri, avea sa moara chinuit de un cancer ingrozitor. "A fost ca la un maraton, cand simti ca nu mai poti, ca-ti piere toata vlaga, ca te prabusesti. Cu timpul, am inteles insa ca tihna unei familii nu mi-ar fi adus nici pe departe atata multumire cat mi-a adus menirea asta de a alina suferintele altora. Si uite asa, am inceput iar sa prind puteri si sa-mi continui maratonul. Eram o vaduva de 49 de ani". Usor, usor, viata ei s-a luminat iar. A continuat sa umble din casa in casa, sa ingrijeasca copii si sa dea parintilor povete tamaduitoare. Asa au trecut cinci ani si nimic nu parea sa-i mai tulbure tihna.
Un tren cu flori
Era in 1980, iarna. Se intorcea de la Dumbrava Rosie acasa, la Bacau. In tren, chiar in fata ei, s-a asezat un domn distins, grizonat, cam la 60 de ani. De cum a pornit trenul, n-a mai scapat-o din ochi. Ceva mai tarziu, a intrebat-o ceva. Nu-si aminteste ce, oricum, ceva banal. Ea i-a raspuns sec, asa, ca sa priceapa ca nu-i rost de cochetarie. El insa a insistat, sorbind-o fara incetare din priviri. Ca-i iarna grea, ca-i fost sportiv, ca e din Bucuresti si se plimba prin tara, ca merge la Bacau, la niste prieteni. Ea asculta ingaduitoare, cu privirea pierduta prin fereastra. Nimic din tot ce-i spunea nu-i starnea interesul. Ajunsi la Bacau, el i-a oferit galant mana sa coboare din tren. Femeia a acceptat, dar cu aceeasi privire de gheata. Au urcat apoi in acelasi autobuz. N-au gasit locuri decat la o distanta de doua scaune intre ei. S-au asezat acolo, tot fata in fata, iar el continua s-o priveasca fara nici o ezitare. Dupa alte doua statii, femeia s-a ridicat pregatindu-se sa coboare. Barbatul a urmat-o numaidecat. I-a oferit din nou mana la scara si au pornit impreuna pe jos, pasind cu grija pe pojghita lucioasa de gheata. Ea poate ca l-ar fi repezit in vreun fel, ce daca era elegant si avea parul alb? Dar insistenta lui nu avea nimic necuviincios, ba chiar parea starnita de cele mai bune intentii. A insotit-o pana in fata blocului. Abia atunci au facut cunostinta. El avea 60 de ani, ea 54. S-au despartit cordial, cu vorbe putine si priviri timide. Intamplarea asta a tulburat-o putin, insa avea un legamant pe care nu voia sa-l incalce. Sa ramana singura pentru totdeauna. Dar in noaptea care a urmat, un vis ciudat avea sa-i clatine hotararea. Statea intr-o gara, cu un bilet in mana, asteptand trenul. Era o gara pustie, parca parasita. De undeva, de departe, a auzit un suierat. Il auzea tot mai aproape, pana cand un tren lung, plin cu flori la ferestre, a trecut pe langa ea fara sa opreasca. A doua zi s-a trezit ceva mai tarziu, inca buimacita de visul asta bizar. Afara ningea cu fulgi uriasi. Mai tarziu, pe la pranz, distinsul domn era in fata blocului. Zgribulit si nins, ca un om de zapada. Elena a iesit pe balcon. Apoi a coborat si au pornit impreuna spre parc. Totul era alb ca intr-o poveste, iar ei mergeau aiurea, prin zapada, pe alei neumblate. "Imi amintesc de ziua aia ca de un vis. Tin minte ca ma tavaleam prin zapada ca un copil. Iar el nu prea stia ce sa faca, era destul de stangaci si timid. Ochii insa ii straluceau de fericire. Undeva, mai departe, era un derdelus. Am cerut unor copii o sanie si ne-am urcat amandoi. Pana jos, parca pluteam pe un covor fermecat. Eram doi oameni aproape batrani, dar fericiti ca doi copii".
A fost prima zi dintr-o minunata poveste de dragoste. S-au intalnit tot mai des, apoi, dupa aproape un an, s-au casatorit si s-au mutat impreuna acasa la el, in Bucuresti. Barbatul acela distins are astazi 90 de ani. Nu prea mai aude si merge greu, in baston. Sta in fotoliu, langa ea, chinuindu-se sa priceapa despre ce povesteste. Elena se apropie de urechea lui si-l dumireste aproape strigand. "I-am spus baiatului povestea noastra, cum ne-am cunoscut!". Batranul zambeste gales, privindu-si tandru sotia. "Am iubit-o ca un nebun, inca din prima clipa. A fost si va ramane mereu regina mea. Eu am facut sport de performanta, fotbal, handbal, tenis de masa, atletism. Dupa ce ne-am casatorit, ea a iesit la pensie si am simtit imediat ca o pandeste depresia. I-am propus sa iesim in parc, sa alergam. A fost de acord. Iar cand am vazut cum alearga, am stiut ca va ajunge o campioana".
Au fost primii ei pasi in lumea sportului. El o antrena, el ii organiza participarea la competitii. Elena, regina lui, era pe zi ce trecea tot mai inversunata. Alerga fara oprire kilometri intregi. Nu se pricepea prea tare la partea tehnica, insa avea o rezistenta uluitoare. Prima ei deplasare a fost in anul 1985, la o competitie de mars pentru atletii veterani, in Cehoslovacia. Avea 59 de ani. N-a castigat nici un premiu, dar pentru ea, atunci, asta nici nu prea conta. Au urmat RDG-ul, Polonia, Iugoslavia. Singura ei performanta era, la momentul ala, faptul ca putea sa termine cursa. Pentru cineva care nu facuse niciodata vreun sport, era lucru mare sa reziste zece kilometri de mars. Treptat insa, incepea sa se dumireasca si in tainele tehnice. Miscarea picioarelor, pozitia bratelor, tinuta spatelui, respiratia, dozarea efortului, toate astea le repeta la fiecare antrenament cu o tenacitate de fier. "La capitolul asta, sotul meu m-a ajutat enorm. Fara el n-as fi ajuns niciodata la performantele astea. Iesea cu mine de cate ori mergeam sa alerg si nu ma ierta la nici o greseala". Dupa ani de zile de munca crancena, au inceput sa apara primele performante: Budapesta, Valladolid... A urmat apoi, in 1996, poate cea mai frumoasa competitie din cariera ei, Campionatul Mondial de la Bruges, Belgia. Era prima ei participare la o proba atat de grea: 20 de kilometri de mars. Dupa primii kilometri, Elena era a treia din pluton si se gandea deja ca n-o sa prinda poate nici un loc pe podium. Deodata, insa, de pe marginea drumului, a auzit o voce cunoscuta. "Hai, Elena! Fii atenta la pas!". A intors putin capul. Acolo, in spatele tufelor aliniate pe marginea strazii, era sotul ei. Alerga impreuna cu ea, urmarindu-i fiecare miscare, sorbindu-i din ochi fiecare pas reusit. Vocea aia atat de tandra i-a alungat intr-o clipa toata crisparea. "Hai, regina mea! Ai grija la maini! Calca pe calcaie! Hai, trebuie sa castigi!". Incet, incet, aproape pe nestiute, a trecut pe locul doi in pluton. "Bravo, Elena! Asta e! Inca un pic si esti campioana!". Mai erau doar doi kilometri din cursa, iar el continua sa alerge odata cu ea. "Bravo, campioana mea! Asta e, ai reusit!". A mers cu ea pana la capatul cursei. Acolo a luat-o in brate si a tinut-o asa minute in sir, cu ochii in lacrimi, soptindu-i cele mai tandre cuvinte. La 70 de ani, regina lui era pentru prima data campioana mondiala, la 20 de kilometri de mars.
Aripi de ingeri
Pentru Elena, toate momentele astea vor ramane poate doar niste amintiri. Inca mai are putere, ar fi in stare sa miste muntii din loc. S-a saturat insa sa iasa la toate competitiile pe banii ei. Nimeni nu a ajutat-o macar cu un leu. Multipla campioana mondiala a dormit in sali de sport, in vestiare, in masini. A gatit la resou, a mancat din conserve pentru caini. Are zeci de milioane datorii la banci, din credite cu care si-a platit transportul. Cu toate astea, continua sa se antreneze cu aceeasi perseverenta, alergand aproape zilnic cate sapte kilometri. Se cantareste saptamanal, nu se atinge de grasimi sau de carne rosie. Mananca numai curcan, paine prajita, fructe, legume, ciocolata. Bea un pahar cu vin doar ocazional, dar zilnic una sau doua cafele mai tari. Nu mai inghite nimic dupa ora cinci seara, in afara, poate, de un pahar cu lapte cald. Tensiunea nu-i trece de 12 cu 7, n-o chinuie nici o boala, nu se vaita de nici o durere. Singurul ei medicament este ardeiul iute, taiat marunt si aruncat intr-un borcan cu apa. Lasa borcanul la frigider peste noapte si dimineata bea cateva inghitituri. Ii plac florile, adora muzica, merge regulat la concerte si citeste intruna. "Pot sa demonstrez oricui ca poti sa ramai perfect sanatos, pana la adanci batraneti. Si pentru asta, nu trebuie decat sa faci miscare, sa mananci sanatos si sa-ti tii mintea tot timpul treaza". Se ridica si scoate dintr-un sertar un teanc de caiete. De vreo zece ani, acolo isi tine ascunse comorile. Mii de citate din autori celebri stau randuite in caietele alea, ca intr-o uriasa colectie de maxime si cugetari. "Notitele scrise aici pot parea banale, dar pentru mine ele sunt un permanent exercitiu. Sunt adevarate minuni. Shakespeare, Goethe, Martin Luther... In plus, ca sa-mi pastrez memoria treaza, invat tot timpul cate ceva, poezii cat mai lungi, rugaciuni sau versete intregi din Biblie. La 77 de ani, am invatat tot psalmul 50. In rest, fac rebus, joc rummy, carti si uneori mai dansez". Zambeste poznas, asezand caietele la locul lor, in sertar. Din fotoliu, sotul ei, domnul acela dichisit de altadata, zambeste si el tandru, ingaduitor. Acum e batran si bolnav, dar privirea ei mereu senina inca ii lumineaza viata. Dragostea lor nu s-a stins, sunt seri cand inca se mai strang in brate, ca atunci cand si-a insotit regina spre victorie. Fiecare zi a lor e o sarbatoare. Au o casa in Maramures, unde stau cateva luni pe an. Acolo, in spatele casei, se intinde o livada mare cu ciresi. Asa cum era candva in copilarie. Primavara, cand infloresc copacii, totul e alb, ca intr-o poveste. Se iau de mana si ies amandoi sub cerul asta alb ca aripa ingerilor. Apoi, ea se desprinde de mana lui, alearga printre copaci si isi ascunde chipul dupa crengile inflorite. Iar bietul de el o urmeaza cu greu, tarandu-se in baston. Dar cand ajunge aproape, printre florile de cires il asteapta un zambet pentru care ar calatori pana la capatul lumii.
Fotografiile autorului