In Germania, tara lui de adoptie, nu e doar un regizor cunoscut, ci si un foarte pretuit profesor de teorie a filmului. Asa cum se intampla adeseori in cazul romanilor talentati, a fost nevoie ca filmele lui sa-si capete intai laurii in Occident, pentru ca sa poata avea primirea pe care o meritau si acasa, in Romania. "Autobiografia lui Nicolae Ceausescu", cea mai recenta docu-fictiune semnata de Andrei Ujica, a fost prezentata prima oara in cadrul Festivalului de la Cannes si se bucura deja de cateva premii, printre care si Marele premiu al sectiunii documentar la Festivalul de la Bergen, din Norvegia, si Premiul pentru cel mai bun documentar est-european, la Festivalul de la Jihlava, din Cehia. Lansat la final de octombrie si in Romania, filmul a reusit sa starneasca destule controverse. Conceput ca un eseu, fara nici un comentariu insotitor, pelicula, a carei vizionare dureaza trei ore, este realizata exclusiv din filmari de arhiva. Un interviu cu autorul acestei provocari.
- Acum 30 de ani, cand ati parasit Romania, erati cunoscut, mai degraba, ca om de litere. Astazi, sunteti un cineast apreciat in toata lumea. Cum s-a produs turnura catre film? Mai scrieti astazi poezie?
- Poezie n-am scris niciodata de unul singur, ci doar alaturi de Serban Foarta, cand am facut textele pentru Phoenix. Eu am scris proza, dar nici asta prea mult, si de la un moment dat, din ce in ce mai rar. Pasiunea mea pentru film e la fel de veche precum cea pentru literatura si dateaza din prima adolescenta. Tot atunci am inceput sa-mi fac si cultura cinematografica. Dar, spre deosebire de literatura, mi-a luat mult mai mult timp pana sa ajung la film. Literatura e mai simplu de practicat de unul singur, filmul depinde de multe lucruri, iar eu in tinerete n-am intreprins nimic ca sa ajung la el, cu convingerea ascunsa ca intr-o zi se va intampla de la sine. In profunzime, insa, nici nu e o mare diferenta intre discursul literar si cel cinematografic. Cinematograful e, la urma urmei, doar un nou gen literar.
- Ati emigrat in Occident, fugind de spectrul lui Ceausescu, dar astazi faceti filme despre comunism. E o forma de exorcizare a suferintei traite?
- E o forma de constientizare a propriei biografii istorice si o incercare de a intelege mai bine in ce a constat tot dispozitivul politico-ideologic care a facut ca viata mea sa arate asa, si nu altfel. Nu-l cunosteam aproape deloc pe Ceausescu. Unul din motivele de a face filmul a fost curiozitatea de a afla cine a fost acest personaj istoric, care a marcat generatii. Provin dintr-un mediu cu prea putine legaturi cu prezentul socialist. Noi eram toti oameni fara aderenta la politic, care au facut tot ce au putut ca sa evite sistemul si sa-l scoata din viata lor. Nici nu era prea greu. In anii mei de adolescenta, cei dinainte de vizita lui Ceausescu in China, el era preocupat, intai de toate, sa-si consolideze puterea, purtand o politica interna de destindere si relativa bunastare. Noi nu citeam "Scanteia" sau ziarele oficiale, iar televizorul il inchideam, ca dintr-un reflex, ori de cate ori isi facea aparitia Ceausescu. De asta spun ca nu-l cunosteam. Daca mi-ar fi spus cineva in tinerete ca intr-o buna zi o sa-mi petrec doi ani din viata uitandu-ma cate opt ore pe zi la Ceausescu, i-as fi ras in fata. Dar zic ca a meritat! Daca il urmaresti un numar suficient de ore doar pe Ceausescu, privirea asupra intregii epoci se limpezeste. Prin asta aduce filmul o alta intelegere a lucrurilor. Dificultatea initiala a fost sa-mi inving dispretul pe care il aveam pentru personaj si sa pot sta, atata timp, in aceeasi incapere cu el. Una dintre marile lui performante este ca a reusit sa umple o natiune intreaga de o cantitate incomensurabila de ura.
- Ati putea trasa un portret al lui Ceausescu asa cum l-ati vazut dvs. in imaginile care alcatuiesc filmul? Nu parea un tip carismatic, si totusi, l-au girat multi intelectuali si oameni de stat importanti. Cum se explica?
- Nu toate figurile importante ale istoriei sunt carismatice, se poate accede la putere si pe alte cai. Ceausescu avea, fara indoiala, un mare instinct al puterii, altfel lucrurile n-ar fi putut sa ajunga unde au ajuns. Altminteri, el este destul de caracteristic pentru tipul de revolutionar a carui forta vine din consecventa si dintr-o vointa de fier de punere in practica a propriilor teluri. Cat despre inteligenta, aici trebuie sa nuantam lucrurile. El nu era cultivat, dar, fara discutie, avea o forma de inteligenta foarte dezvoltata, altfel n-ar fi reusit sa exercite o asemenea putere asupra altora.
- Imagini de propaganda, cu lume fericita si magazine pline de mancare... Din film reiese ca era strain de situatia jalnica in care se afla poporul. Chiar asa?
- Nu sunt istoric de meserie, dar eu personal cred ca el nu a vazut mai mult din lumea asupra careia stapanea decat vedem noi in film. Si ca mizeria de la un punct incolo ii era straina. In orice caz, daca avea stire de ea, asta nu se intampla pe cale oficiala. In punctul asta, propriul lui aparat il dezinforma. Mai degraba copiii i-ar fi putut spune cum stateau de fapt lucrurile. Cand stai insa la caldura si ti se aduce la cunostinta ca oamenii sufera de frig, enuntul ramane unul abstract. Altminteri, nimeni nu-si permitea sa-i spuna adevarul, din frica slugarnica de consecinte. El era extrem de autoritar si de fixat pe propriile obiective. Voia sa-si puna cu orice pret in practica viziunea si lua in calcul faptul ca populatia trebuie sa treaca prin anumite sacrificii.
- Nici poporul roman nu iese prea bine din film. Pe alocuri pare las.
- Orice popor care traieste sub un dictator mai mult decat este acceptabil, din punctul de vedere al demnitatii colective, da, din pacate, semne de lasitate.
- Dvs. ati ales sa parasiti tara. A fost o forma de revolta?
- In 1980, sotia mea a ramas insarcinata si ne hotaraseram sa avem un copil. Si atunci, brusc, s-au inrautatit lucrurile. Trebuia sa ma scol la 5 dimineata, ca sa reusesc sa-i cumpar niste lapte. Am avut premonitia clara a unui deceniu sinistru, care se pregatea sa inceapa. Pentru noi, era inimaginabil ca regimul sa se incheie in viata aceasta, asa incat, sub presiunea noilor responsabilitati de tata in devenire, sub care tocmai ma cocosam, am simtit o nevoie acuta de a-i scapa pe ai mei, mai ales pe copilul ce urma sa se nasca, de "binefacerile" socialismului. Am accelerat la maximum toate parghiile. Am profitat de o scurta perioada de ezitare a aparatului de siguranta a lui Ceausescu, in ce priveste atitudinea pe care trebuie s-o ia fata de dizidenti sau potentiali dizidenti. Am plecat intai singur, iar familia mi s-a alaturat mai tarziu. Daca era sa aleg dupa profilul cultural, as fi ramas, cu siguranta, in Franta. Dar, fiind nascut la Timisoara si avand o bunica de origine austriaca, vorbeam de mic germana si aveam, deci, posibilitatea sa primesc pe loc cetatenia germana, care imi asigura reintregirea familiei in maximum doi ani. Asa am ajuns la Heidelberg, de unde, peste 14 ani, ne-am mutat la Berlin.
- Va multumeste peisajul cultural al Germaniei, va simtiti acasa?
- La Universitatea de Arte si Design din Karlsruhe, acolo unde am o catedra de film, am sansa sa lucrez alaturi de oameni de mare valoare. Este singura facultate de arte din Germania care are si o sectie de filosofie si istorie a artei. Una dintre catedrele de filosofie este ocupata de Peter Sloterdijk, cel mai important filosof in viata al Germaniei. El este, de altfel, si rectorul universitatii. Altminteri, cinematograful german este de peste 20 de ani incoace intr-o criza majora si nu mai face parte, ca sa formulam politicos, dintre cele mai interesante din lume. Eu am avut sansa ca in Romania a aparut in ultimii ani o cinematografie de arta la cel mai inalt nivel, si am putut, astfel, sa ma intorc cu latura practica a muncii mele aici. La Karlsruhe, fiind condusi de un filosof adevarat, avem foarte multa libertate, putem preda in bloc, nu trebuie sa mergem in fiecare saptamana la facultate, iar vacantele sunt foarte lungi. Asa am putut sa petrec ultimii doi ani aproape in intregime in Romania, ca sa termin filmul.
- Familia a ramas in Germania?
- Fiul nostru traieste la Berlin, a terminat Dreptul, si din iunie e angajat la o mare cancelarie engleza, deci, e pe picioarele lui. Iar sotia mea se imparte intre locuinta noastra din Berlin si Romania. Ea provine dintr-o veche familie de boieri olteni, iar soacra mea, inainte de a muri, a reusit sa recupereze conacul si o parte din mosia de bastina a Poenarilor de la Dobra. Eu m-am indragostit de locul acesta si ne-am hotarat sa-l pastram. Am inceput sa renovam conacul, cu gandul de a ne muta, cand terminam, acolo.
- Inapoi in Romania. De ce? Nu va simtiti apartinand culturii germane?
- Cand emigrezi, te simti, oricum, strain. Eu m-am simtit insa strain pana si-n orasul meu natal, la Timisoara, dupa ce o parte din copilarie am petrecut-o la tara, undeva la granita cu Iugoslavia, purtat de serviciul mamei, care era inginer agronom. Cu atat mai mult te instrainezi cand schimbi cultura! Chiar daca stii limba locului, ea nu e cea in care ai scris. Cu toata admiratia mea pentru cultura germana, nu cred ca am simtit vreodata nevoia sa ma integrez ei. Nu m-a interesat. Dar nici n-am vrut sa raman in literatura romana, ca scriitor de exil. Si atunci, am facut un ocol prin teorie, prin discursul academic, care prin natura lui e universal. Si mi-a si reusit, altfel n-as fi primit posturile de la facultate pe care le-am primit. Poate de aceea, in momentul in care m-am intors la discursul prim, de data asta la cinematografie, m-am intors ca cineva care avea identitatea europeana asumata, nu numai dorita, asa cum se intampla inainte de emigrare.
***
- Un act de emigrare in doi da nastere unei multitudini de tensiuni care se rasfrang, in primul rand, in cuplu. Cum ati reusit sa va feriti casnicia de cutremurele pe care toata noutatea occidentala si tot stresul de emigrant le aduceau asupra dvs.?
- A fost, desigur, o perioada grea la inceput, atat din punct de vedere psihologic, cat si material, lupta de subzistenta era foarte dura. Noi nu eram informaticieni, sa putem reusi din prima. Eram doi intelectuali umanisti. Sotia mea absolvise filologie clasica, ingrijea un copil de doi ani si, spre deosebire de mine, nu stia nemteste. A trebuit sa invete limba la 30 de ani. A fost foarte anevoios. Eu eram un tip coleric, veneam acasa si-mi varsam nervii pe biata nevasta, pentru toate frustrarile de peste zi. Dar, dincolo de lucrurile acestea, oricat de neplacute s-au dovedit si care pana la urma au ramas la suprafata, coeziunea dintre noi n-a stat niciodata sub semnul intrebarii. Dimpotriva, faptul ca am trecut prin asemenea incercari a intarit si mai mult legatura dintre noi. Filmul este, de altfel, dedicat Mariettei, sotia mea.
- Ati declarat, la un moment dat, ca egoismul viziunii e acelasi la un dictator si la un artist. Se rasfrange asta si-n viata de zi cu zi? Au artistii nevoie de mai multa toleranta din partea partenerului?
- Toleranta nu apare decat atunci cand il intelegi profund pe celalalt si stii de ce trebuie sa ai rabdare cu el. Intre noi a fost vorba de o intelegere profunda, din primul moment. Amandoi suntem persoane destul de dificile, daca prin asta se intelege indivizi cu o personalitate puternica. Dar faptul ca in tineretea noastra am fost despartiti doi ani de zile intr-un mod brutal de un sistem politic, si am trecut de proba asta, fara ca ea sa afecteze intr-un fel sudura cuplului, asta ne-a oferit, dupa aceea, o alta privire asupra dificultatilor cotidiene. Noi ne-am si luat foarte de tineri. Suntem impreuna de cand aveam 22 de ani. Ne cunoastem, deci, de 37 de ani, si de 35 suntem casatoriti!
- Multi inainte!
- Multumesc. E fantastic sa ajungi la atatia ani de casnicie, e un sentiment de profunda implinire. In faza tarzie a unui cuplu adevarat apare un sentiment pe care in tinerete nu-l poti inchipui. La inceput esti indragostit, apoi celalalt devine persoana cea mai apropiata, dupa care simti, treptat, ca celalalt devine ruda ta de gradul intai. E ca o prelungire din tine. Si da, e valabila teoria reindragostirii, se intampla in repetate randuri, o data la cativa ani. Nici n-as putea inchipui altfel o casnicie.
- Se spune ca cei care au avut o copilarie fericita au sanse mai mari sa aiba parte si de o relatie fericita. Copilaria dvs. cantareste greu?
- Am avut o copilarie fericita, cu o fisura dureroasa, dar productiva pentru dezvoltarea sensibilitatii mele artistice. Parintii mei s-au despartit cand aveam trei ani, atunci n-am prea inteles ce s-a intamplat. Au mai incercat o data sa fie impreuna, dar n-a mers, cand aveam 8 ani. La zece ani s-au despartit din nou, apoi au ramas singuri amandoi, nu si-au mai refacut vietile, cum se spune. Am suferit, pentru ca ii iubeam pe amandoi si ii voiam impreuna. De crescut, am crescut cu mama si cu bunica, iar tata era pe post de unchiul bun, care vine de sarbatori, aduce bunatati si face cu mine calatorii frumoase in vacante. Dar dincolo de suferinta asta, am avut o copilarie ocrotita, cu o bunica si o mama care m-au alintat. Am fost foarte rasfatat, puteam sa ies mult mai rau decat am iesit. Mai tarziu, am fost preluat de Marietta si de mama ei, care m-au rasfatat si ele. Norocul meu ca rasfatul venea din iubire, nu din narcisism.
- Si n-ati avut parte si de temuta educatie nemteasca, de rigoarea si disciplina bunicii?
- Am avut parte de disciplina si rigoare, dar unele lucruri s-au prins, altele nu. De exemplu, eu am prostul obicei de a intarzia. Nici 30 de ani de trait in Germania n-au scos asta din mine. Bunica mea nu m-a educat in nici un caz sa fiu nepunctual. Rigoarea nemteasca mi-a fost insa imprimata de mic si ea se simte, dar la alt nivel. Am devenit, totusi, muncitor, consecvent si perfectionist. Apoi, prin bunica mea, am primit o educatie religioasa catolica. Am fost botezat de doua ori, intai ortodox, si pe urma catolic, in secret. Singura din familie care mergea regulat la biserica era bunica, ea ma lua cu ea, asa ca, prin forta lucrurilor, am devenit si eu catolic. Asta iti inculca ceva anume. Vazut dinauntru, catolicismul nu este o confesiune severa, ci una senzoriala. El exercita asupra unui copil o fascinatie care ii vine chiar din nume. Ii inoculeaza de la bun inceput ideea unei comunitati supranationale si a accesului la o identitate universala. De altfel, si in credinta sunt tot disciplinat. Eu nu pot adormi seara pana nu-mi fac rugaciunea. In orice situatie m-as afla.
- Mai aveti nostalgia Timisoarei de altadata? Ati mai pastrat prieteniile de atunci?
- Exilul m-a invatat ca nu e bine sa-ti cultivi nostalgiile. Primavara trecuta am fost, dupa multa vreme, pentru cateva zile la Timisoara, cu ocazia unui festival de film studentesc, facand parte din juriu. Am avut impresia ca m-am intors intr-un acvariu in care mi-am petrecut adolescenta, dar in care au fost schimbati, intre timp, pestii. Plimbandu-ma prin oras, am dat de strazi unde timpul ramasese literalmente pe loc - nu stiu de ce, asta m-a speriat. Cat despre prieteni, cel mai important dintre ei a murit de mult, majoritatea au plecat, iar cel mai apropiat s-a inchis in casa si raspunde numai in functie de toane la telefon. Singurul timisorean cu care port in continuare un dialog mai strans este Livius Ciocarlie, mutat intre timp la Bucuresti. El a ramas asa cum a fost intotdeauna, una din mintile cele mai profund inteligente din Romania.
- Cum gasiti tara la 20 de ani de la Revolutie? Libertatea pe care am dobandit-o ne-a ajutat sau ne-a daunat?
- Romania a trecut din isteria post-revolutionara, intr-un soi de efervescenta impotmolita, din care va iesi doar treptat. Raportul natiunilor cu libertatea este acelasi cu cel al individului fata de timpul sau, adica pot s-o foloseasca sau s-o iroseasca.
- Mai aveti vreo urma de sentiment patriotic dupa atata trai printre occidentali?
- Pentru mine, patriotismul consta intr-un sentiment de datorie fata de istoria locului in care te-ai nascut. Va las pe dvs. sa judecati unde ma aflu eu din acest punct de vedere.