Cantecele vietii
- De cand ai pornit cu casa in spate si cu copilul de mana spre inima Transilvaniei, ti s-a cam pierdut urma. Ce-ai mai facut in ultimul timp, Teodora Enache?
- Anul 2010 a fost foarte rodnic, pentru ca am inceput sa culeg rezultatele lucrului asiduu din ultimii doi ani. Am avut colaborari cu muzicieni foarte buni, renumiti in lumea jazz-ului, care mi-au stimulat mult creativitatea. Este vorba de pianistul american Burton Green si saxofonistul roman Liviu Butoi (alaturi de care am sustinut concerte si am inregistrat material pentru un nou album). Am avut o intalnire foarte "profitabila", materializata in cateva concerte, si cu pianistul si profesorul american, Darius Brubeck, apoi cu chitaristul Istvan Gyartfas si basistul Berkes Balazs (amandoi din Ungaria, prezenti si in studio, acompaniindu-ma la inregistrari). Iar acum, sunt in fata celui de-al patrulea proiect al anului acestuia (si nu ultimul!), cel pus la cale impreuna cu artistul bulgar Theodosii Spassov si trupa lui balcanica multietnica, cu care urmeaza sa sustinem un concert original.
- Am inteles ca e foarte special pentru tine concertul acesta. Ce vrei sa transmiti publicului prin el?
- Spectacolul acesta are o legatura foarte importanta cu viata mea. Dintotdeauna, pentru mine, a canta a insemnat o descatusare. Cand sunt pe scena, imi cresc aripile si zbor pe deasupra lumii. Legatura acestui concert cu experienta mea de viata consta in aceea ca trecerea in lumea de Dincolo a tatalui meu, Dumnezeu sa-l odihneasca, s-a suprapus cu avanpremiera spectacolului. Imi condusesem pe ultimul drum parintele drag si a doua zi trebuia sa cant, pentru ca totul era fixat dinainte, afisele facute, sala rezervata. Nu aveam nici un chef, cine ar fi avut?! Nu puteam decat sa dau glas durerii mele sfasietoare. Si, deodata, am intuit ca voi putea urca pe scena, doar daca voi canta ceea ce simteam in acele momente. Adica, nu am pus nici una dintre mastile pe care si le-ar pune orice actor, de dragul reusitei spectacolului, am fost eu insami, cea din momentele acelea. Nuantele dramatice ale vocii mele si sinceritatea mea au convins publicul, asa ca spectacolul s-a transformat dintr-un fiasco anuntat intr-un triumf coplesitor. Lumea din sala a plans cu mine, a iubit cu mine, a cantat cu mine... Fiecare membru al trupei mele a venit cu cate un cantec din acesta, ritualic, de inmormantare, de nastere si de nunta (am cantat din Bulgaria, din Israel, din Macedonia, din Romania si chiar din Statele Unite). Iar dupa concert, mi-am spus ca acesta trebuie sa fie programul concertului de atunci inainte: "Cantecele Vietii", cantecele care ne insotesc viata. La sfarsitul acelui concert in avanpremiera, am inteles cu totii ca, indiferent de limba in care cantam, ne putem intalni acolo unde ne e radacina comuna, radacina... iubirii. De aceea, spectacolul se cheama "Radacini". Alaturi de mine, pe scena vor fi Theodosii Spassov si orchestra lui balcanica, avandu-l ca invitat special pe pianistul american Burton Green. Amandoi sunt adevarate legende internationale ale muzicii de jazz, cu "batalioane" de fani pe toate continentele pamantului. Si, pentru ca nimic nu-i intamplator, data intalnirii noastre cu publicul de la Bucuresti, 14 noiembrie, este si ultima zi inainte de inceputul Postului Craciunului. Iar concertul nostru chiar aduce un mesaj de speranta, de intelegere inalta a sensurilor vietii, de toleranta fata de semenii nostri. Hristos s-a nascut pentru a ne rascumpara pe toti cu banul sau de aur: Iubirea!
"Ma urcai in dealul Clujului, la-lai-lala!"
- Cum se face, Teodora, ca in culmea ascensiunii tale artistice, ai ales sa parasesti Bucurestiul, pentru un oras de provincie? Multi dintre colegii tai de scena, indiferent ce gen muzical practica, isi doresc sa vina in Capitala, motivand ca aici se intampla lucrurile importante, ca e locul "de unde se da ora exacta".
- Cu intrebarea asta a ta incepe partea romantica a interviului... Iata: de-a lungul anilor, in aceasta calatorie a vietii mele, care nu mi-a fost intotdeauna senina, usoara, am avut un mare maestru spiritual - Inima! Cu trecerea timpului, am inceput sa ii aud glasul foarte limpede, uneori ca o comanda scurta si ferma, pe care o indeplinesc fara nici o ezitare... La Cluj am ajuns, de fapt, pentru un barbat. Actualul meu sot. Nascut la Cluj, dar emigrat, impreuna cu familia, in anii '80, s-a intors din Germania, in Romania, stabilindu-se in orasul nasterii sale. Pentru doi oameni care calatoresc mult (eu sunt mereu cu valiza pregatita la usa) am ales Clujul ca sa fie "portul" nostru... De aici plecam cu inimile pline sa ne indeplinim "sarcinile de lucru", aici ne intoarcem sa ne daruim tot ce am cules mai frumos in calatoriile noastre. Aici a venit pe lume, acum doi ani si jumatate, Ian, fiul nostru si fratiorul Mariei, fiica mea din prima casatorie, acum in varsta de 16 ani. Asa ca pentru aceasta miza am plecat din Bucuresti fara nici o ezitare, fara sa ma gandesc vreo clipa ca voi pierde "ora exacta"... Imi e suficient cronometrul meu interior dupa care ma ghidez... chiar daca uneori o ia inainte. In timpul acesta, am preferat sa ma rog in tacere, sa ii netezesc copilului o cale intru iubire, armonie si liniste... Mai mult, nu am mai cantat pana ce s-a nascut. Ba da... Am studiat la pian partituri din muzica baroc, si casa noastra se umplea de fuioare de lumina din muzica lui Bach...
- Ce iti ofera Clujul din punct de vedere "jazzistic"? Esti satisfacuta de viata culturala a acestui oras?
- Am descoperit in Cluj un public extrem de rafinat, sensibil si mare iubitor de muzica de calitate. Am mai descoperit si clubul Diesel, un loc minunat, in care concertez si ma simt foarte bine, si unde aduc, spre bucuria fanilor, toate trupele cu care am proiecte. Deodata, viata jazzistica a Clujului a inflorit prin mutarea mea la Cluj. Pot spune asta fara falsa modestie. La randul lui, Clujul, ca oras-exponent al Ardealului, mi-a imbogatit viata cu istoria lui, cu tinuta sa aristocratica.
- Cum impaci viata artistica cu cea de mama si sotie?
- Hmmm, asta este o poveste frumoasa si delicata, in acelasi timp. Omeneste, e greu sa impaci aceste doua parti atat de diferite ale vietii... Dar cer ajutor. De la Dumnezeu! Ii cer sa-mi dea o inima asa de mare si de incapatoare, incat sa pot sa daruiesc din preaplinul ei si pe scena, si acasa. Asa ca-mi iubesc cu intensitate si familia, si publicul, si Clujul. Si reusesc sa daruiesc timp de calitate copiilor mei, familiei mele, dar sa imi organizez si concertele.
- Ai gasit in Cluj locuri dragi?
- Locuri dragi? Padurile din jurul Clujului, prin care alerg primavara ca o nimfa, atunci cand nu ma vede nimeni, cu coronite de frunze pe crestet si scotand chiote de bucurie, apoi imi plac micile stradute vechi, marginite de copaci batrani, ruginiti acum, de toamna aceasta cu arome amarui. Imi place terasa de la "Via", cu geamuri uriase, pe unde intra mereu cate o raza de soare, chiar daca e cenusiu afara. Imi plac parcurile si Gradina Botanica, si chiar aleile din cimitirele vechi... Imi plac clujenii, sunt atat de sinceri si respectuosi, imi plac vecinii mei, casa in care locuiesc... Ti-am zis ca mi-a crescut inima... Ha!
- Cum s-a adaptat in Ardeal o moldoveanca ce a locuit ani multi in Capitala?
- Se zice asa: "Acolo unde ti-e inima, acolo ti-e si casa!". N-am avut probleme de adaptare nici cand m-am mutat de la Onesti (locul nasterii, al copilariei si adolescentei mele) la Iasi (unde am studiat Matematicile), apoi de la Iasi la Bucuresti, apoi la Timisoara, iar Bucuresti, si acum la Cluj... Si cine stie ce va mai urma?! Nu cred ca ne vom opri aici, viata ne poarta pe carari nebanuite... Nu a existat nici un moment dificil de adaptare, atat timp cat in interior simt armonie si disponibilitate, iar ce e nou, iesit din rutina, nu ma sperie. Poate ca uneori mi-e dor. Mi-e dor, de exemplu, de actrita Oana Pellea, si regret ca nu o pot vedea la fiecare spectacol. Uneori, ma simt prea departe de mama, drumul pana la Onesti e atat de lung... La Cluj, in schimb, am gasit o mana de oameni adanciti in viata spirituala, in cautari de armonizare cu natura, aici am gasit magazinul de produse ecologice si pe Alina, bioterapeutul meu, sau pe medicul meu homeopat, care este genial. Mai am aici cativa prieteni dragi, putini, dar de mare calitate.
O pereche stelara
- Se spune la noi: "Schimbi locul, schimbi norocul!". Cum ai gasit curaj sa te arunci in aventura unei noi casnicii? Indatoririle casnice nu-ti limiteaza libertatea de care ai nevoie ca artist?
- Voua va pot destainui, pentru ca suntem prieteni vechi, ca dragul inimii mele este si prietenul si sfatuitorul meu cel mai bun. Este, cu adevarat, perechea mea stelara. Ma stimuleaza sa fiu mai buna, mai luminoasa, ma ajuta sa imi amintesc cine sunt, cand uneori ma ratacesc, ma face sa rad in hohote, cand ma cuprind tristeti "iremediabile"... Si ma face sa ma simt unica detinatoare a titlului de "cea mai frumoasa si fericita femeie din lume"! Cum n-as fi avut curaj sa fug cu el, si pana la capatul pamantului, daca mi-ar fi cerut-o?! Darmite pana la Cluj?! Ca specialist in informatica, are o minte foarte structurata, dar are si o inima mare si o sensibilitate coplesitoare (canta foarte bine la pian, a facut liceul de muzica in adolescenta, la Cluj). E Rac cu ascendent in Balanta, iar eu sunt Balanta cu ascendent in Rac. Asa ca ne completam in materie de influente astrale. Iar casnicia, in nici un caz nu o privim, nici unul din noi, ca pe acea institutie care inrobeste si impovareaza pe cei care se angajeaza in ea. Nu, noi ne respectam unul celuilalt libertatea si momentele de solitudine. Avem nevoie, fiecare, si de acestea, altfel am ajunge niste roboti ai traiului zilnic, goliti de dragoste, in cel mai rau caz, incarcati cu ura. Zice un poet oriental, crestin libanez, care a trait in secolul XIX, Kahlil Gibran: "Dar e bine sa existe spatii in acest impreuna al vostru,/ Pentru ca vanturile cerurilor sa poata dansa printre voi".
Mama, la 42 de ani
- Ce impliniri ti-a adus maternitatea, dupa 40 de ani? Cum traiesti aceasta experienta?
- La 42 de ani, am nascut al doilea copil si am retrait miracolul a doua oara... La vremea venirii pe lume a primul copil eram mai mult concentrata pe cariera mea, pe dorintele mele, pe neimplinirile mele, aveam o povara mare de dus, trebuia sa inving multe obstacole, greutati... Astazi sunt mai senina, stiu ca este mult mai bine ca din cand in cand sa te lasi "in voia curentului". Acum ii descopar pe amandoi copiii mei cu alti ochi, altfel este calitatea iubirii, altfel este sentimentul de liniste care ma cuprinde cand ma gandesc la ei... Parca acum stiu si sa ma joc mai bine cu ei... Imi place sa ma pierd printre copii in parc, la teatrul de papusi, sa aplaud si sa strig alaturi de ei la vrajitoarea cea rea. Si imi place si mai mult sa rad, sa alerg prin casa si prin curte, sa imi schimb des coafura si sa nu ma recunoasca vecinii, imi doresc la fel de mult un caine si muuulte animale cu care sa vorbesc si de care sa ingrijesc, ca Sfanta Vineri.
Frumoasele zile obisnuite
- Ce inseamna o zi obisnuita pentru tine? Ai avut timp sa observi culorile si miresmele toamnei, sa te lasi inspirata?
- O zi obisnuita... oh, ce frumoase sunt zilele obisnuite... Diminetile sunt teribil de agitate - nu reusesc sa imi beau nici ceaiul mult iubit... Ian la gradinita, Maria la scoala, iar eu merg la mine la studio si lucrez. Imi place la nebunie sa studiez (mai ales cand nu am vreun concert de pregatit) armonie, pian. Din cand in cand, am norocul sa studiez cu profesorul meu de canto din studentia de la Iasi, maestrul Dan Priscornic, care m-a invatat sa imbin muzica cu mesajul spiritual. Teoria sa este uimitoare, vocea este un instrument care, folosit dupa o tehnica anume (straveche), cu concentrare pe chakra inimii, "dezleaga" niste energii spirituale uriase, binefacatoare, atat pentru cel care canta, cat si pentru cel care asculta. De fiecare data cand vine de la Iasi si putem sa lucram impreuna, simt ca ma purific, ca ma inalt cantand. Din pacate, la noi sunt prea putini educatori in arta cantului si foarte multi oameni cu calitati vocale se ratacesc si uita care este rostul, darul lor... Visul meu este ca la un moment dat sa facem o scoala de muzica, in care sa predam aceste tehnici, iar daca printre cititorii dvs. se afla oameni ce gandesc la fel ca mine, ii rog sa ma caute. Revin la programul zilnic... Dupa lucru, il iau pe Ian de la gradinita, vin acasa, apoi fac obligatoriu o ora de sport, fie ca inot, ca alerg, sau ca dansez. Apoi, ma plimb prin parc cu cel putin un copil, observam impreuna florile si culorile anotimpului. Imi place sa fac yoga, cu toate ca nu prea mai am timp acum... Mi-am descoperit o mare pasiune: dansul! Imi place sa pun muzica tare acasa si sa dansez salsa, bachata... Maria danseaza cu grupul ei in cluburi, in schimb Ian e tare fericit sa fie in jurul meu in ritmul muzicii... Si cred ca sunt printre foarte putinii artisti care investesc zero minute pentru "imaginea" lor... Prefer sa imi pregatesc un repertoriu nou, decat sa merg la emisiuni si sa vorbesc despre viata mea. Prefer sa merg prin parc si sa urmaresc intamplarile marunte din natura, de la firul ierbii, la cerul sagetat de pasari, imbracata in jeansi si tenisi, sau sa citesc o carte de spiritualitate, decat sa stau o ora la oglinda si sa ma machiez. Din pacate, nu am timp sa stau prea mult cu prietenii, nu reusesc decat sa le trimit ganduri bune in fiecare zi. Nu am timp nici sa sporovaiesc la telefon, nu ma uit deloc la televizor, nu citesc reviste, ziare, in afara catorva publicatii de calitate ("Formula AS" si o revista de jazz din strainatate), asa ca uneori ma simt ca de pe o alta planeta... Seara incepe cu cina in familie, continua cu glumele si farsele la care radem cu zgomot, ne uitam la vreun film, ne povestim cum ne-a fost ziua... Adorm cu o ruga de multumire pe buze.
- Totul pare perfect in viata ta. Ai o varianta pentru "reteta fericirii"?
- Pana de curand, spuneam mandra ca nu am nici un regret. Acum ma gandesc ca as fi putut darui mai multe dovezi de iubire celor apropiati. Si care aveau nevoie de asta, fara sa-mi dea de inteles, din discretie si modestie, si pe care ii rog sa ma ierte... In rest, ii multumesc lui Dumnezeu pentru tot ce mi-a dat, dar in primul rand pentru iubire. Toti oamenii au nevoie de iubire. Iubirea este scanteia divina din noi, este scopul vietii. Si Dumnezeu este tot iubire. Avem nevoie sa ne simtim iubiti, sa daruim iubire. Mai ales daca esti artist. Cu cat mai mult talent ti-a fost harazit, ca artist, cu atat mai mari trebuie sa fie eforturile tale de a le impartasi cu semenii tai, pentru a-I rasplati lui Dumnezeu darul primit. Sa fii generos, sa nu conditionezi intoarcerea iubirii. Eu, una, caut sa invat din orice intamplare, caut sa nu ma inchid in prejudecati, caut sa iubesc muuuuult si neconditionat, sa nu ma plang, sa nu judec. Fac mari eforturi. Si primesc un mare bonus: ma simt implinita ca femeie, ca mama, ca sotie, ca artist. Reteta fericirii? Da, am una: Inima!