Darurile toamnei
Sunt cateva daruri pe care toamna mi le-a dat in viata aceasta. Le duc cu mine peste tot si astept sa reinvie din ce in ce mai puternice, de fiecare data cand frunzele incep sa ingalbeneasca.
Mai intai este lumina. Lumina aceea obosita, de-atata vara, care se retrage incet printre pomi. Lipsita de putere, e blanda, duioasa si plina de arome care te coboara drept in ulita copilariei, acolo, la marginea padurii batrane. Sau, poate, e doar usor trista, ca atunci cand trecea prin ferestruica podului, in care bunica te-a trimis atunci, demult, sa duci nucile la uscat.
Apoi, e parfumul zilelor, altul decat inainte, diferit de la o zi la alta, dulce sau amar, iute sau intepator, dupa cum oalele cele mari isi iau locul una alteia pe soba uriasa de langa cuptor: cea mare, rosie, in care fierb numai magiunul cleios, untos si dulceturile, ori aceea de fonta, in care imbatranesc la foc mic zacustile.
Daca intr-una din acele zile te-ai fi apropiat de casa copilariei mele, de departe, din timp, sau de departe, din lumea larga, ai fi crezut mai intai ca este o corabie ciudata, locuita de oameni si mai ciudati, care de dimineata buna si pana seara nu se opresc din miscare. La stalpii cerdacului, ca de niste catarge, sunt legate sfori arcuite pe care se usca la soare pastai verzi, galbene sau baltate, ardei iuti sau capresti si smocuri de ierburi de leac, ce flutura in vant. Pe fete de masa asezate direct pe iarba, sau in tavi mari, de nuiele impletite, asezate pe siragul de lemne ce inca mai miros a padure, se zbarcesc poame taiate in bucatele, hribi, manatarci si bureti iuti, galbiori aromati. Cum sa nu innebunesti de-atatea mirosuri, parfumuri, arome, cand te plimbi printre ele, in curtea ce pare neincapatoare, dar gata pregatita de razboiul cel lung cu frigul si iarna?
Dar mai presus de toate, dincolo de gusturi si arome, de culori si melancolii, stapana absoluta peste ele, toamna mi-a daruit dintotdeauna ploaia. Mai demult, chiar stiam cand vine toamna dupa cum miroseau ploile, cateodata a lemne ude, proaspat taiate, altadata amar, a fum aspru de frunze de nuc. Erau ploi repezi si reci, marunte, aduse de ceata si vant. Acestea coborau in fuioare lungi dinspre munte. Erau apoi acelea usoare, domoale, ca o parere de rau dupa zilele calde. Si mai erau acelea care incepeau de dimineata si nu se mai sfarseau. Te trezeai cu ele si adormeai in pacla pe care-o lasau peste lume. Uneau cerul si pamantul, ca intr-o acuarela peste care ai varsat, din intamplare, un pahar cu apa. In acele zile iti doreai sa nu mai fii om, ci un peste care masoara trecerea vremii deschizand si inchizand gura alene. Ploi nesfarsite si incapatanate, ploi de care te rogi sa se sfarseasca si care se opresc doar dupa ce te-au inconjurat in ceata si negura si te-au infasurat intr-o pacla nedeslusita. Ploi care coboara dincolo de amintiri si te poarta catre cei dusi in alta lume. Ploi care sterg granitele dintre lumea lor si aceasta in care traim, ploi facute sa fie iertare, ploi-durere, ploi-regret, ploi-vesnicie.
Vremea horincii si a povestilor
Toamna nu incepea niciodata in curte sau pe ulita. Ea aparea mai intai in padure si cobora de pe dealuri tiptil, pe negandite. Numai te trezeai intr-o dimineata ca drumul catre poarta e plin de frunze moarte si ca bruma a acoperit cu un strat gros de sidef toate cele din ograda. Acela era semnul pe care-l asteptau de-amar de vreme barbatii, care se adunau la marginea padurii, sa-si fiarba horinca, in caldarile si cazanele de arama. Pentru cateva saptamani, valea, pustie in restul anului, se umplea de carute si de oameni, de rasete si de voie buna si, mai ales, de mirosul dulce-amarui al samburilor de prune. Atunci, in acele zile, incepea si anotimpul povestilor, cand tuturor le venea randul la roata vorbei. Povesti cu intamplari mai vesele sau mai triste, despre altii, plecati de mult timp dintre ei sau despre ei insisi. Povestile erau multe, numai ascultatorii, tot mai putini, caci la marginea padurii au ramas numai batranii. De aceea, uneori ele se mai repetau, dar cine sa se supere doar pentru atat? La inceput, barbatii glumeau pe seama muierilor, apoi radeau de vecini, iar cand horinca era gata de vamuit, abia atunci incepeau povestile adevarate, acelea grele, despre armata si razboi. Cu cat povestitorii erau mai ametiti de tamaia horincii, cu atat povestile erau mai tulburatoare, si cu cat se leganau ei mai tare in jurul cazanului, cu atat trebuie sa fi fost mai viteji si mai bravi la tinerete. Dar asta nu era o noutate. Asta se-ntampla si se intampla aici de cand curge apa pe Valea Alba si la fel se va intampla cat vor fi pruni pe dealurile din jur. Unii dintre eroii acestor povesti mai traiesc, altii au ramas doar in amintirile celorlalti. Cand ploile scurg rugina frunzelor in pamant, acolo, in Maramures, la marginea padurii, incepe vremea horincii si a povestilor.
"Toamna, cand pleaca cocorii"
"Sa nu te pui niciodata cu padurea, cu horinca si cu muierea! Cu astea sa nu te pui, ca acarcat esti tu de barbat, tat ajungi in patru labe!" Asa-si incepea toate povestile unchiasul Todor, mare cantaret din vioara, care toata viata si-a pus mintea cu cele trei la un loc, iar o data atata de greu, ca-i ajungea sa umple de povesti un an de seri petrecute la horincie. Unchiasul Todor povestea cui vrea sa-l asculte si cui vrea sa-l mai creada ca intr-o buna zi s-a trezit "fata catra fata" tocmai cu Muma Padurii "a mai tare muiere din cate s-au vazut", venita sa-i ceara socoteala, pentru ca taia lemne chiar de langa fantana rece, un loc pe care toata lumea-l ocoleste si azi, ca fiind rau si primejdios tare. Ce sa mai raspunda el, prins cu toporul in mana si cu copacul taiat la jumatate? Mai putea zice oaresceva? Nici nu mai stie cum de-a ajuns acolo si cum s-a trezit apoi, a doua zi, in celalalt capat de padure, incercand sa se ridice in picioare, desi n-avea putere nici cat sa rupa un fir de iarba. Ce sa-i mai spuna Lenutii, nevestei, care-l bodoganea oricum, de cum rasarea soarele si pana apunea? Cum sa-i povesteasca? Sa-i spuna de Muma Padurii? Ei, as! Atata i-ar mai trebui! Lasa mai bine sa creada ca a trecut pe la horincie si ca s-a incurcat pe-acolo. Cat despre vinetelile de pe spinare si de pe maini, pe care le-a ascuns cum a putut de ochii nevestei, si el s-a intrebat multa vreme daca n-or fi fost cumva de la vreo creanga ori lovitura, si nu de la tavalelile prin iarba inalta si printre tufele de alun, de care-si aduce aminte ca prin vis, cu un fel de vinovatie ascunsa. Si-atunci il prinde asa, un fel de sfarseala si de ameteala si, ca sa-i treaca tremurul vocii si un fel de spaima ce-i increteste spinarea, isi ia vioara din cui si iese in gradina, cu fata catre padure, si canta, ca si cum ar canta dinadins pentru ea, pentru toti copacii si florile, pentru padurea intreaga care se intinde inaintea lui. "Tristi si negri raman norii,/ Toamna cand pleaca cocorii...".
Mata de cules mere
Unchiasul Petrea era lemnar. Avea casa langa horincie si pe la el treceau toti cei care aveau treaba pe-acolo, ca sa-l intrebe de una-alta, ori sa-i aduca stiri de pe alte uliti. Avea in atelierul cu tavan inalt o masa mare si groasa de stejar, pe care lucra usi si ferestre, pentru cine-si facea casa noua. Intr-o toamna tarzie, mi-a facut si mie o pereche de schiuri, din doua bucati de scanduri de gard, pe care le-a fiert o jumatate de zi intr-o oala uriasa, ca sa le indoaie la varf. N-au iesit chiar "ca la carte", una era nitel mai curbata si mai scurta, dar dupa ce le-a uns cu sacaz, lunecau de parca aveau motor. Altadata, mi-a mesterit un scaunas cu fioc, fiocul fiind un sertarel cat palma in care-mi tineam creioanele colorate si alte nimicuri. Dar cel mai tare si mai tare mi-a placut ziua in care m-a chemat sa-l ajut, ca sa facem "mata de cules mere". Mai intai, am cautat o ruda mai lunga, pe care el a curatat-o de coaja, apoi m-a pus sa caut prin rumegusul din atelier o scandurica patratoasa pe care, de jur imprejur, a batut cuie lungi, ca niste dinti. La urma, a prins coada cea lunga de scandurica si gata, "mata" era numai buna de cules. Cum? Uite-asa: ridicai mata deasupra capului si prindeai intre cuiele acelea un mar de pe vreo creanga de sus, apoi trageai usurel intr-o parte si el se rupea de pe creanga, dar nu cadea la pamant, ramanea prins intre cuie si asa puteai sa-l aduci, incet, jos, fara ca el sa se loveasca. Merele intregi, cu codita la locul lor, nelovite, tineau mai mult, nu se stricau pana in primavara. Asa am cules in anul acela multe mere cu "mata" cea noua. O data pe saptamana, sambata, dupa ce curatenia era gata in toata casa, Buna ma punea sa aduc din pivnita un cos cu mere mandre, din acelea culese cu "mata", mere pe care trebuia sa le insir apoi, unul langa altul, "ca la armata", pe credentul din bucatarie si pe dulapul din camera buna. Iar seara, dupa ce se incalzeau de la caldura sobei si se acopereau de o bura fina, mirosul lor umplea casa si, nu de putine ori, am visat in toamnele acelea de demult ca dormeam pe gramezi uriase de mere.
In gradina mea de-acum traieste un mar care a facut anul acesta doar 4 mere. Cam atatia ani sunt de cand l-am plantat. Anul si marul. Saptamana viitoare va trebui sa le culeg, pana sa vina zapada. Poate ca pentru cel mai mare, care este plasat mai sus, pe o creanga de la varf, am sa-mi fac si eu o mata cu dinti lungi, asa cum m-a invatat unchiasul Petrea, ca nu cumva sa se rupa marul, sa cada si sa se loveasca. Mi-ar placea ca el sa vegheze de pe dulap multe din serile noastre de iarna.
Pastaile imparatesti
Boabele erau albute, usor alungite si aveau la un capat o pata albastruie si cateva picatele presarate inspre mijloc. Buna zicea ca aceea albastra e zadia, "surtul" fiecarui bob. Numai acelea erau bune de pastai imparatesti si numai pe acelea le alegea an de an, cu migala, din cosul asezat inaintea ei. In fiecare toamna se intampla asa. Dupa ce culegea toate pastaile uscate, lasate de samanta, dupa ce le desfacea si aduna in covata mare, de lemn, boabele, le culegea dintre ele doar pe acelea "cu surta" si le punea deoparte. Erau boabe de fasole a caror stiinta o mostenise de la mama ei si aceasta de la mama mamii ei. Erau "din neam", adica si le grijea, de parca cine stie ce comoara aveau sub pielita lor lucioasa. Ieseau din ele pastai lungi si fragede, pentru care Buna era renumita pe toata ulita, si cu mare zgarcenie impartea, in fiecare toamna, doar cateva boabe, pe la vecinele mai apropiate. Si asta, numai dupa indelungi amanari si promisiuni repetate. Boabele erau atata de scumpe in mintea ei, incat, suprem sacrificiu, cu ele incerca, naiv, sa le cumpere pe cele doua navetiste care-i aduceau mereu vesti despre feciorul mai mic, ce lucra la oras. Sa fi stiut unchiasul meu ca spioanele erau platite in boabe de fasole, pentru ca-i povesteau Bunii "de-a fir a par" tot ce invartea el pe la oras, cu ce fete se plimba prin Sighet, cum le tinea "la brat", ori cum erau ele imbracate si cat purtau de lunga fusta, ar fi ras o saptamana, fara incetare. Dar Buna n-avea grija de asta, se descurca de minune, era multumita, si trocul era intotdeauna avantajos. Fiecare parte primea, de fapt, ce voia, si din cate am vazut eu, si din cat m-am priceput, cu cat erau mai multe stirile aduse, cu atata erau mai multe boabele care treceau in buzunarul vecinelor.
Am aflat, de curand, ca una dintre matusile mele, fata mai mare a Bunii, mai pastreaza inca boabe de fasole imparateasca, si cred ca am sa-i cer cateva, sa seman si eu in gradinuta mea, la primavara. Cine stie cu ce le voi putea schimba, si eu, la o adica?! Ca si eu am copii care cam umbla creanga prin oras, dupa lasarea serii... Si, oricum, vorba batraneasca: mai bine sa ai cu ce, decat sa n-ai si sa te astepti la voia (si la vorbele si povestile) altora, nu?
Sarbatoarea dintre lumi
La inceput de noiembrie, in Maramures, in locul nasterii mele, sunt pomeniti cei dusi in "ceia lume". Dar pana sa fie ziua de pomenire luminata, mormintele trebuie curatate, lutul trebuie improspatat, florile aranjate de-o parte si alta a crucilor, lumanarile pregatite, numai cat sa fie aprinse.
Este intotdeauna soare in ziua aceea, in care te duci acolo cu sapa si cosul incarcat de flori. Asa trebuie sa fie, ca sa poti lucra pe indelete. Sa nu ti se para greu ce faci si sa nu-ti para rau de vremea pe care o petreci acolo.
De cum ai trecut de poarta de lemn, timpul parca se opreste in loc, se rupe cumva din timpul celalalt, pe care l-ai lasat dincolo de gard. Se sfasie incetul cu incetul, din carnea timpului tau. Acolo, in cimitir, intre cruci, nu mai este azi si maine, e doar un timp al amintirii, care le implineste si le uneste oarecum pe toate, fara obarsie si fara sfarsit. Acela e timpul mortilor si viilor laolalta, e timpul sarbatorii dintre doua lumi. Sarbatoare pe care trebuie s-o pregatesti ca pe oricare alta, ca si cum cei pe care-i pomenesti n-ar fi plecat niciodata din lumea asta in aceea a florilor, si-ar fi dusi numai dincolo de gard, sa culeaga un mar de pe o creanga.
Nu este de mirare ca primim, din cand in cand, cate un semn sau altul de la ei. Nu poate fi de mirare, cata vreme zile, luni, ani de-a randul, am trait impreuna, am privit aceleasi rasarituri sau apusuri de soare, am impartit acelasi cer, aceleasi dimineti, aceleasi sperante si aceleasi povesti. Este atat de subtila aceasta comuniune intre cei care apartin unei familii, unui neam, si atat de puternica in realitate, incat nu poate fi distrusa de despartirea adusa de moarte.
Eu l-am visat pe tatal tatalui meu fara sa-l cunosc, pentru ca murise inaintea nasterii mele. Mi-a cerut o paine calda, ca s-o poata imparti unor oameni cu care lucra la saparea unei fantani. La o vreme dupa aceea, am aflat ca, intr-adevar, dupa ce s-a casatorit cu bunica, a inceput sa sape o fantana langa casa, dar ca n-a gasit apa buna, oamenii cu care lucra au obosit de atata sapat si au acoperit groapa la loc. De-atunci, de ziua numelui lui, Nicolaie, ii "trimit" cate o paine, impartind-o calda unor prunci. Poate ca asa il ajut sa gaseasca locul bun de sapat si poate ca asa, pana la urma, apa fantanii lui ii va satura pe cei insetati din alta lume.
Nu stiu care este locul meu in acest lant din care simt ca fac parte, nu stiu cate verigi sunt inainte si cate inapoia mea. Dar simt ca nu ne putem rupe unii de altii, chiar daca nu ne-am vazut si nici macar nu ne-am cunoscut macar. Faptul ca acelasi sange trece, a trecut sau va zburda prin inimile noastre este suficient ca sa ne tina impreuna.
Uneori, aceasta legatura se atenueaza, ca o ceata care se lasa peste lucruri si oameni, dar care nu te impiedica, totusi, sa vezi. Alteori simti cum ea creste si pune stapanire peste toate gandurile, cum se infiripa ca o iubire de care te ingrijesti sa nu scada, sa nu se piarda, sa nu lancezeasca.
Este vreme buna, atunci cand te duci sa aranjezi mormintele. Soare de toamna, cu lumina blanda, tematoare, delicata ca o adiere ori o parere de rau. Dar o data, o singura data, intr-un singur an, de cand imi petrec mortii, s-a intamplat ca toamna sa se sfarseasca tocmai de sarbatoarea luminata a mortilor. A nins in ziua aceea ca si cum am fi fost in plina iarna, a nins cu fulgi mari ca niste fluturi, peste cruci si peste noi. Cand am ajuns la cimitir, de-abia am indraznit sa deschid poarta. Covorul de zapada era neatins. Am intrat, calcand pe varfuri, ca si cum m-ar fi durut talpile daca as fi calcat pe de-a-ntregul. Am intrat cu sfiala celui ajuns undeva la timpul nepotrivit, in locul nepotrivit, si aceasta stare a tinut pana cand am aprins prima lumanare la capataiul celor dusi. In lumina flacarii i-am simtit insa pe toti prezenti la intalnirea cu noi, cu toate visele si iubirile, cu povestile si amagirile, cu bucuriile sau cu tot chinul vietii lor trecute. Ne bucuram impreuna de ninsoarea care acoperea pentru prima oara in an pamantul, incheind un anotimp, ca sa-l poata naste pe urmatorul. Ne bucuram, pentru ca sarbatorile sunt aceleasi, in orice lume am trai, de oricare parte a vietii ne-am afla. Ne bucuram pentru ca ele sunt date pentru toti, si nici macar moartea nu le poate pune granite. Ne bucuram impreuna, si lumanarile sfaraiau in zapada, iar umbrele albastre-ale serii se prelingeau inspre noapte.
Palcuri de ceturi printre crengi, macese ridicate semet catre nori, flori oparite de frig, ierburi brumate in nopti sticloase, stele picurand peste lume, lumanari aprinse in seri de cristal, tacere incremenita care se scurge de pe frunze de arama. Aceasta e toamna, acestea sunt darurile ei, din care am invatat cate ceva in fiecare an, ca sa pot vedea inflorind primaverile viitoare.