Este din nou octombrie. Se implineste un an de cand am incarcat, intr-o mare masina, mobila, hainele si multe alte lucruri si amintiri stranse in 22 de ani de casatorie, intr-un apartament de 4 camere. Apartament bine amplasat, langa piata, parc, metrou si hipermarket. Luasem hotararea de a ma muta din Bucuresti. Unde? Intr-un sat, la 15 km de oras.
Era anul 1999, tot toamna, si impreuna cu o alta familie, ne hotarasem sa ne cumparam o parcela de pamant in vederea construirii unei case. Nu aveam toti banii, ne-am mai imprumutat, si astfel am devenit proprietari pe o suprafata de 950 m2. Aveam de ales intre mai multe parcele, dar un nuc mare, cu trei ramuri groase, m-a facut sa aleg suprafata de teren pe care se afla. Si noi eram tot trei: eu, sotul si fiica mea. O familie fericita.
De atunci, a trecut un an si in satul nostru casele cu vita de vie au disparut, lasand locul unui cartier elegant de vile, printre care se afla si o casuta care este a noastra. Mica, intima, functionala, dar si cu defecte, noi neavand banii vecinilor nostri pentru ingineri constructori sau arhitecti.
Plecasem din oras din mai multe motive. Primul era ca aveam mari probleme de sanatate: ameteli, oboseala cronica, frica de a mai iesi din casa si de a mai merge la serviciu, care s-au transformat in atacuri de panica, cu puls 130 si solicitarea serviciului de Urgenta. In plus, pe terasa blocului de vis-a-vis se instalase o mare antena GSM care, ca sa zic elegant, ma "deranja". Al doilea motiv era lipsa banilor pentru studiile fiicei mele. A fost admisa la trei facultati din Franta, dar a ramas in Romania. Asa ca am inchiriat apartamentul si am plecat. Dar nostalgia mea pentru viata la tara avea si alte radacini. Sunt nascuta in Bucuresti si am locuit impreuna cu parintii la curte, pe Calea Vacaresti, pana cand, in anul 1982, am fost anuntati ca in 30 de zile trebuie sa ne mutam la bloc, pentru ca zona este in sistematizare, adica in demolare. A fost o mare durere pentru parintii mei (eu nu prea intelegeam ce se intampla, fiind copil). Nu ne puteam obisnui deloc la bloc. Ne tot gandeam la trandafiri, la visinul din curte, la lalelele si bujorii care infloreau primavara si la bolta de vie transformata vara in umbrar.
V-am povestit toate acestea ca sa intelegeti ca intr-un sertaras din inima mea aveam aceasta amintire minunata a copilariei. O amintire care mi-a dat curaj sa parasesc confortul, atat de scump platit, al orasului. Dar acum sunt extrem de fericita. A trecut un an cat o viata! Pomisorii plantati de mine cresc sub ochii mei, gingasi ca niste adolescenti, iar eu le numar crengutele si cate fructe au facut. Trandafirii au inflorit toata vara si mi-au zambit in fiecare zi. Cactusii au fost extrem de fericiti, pe pervazul casei, si drept dovada au inflorit de patru ori. Au avut si cate 7 flori in acelasi timp. Pe scurt - o viata plina de verdeata si liniste. Am un caine, Ciobanesc bucovinean, o pisica multicolora, care a aparut la cateva zile dupa ce ne-am mutat aici (ne-am placut la prima vedere si n-a mai plecat), si... doua restaurante pentru pasarele. Mi se pare ca visez, uneori, ca nu poate fi adevarat ce traiesc. In plus, mi s-a indreptat si starea de sanatate. Ma simt bine acum, aproape foarte bine.
Nu a fost o iarna usoara. Dar am invatat sa vad partea buna, pozitiva, a lucrurilor care mi se intampla. Cat a fost zapada, in fiecare zi am indepartat-o de pe alei, impreuna cu sotul meu, si mai era si joaca cu Bill, catelul nostru. Am inteles, intre timp, cat de importante sunt animalele in viata mea. In luna martie, Bill s-a imbolnavit. Fiind la serviciu, m-a sunat un vecin sa-mi spuna ca Bill este lungit pe alee si ninge pe el. Am inteles imediat ca era ceva serios si trebuia sa-l duc la veterinar. Am inceput sa plang, gandindu-ma ca s-ar putea sa moara. Am gonit prin zapada acasa, l-am urcat in masina si am mers la clinica veterinara cu el. Perfuzie, sonda urinara si internare pana a doua zi. Intors acasa tot nu se simtea prea bine. Statea intins privindu-ma in ochi si cautandu-mi mana cu labuta. Stateam langa el si-mi curgeau lacrimile. In noaptea aceea, l-am ingrijit ca pe un bebelus. Timp de 7 zile, l-am dus la clinica pentru tratament. Acum este bine, sanatos, ne iubeste si-l iubim si isi face bine treaba de paznic al casei.
Pisica a avut 4 pui pe care i-am dat la familii iubitoare de animale si apoi am castrat-o. Locuieste pe acoperisul terasei si pe balcon, pe un scaun de campanie. Sunt niste fiinte minunate!
In primavara asta mi-am amenajat o gradinuta de zarzavat experimentala. Am vrut sa vad daca sunt in stare s-o ingrijesc. Acum, la bilant, pot sa va spun ca in vara aceasta am mancat rosii, vinete si ardei din ea. Cat mancarea era pe foc, ma duceam si luam patrunjel si leustean din gradina si aroma mancarii era garantata. N-am crezut niciodata ca lucruri atat de banale te pot face un om fericit.
In tot acest an, am fost si martora norocoasa a spectacolelor oferite de cer. Apusuri si rasarituri magnifice, seri cu luna plina, nori de forme si culori deosebite, pe care ii priveam de pe sezlong sau din hamac.
Oare puteam sa ma bucur si sa traiesc atat de intens daca ramaneam sa locuiesc in oras, la etajul 5? Raspunsul e unul singur: "NU!".
In fiecare zi ii multumesc lui Dumnezeu pentru tot. Doamne ajuta tuturor!
SORINA