In 1991, optiunea sa de a parasi tara pentru a concura mai departe, sub culorile Australiei, l-a pus sub acuzatia nedreapta de "tradator". Dar marele sportiv n-a rezistat departe de Romania decat patru ani. Obisnuit de-o viata cu greutatile, la propriu si figurat, campionul Nicu Vlad lupta acum, ca manager al Federatiei Romane de Haltere, nu doar cu lipsa de resurse necesare marii performante, ci si cu apatia si dezinteresul de care se loveste zi de zi.
Lectia australiana
- Ati intrat in istoria sportului romanesc, dincolo de numarul impresionant de medalii si recorduri, printr-un episod deosebit. Ati coborat de pe podiumul mondial de la Budapesta, in 1990, in semn de protest, intrucat la ridicarea drapelului romanesc s-a intonat imnul "Trei culori", al Republicii Socialiste Romania, in locul noului imn, "Desteapta-te, romane!"... Cum a fost?
- Tin minte ca era asa, o emulatie, in acele zile de dupa Revolutie. Exista o sensibilitate fata de noul imn, iar eu asa am simtit atunci, ca nu era un lucru peste care sa pot trece. Nu cred insa ca a fost un gest deliberat al organizatorilor, ci doar o scapare.Lumea nu stie ca eu mai patisem un episod similar, in martie '90, in Australia, cand a fost arborat steagul vechi, la ceremonia de premiere. Am protestat si atunci, iar oamenii s-au conformat. Au decupat stema, ca nu aveau steagul nou, asa ca am avut onoarea de a fi premiat alaturi de steagul-simbol al Revolutiei.
- Ati devenit un erou dupa gestul de la Budapesta...
- Noi, romanii, suntem obisnuiti sa traim la extreme. Azi esti erou, maine esti tradator...
- Exact asa s-a spus si despre dvs. Ati fost facut tradator in 1991, atunci cand ati parasit Romania pentru Australia. Pana la urma, care a fost ratiunea plecarii din tara?
- A fost o dorinta de a ma elibera de sentimentul acela de claustrare, pe care cu totii l-am trait pana la Revolutie, dar si dupa, caci in anii '90 granitele erau inca greu de trecut, era nevoie de viza pentru orice iesire. Pur si simplu, eram fascinat de ceea ce se intampla in alte tari, pe care le vazusem ca sportiv, de fiecare data pe fuga. Iar atunci, dupa 1989, am simtit ca, gata, am sansa de a trai intr-un alt mediu, din care aveam sa invat foarte multe. Asa a si fost. Cei 4 ani petrecuti in Australia au fost o adevarata lectie de viata.
- De ce tocmai Australia?
- Am participat la diferite competitii in Australia, am fost acolo inca din 1986, si tara mi s-a parut cu totul si cu totul deosebita. Oportunitatea a aparut atunci cand au venit la mine antrenorii de acolo si mi-au propus un contract pe 4 ani. In doi ani, era deja perspectiva obtinerii cetateniei australiene, asa ca am acceptat aceasta propunere. Avusesem propuneri si din Statele Unite, dar acolo era mult mai complicat cu cetatenia. Australienii au vrut sa prelungeasca intelegerea in 1996, dar eu am zis de la inceput ca plec doar pentru 4 ani.
"Acum e cam tarziu pentru regrete"
- Ati revenit in tara dupa 1995, dar familia v-a ramas acolo. E una dintre dramele cu care multe familii de romani se confrunta in ultima vreme. Cum reusiti sa pastrati echilibrul familiei?
- Ne-am intors cu totii in '95. Fata mea a terminat opt clase aici, iar baiatul cinci clase, dar ne-am decis ca e mai bine pentru ei sa studieze in continuare in Australia. Acum, fata e studenta in anul IV, iar baiatul e si el "boboc". Prin comparatie cu mine, sotia si copiii s-au adaptat mult mai bine. Le place acolo. Ne vedem destul de des. In lumea de azi, cand ai telefon si Internet, comunicarea cu cei dragi e mai simpla. E si o chestiune de obisnuinta. Ca fost sportiv, dupa atatea deplasari si cantonamente, sunt mai obisnuit sa stau departe de familie. Sunt si zile mai grele, de ce sa nu recunosc...
- Cum ati trecut peste socul abandonarii activitatii sportive. Multi sportivi se adapteaza greu la noua viata si se pierd in acool si depresii...
- Eu m-am lasat de haltere dupa ce am revenit in Romania. Acum simt ca as mai fi putut face performanta, doar ca e cam tarziu pentru regrete. A fost o perioada dupa '96, cand chiar am iesit definitiv din sport, dedicandu-ma afacerilor. Dupa cateva luni, mi-am dat seama ca nu puteam sta departe de haltere. Iar oamenii din Federatia de Haltere m-au incurajat sa vin sa dau si eu o mana de ajutor in conducerea institutiei.
- Sunteti multumit cu ce faceti acum?
- Imi doresc sa fac cat mai multe, am organizat cateva competitii de anvergura in tara noastra si vreau sa mai organizez si in continuare. Din pacate, ne lovim in Romania de o delasare dureroasa. Oamenii nu mai au interes, copiii sunt tot mai greu de adus si de motivat pentru sport. Plus ca noi cautam copii pentru marea performanta si constatam ca ei sunt bolnavi si nu sunt potriviti pentru profesionism. Au fel de fel de malformatii, de probleme... Iar daca nu au probleme de sanatate, ne lovim de atitudinea nefasta a parintilor, care cred ca la sala copiii lor au doar drepturi, nu si obligatii. Dar problema nu e doar in sportul de performanta, ci si in sistemul educational. Sunt parinti care le obtin copiilor scutiri de la orele de Educatie Fizica. Sau profesori care fac Matematica in loc de Educatie Fizica. E bine ca se face Matematica, dar e mai eficient sa faci Matematica avand creierul oxigenat. Eu stiu cum se pune problema in Australia, cu totul altfel decat la noi. Nu exista zi sa nu practici un pic de sport intre cursuri.
"Daca alergi pe strada, lumea te crede putin nebun"
- Si ce-i de facut?
- Trebuie sa incurajeze toata lumea sportul de masa, trebuie sa-i punem la miscare pe copii. Am ajuns sa regretam Daciadele, sincer va spun! Ce-i drept, noi si pe vremea lui Ceausescu faceam sport mai mult impinsi de la spate. Nu imi aduc aminte sa fi vazut atunci oameni alergand pe strazi sau prin parcuri. La noi, daca alergi pe strada, ca sa iti mentii un tonus fizic bun, lumea te crede putin nebun. Eu abia astept sa plec prin vreo delegatie in strainatate, ca sa pot sa alerg de voie prin parcuri sau in jurul hotelului. E senzational sa vezi un oras in timp ce alergi lejer...
- Vorbeati de lipsa bazei de selectie. Dumneavoastra cum ati ajuns sa fiti remarcat?
- Eram la Galati, ultimul trimestru dintr-a VIII-a, si au venit fratii Gospodinov, antrenori de haltere, la noi la scoala, zicandu-ne ca vor sa vada care e cel mai tare elev. La varsta aceea, rezonezi ca baiat la o astfel de provocare... Nici nu stiam pe atunci ce sunt halterele! La 13 ani am invatat asta. Aveam 48 de kilograme si am ridicat 42! Am luat o diploma si am mers foarte fericit cu ea acasa... Tot ei s-au ingrijit de mine si la liceu, apoi am mers impreuna la Bucuresti, la clubul Rapid.
"Am plans pe banca la Casa Scanteii"
- Apoi ati avut o ascensiune fulminanta. In 1984 ati luat aurul la Jocurile Olimpice de la Los Angeles.
- Aveam 20 de ani la Los Angeles. Ce mi s-a intamplat atunci chiar nu pot pune in cuvinte. Pot sa va spun doar cat de emotionat am fost la festivitatea de deschidere, cand am pasit pe pista de atletism a stadionului alaturi de delegatia Romaniei, langa Ivan Patzaichin si Nadia Comaneci, modelele mele sportive si umane la acea vreme. De atunci, din 1984, mi s-a mai intamplat sa trec prin Los Angeles sau sa zbor peste oras si de fiecare data ma infior de emotie.
- Viata unui campion e mai mult decat o vitrina cu trofee. Impartasiti-ne si un moment de disperare, un moment in care ati plans, poate...
- In '83, dupa ce eram medaliat la Europenele de juniori, urma sa particip la Campionatul Mondial de juniori de la Cairo. Eram deja pe aeroport si primisem acceptul sa ma imbarc, cand sunt oprit sa urc. Aparuse pe nepusa masa o delegatie oficiala cipriota in tara noastra, care a fost bagata in fata, iar eu nu am mai avut loc in avion. Pe atunci, cursele de Cairo erau saptamanale, asa ca am pierdut competitia. Tin minte si acum ca am luat autobuzul 105 de la Aeroport si am mers pana la Casa Scanteii, unde am stat si am plans pe o banca, ore bune. Dupa o saptamana, la Campionatul National de seniori, am scos, ca junior, un rezultat cu care as fi fost campion mondial la grupa mea de varsta. E singurul titlu major care imi lipseste din palmares.
"Nu ma dau batut"
- In calitate de sef al Federatiei Romane de Haltere si de oficial al Comitetului Olimpic si Sportiv Roman, sunteti, practic, in acest moment, un manager de criza. Cum va descurcati?
- La noi, mentalitatea e problema. Greu convingi oamenii sa fie alaturi de sport. Mai sunt si piedicile care vin din legislatie... Am organizat un European in Romania anul trecut si a fost foarte dificil. Dar nu ma dau batut, vreau sa organizez si alte competitii in anii care urmeaza.
- Ce ne poate scoate din criza si din apatia in care ne aflam?
- Numai noi ne putem scoate. Fiecare trebuie sa ne facem cu mai multa constiinciozitate treaba pentru care suntem platiti. Trebuie sa fim mai rigurosi cu noi insine, sa nu asteptam sa vina cineva de pe Marte sa ne salveze. Tine numai de noi.