Exista un loc in Bucuresti in care totul pare ca a incremenit, ca si cum timpul ar fi inghetat. Anotimpurile se succed impasibil, anii trec imperceptibil, insa aici exista lucruri ce nu par sa se schimbe. Pe "ulita" Serban Voda a urbei dambovitene se gaseste o gradina frumoasa, cu monumente si alei din vremuri apuse, o "gradina a sufletelor": cimitirul Bellu.
Imprejurimile ne amintesc in ce secol ne aflam: un mall si un bulevard imbacsit, pe care circula masini, cu viteza secolului XXI. Dincolo de portile care se impun prin solemnitate, istoria Bucurestiului se odihneste insa in tacere.
Pasesti pe aleile umbroase ale cimitirului, cu un sentiment de respect si teama, ca nu cumva sa perturbi linistea si armonia mormintelor asezate umar la umar. De-o parte si de alta, monumente, cavouri, statui si busturi isi deapana fiecare, in taina, povestea sa. Aici gasim o adevarata colectie de arta a marilor sculptori ai secolului XIX: Karl Storck, Ion Mincu, Cornel Medrea, Raffaelo Romanelli, Dumitru Paciurea.
Gradina de portocali
Cu mai bine de doua secole in urma, pe locul unde astazi se afla cimitirul, familia de origine aromana Bellu avea, se spune, o livada de portocali. In Bucuresti, celebra familie detinea terenuri si proprietati intinse care, in mare parte, au fost donate statului roman. Printre ele, si gradina de pe "ulita" Serban Voda, pe care Barbu Bellu, ministrul Cultelor si Justitiei, o doneaza in 1853 Sfatului Orasenesc, adica Administratiei Publice Locale. Pana in 1850, locuitorii Bucurestiului isi inmormantau decedatii in cimitirele parohiale, de pe langa bisericile de care apartineau. In afara Bucurestiului nu se gaseau decat cateva cimitire, mai mult ale saracilor. Si astfel edilii, pentru a fi in pas cu marile capitale europene, hotarasc destinatia terenului: un cimitir mare, demn de un oras tot mai modern.
Dupa ce guvernul a hotarat deshumarea si mutarea osemintelor celor ingropati pe langa bisericile parohiale, familiile instarite si boierii orasului isi aduc stramosii in cimitirul Bellu. Cantacuzino, Rosetti, Vacarescu sunt doar cateva dintre familiile de renume care isi gasesc lacasul in cel mai vestit cimitir al Romaniei.
"Micul Pere Lachaise" al Bucurestiului se intinde, astazi, pe 28 de hectare, si a fost adaugat anul acesta pe harta obiectivelor turistice europene. Vizitatorii, din ce in ce mai multi, sunt impresionati de colectia de arta din cimitirul-muzeu, pe langa care, pana mai ieri, treceau nepasatori.
Duminica poetilor nationali
Pe Aleea Scriitorilor este aglomeratie mare. Vizitatorii, dotati cu aparate foto performante, sau macar cu camera telefonului mobil, se inghesuie la mormantul lui Eminescu. Sub tei, la piatra funerara unde isi doarme "somnul lin" poetul national, este mereu plin de flori. "De la Nistru pan' la Tisa" tot romanul a auzit de Mihai Eminescu, si oameni, tineri si batrani, vin in pelerinaj, pentru a-si exprima respectul si admiratia pentru marele poet.
De partea cealalta a aleii, se afla mormantul, cu troita faurita de mesterii maramureseni, al lui Nichita Stanescu. Nemeritat, la monumentul sau funerar poposesc mai rar vizitatorii. Ma asez putin pe bordura ce ii imprejmuieste mormantul. Langa mine apare o doamna de o varsta respectabila, intr-o tinuta eleganta, dar tocita de vreme. Aseaza o crizantema langa cruce si-mi spune cu un glas emotionat: "Il iubesc pe Nichita! Ma bucur ca mai exista oameni care nu il uita...". Trec cateva minute de tacere, in care se aud doar zgomotul pasilor printre frunzele uscate. Poate pentru ca aici cuvintele isi pierd rostul. Aici este regatul... necuvintelor.
"Stiti cum de se face ca este inmormantat chiar langa Eminescu? Am auzit povestea de la un poet faimos, din Uniunea Scriitorilor. Habar nu am daca e adevarata, dar este mult prea frumoasa ca sa nu fie spusa! Dupa ce a murit Nichita, cei de la Uniune nu erau decisi unde sa-l inmormanteze. Le fusese propus un loc in Bellu, undeva, catre marginea cimitirului. Erau cu totii tare mahniti din acest motiv. Dar "salvarea" a aparut de la Gheorghe Tomozei, un prieten intim al lui Nichita, decedat, si el, intre timp. In noaptea aceea, pe 14 decembrie, poetul Tomozei, dupa ce inchinase cateva pahare in memoria prietenului Nichita, s-a furisat in cimitir, cu o lopata, si a sapat groapa aici, langa Eminescu. Eu una consider ca Nichita Stanescu este poetul national al Romaniei!"
Si doamna, in mod curios, incepe sa planga. Ma indepartez sfios si ma amestec intr-un grup de tineri. Discuta intre ei, emotionati, despre tragedia familiei Poroineanu. Nu departe de aleea scriitorilor, se contureaza monumentul despre care vorbesc tinerii: o femeie, intinsa pe catafalc, iar langa ea, prabusit in durere, un barbat. Grupul statuar, in marime naturala, este semnat de Raffaello Romanelli: "EUFROSINA PORROINIANU XV FEBRUAR MCMII".
Cand moartea invinge dragostea
Au trecut mai bine de 100 de ani, iar piatra neagra a mormantului isi plange inca tulburatoarea poveste. Se spune ca cei ce se iubesc profund o pot auzi, soptita de freamatul frunzelor.
La sfarsitul veacului al XIX-lea, Constantin Poroineanu, fiul unui mosier renumit din tinuturile Olteniei, pleaca sa studieze la Paris, dupa cum o cerea rigoarea timpului. Desi student eminent, tanarul Poroineanu nu se poate tine departe de viata boema a orasului de pe Sena, nonconformista si de un farmec aparte. Aici, la o serata intre studenti, intalneste o frumoasa frantuzoaica, cu care traieste o aventura pasionala. Fata ramane insarcinata, iar Constantin cere acordul tatalui de a se casatori, dupa cum ii dicta constiinta. Batranul Poroineanu, extrem de revoltat de comportamentul fiului sau, ii adreseaza in mod impetuos "rugamintea" sa se intoarca grabnic in tara, amenintandu-l cu dezmostenirea, in caz de nesupunere. Astfel, proaspatul absolvent de facultate paraseste Parisul, cu inima franta si dezamagit.
Anii trec, Constantin Poroineanu devine la randul sau unul dintre cei mai mari proprietari rurali, detinand domenii importante in Dambovita, Ilfov si Romanati. Asemeni lui, unul dintre fiii sai pleaca la studii in orasul in care, cu 20 de ani in urma, Constantin traise cele mai frumoase clipe ale tineretii. Printr-o coincidenta ciudata a vietii, la fel ca si tatal sau, fiul mosierului Poroineanu intalneste la Paris o studenta de care se indragosteste nebuneste. Spre deosebire de tatal sau, tanarul Poroineanu o ia in casatorie pe aceasta, in secret, fara sa ceara binecuvantarea parintilor. Dupa cateva saptamani, se intoarce in tara, pentru a-si prezenta familiei mireasa. Constantin Poroineanu se impaca relativ usor cu aceasta idee, dar in scurt timp, punand cap la cap mai multe informatii, realizeaza ingrozit ca sotia fiului sau este fiica lui, rodul pasiunii traite la Paris in tineretea sa. Tinerii casatoriti sunt, prin urmare, sora si frate! Disperarea, durerea si revolta ii determina pe cei doi indragostiti sa-si puna capat zilelor. Constantin Poroineanu lasa toata averea sa primariei orasului Caracal. A doua zi dupa semnarea testamentului, se sinucide.
Povestea tragica a dragostei si a sfarsitului cumplit este intruchipata atat de expresiv in monumentul din Bellu, incat ai zice ca piatra e vie. Realizat de artistul italian Raffaello Romanelli, acest simbol al iubirii blestemate, care inspaimanta si induioseaza, infrunta veacurile.
Doamna cu umbrela
Catre marginea cimitirului, ferita de aglomeratia de vizitatori, apare o silueta gracila, care se distinge prin eleganta ei. E celebra "Doamna cu umbrela", o alta legenda a cimitirului Bellu. Frumoasa, tanara si distinsa, pare o aparitie ratacita dintr-o alta epoca. Statuia in marime naturala, opera a aceluiasi sculptor Romanelli, este reprodusa in cele mai fine detalii, de la cutele rochiei, pana la arcuirea sprancenelor si eleganta cu care isi poarta umbrela. Ai impresia ca este si ea vie, gata sa porneasca pe alee, dupa ce a zabovit, intr-o clipa de reculegere, la mormantul unei persoane dragi. Zambeste tainic, purtand secretul unei drame ascunse.
Legenda spune ca "Doamna in alb" sau "Doamna cu umbrela" a fost amanta unui barbat bogat din Bucuresti. Se sopteste timid numele lui George Assan, din familia proprietarului primei mori cu aburi din Romania, sau chiar numele lui Carol al II-lea. Profesoara de limbi straine si guvernanta, Katalina Boschott a trait la Herculane o intensa poveste de dragoste cu enigmaticul barbat. Se pare ca acolo a suferit si o operatie de peritonita nereusita. Pe patul de moarte ar fi spus: "Cet animal de medecin m'a tuee! (Acest animal de medic m-a ucis!)". Aceste cuvinte au fost incrustate cu litere de aur in piatra funerara, de granit rosu. Astazi nu mai sunt decat urmele, literele de aur au fost furate demult.
Se spune ca celebrul sculptor ar fi fost intrebat cine a comandat o asemenea statuie, pentru o simpla guvernanta. Raspunsul artistului ar fi fost: "Un domn cu stare, care a dorit sa ramana anonim".
O las pe "Doamna cu umbrela" in tovarasia pasarilor si a soarelui bland de toamna, ce ii mangaie chipul. Multe mai sunt de vazut, multe povesti de auzit...
Templul durerii
Poate cel mai trist loc din cimitirul Bellu este cavoul Iuliei Hasdeu. "Micul Templu", asa cum obisnuia Bogdan Petriceicu Hasdeu sa il numeasca, este astazi aproape o ruina. Ani de-a randul, incetul cu incetul, din interiorul cavoului s-a furat si distrus tot. Pana si parte din ramasitele pamantesti ale genialei adolescente au disparut. Putinele obiecte de valoare culturala inestimabila care au ramas in urma jafurilor sunt acum incuiate in cripta.
In urma cu mai bine de un secol, intr-o toamna trista, "batranul Hasdeu", cum era numit de apropiati, isi inmormanta in cimitirul Bellu iubita fiica. Iulia Hasdeu fusese un copil precoce. La varsta prescolara, invatase sa scrie si sa citeasca, iar la numai 7 ani a scris primul sau roman despre Mihai Viteazul. In 1881, la varsta de 12 ani, pleaca la Paris, impreuna cu mama sa, pentru a studia la Colegiul "Sevigne". Dupa absolvirea colegiului, se inscrie la Facultatea de Litere si Filosofie de la Sorbona, fiind prima femeie din Romania care a fost admisa la cursurile celebrei Universitati. Tatal, personalitate enciclopedica, are asteptari mari de la fiica sa: "Toti se intereseaza de studiile si succesele tale si au dreptate, caci tu - basarabo-munteano-ardeleanca - esti un fel de esenta a intregului neam romanesc".
La inceputul anului 1888, apar primele semne ale unei boli nemiloase: tuberculoza. Iulia, extrem de ambitioasa, isi infrunta boala, scriindu-i tatalui ei ca este hotarata sa isi sustina lucrarea de licenta. Dar eforturile intelectuale uriase o slabesc tot mai mult si, in final, familia o indupleca sa paraseasca Parisul, pentru a calatori in Italia si Elvetia. In aceste locuri insorite, batranul Hasdeu avea nadejdea ca Iulia se va vindeca. Dar in pofida tratamentelor primite de la medici de prestigiu, starea ei se degradeaza tot mai mult. Fiind constienta ca sfarsitul se apropie, revine in tara, la Bucuresti. Pana in ultimul moment, sarmanul tata a sperat la un miracol. Un miracol ce nu a mai vrut sa vina. Cu numai doua luni inainte de a implini 19 ani, Iulia se stinge in bratele nefericitului ei parinte.
"Sunt fericita! Te iubesc! Ne vom revedea!"
Suferinta ingropaciunii propriului si unicului copil il zdrucina cumplit pe Hasdeu. De altfel, el nu s-a resemnat niciodata cu pierderea celei mai dragi fiinte.
"Trecuse sase luni de la moartea fiicei mele. Era in martie: iarna plecase, primavara nu sosise inca. Intr-o seara umeda si posomorata, sedeam singur in odaie, langa masa mea de lucru. De-nainte-mi, ca totdeauna, era o testea de hartie si mai multe creioane. Cum? Nu stiu, nu stiu, dar fara ca s-o stiu, mana mea lua un creion si-i rezema varful de luciul hartiei. Incepui a simti la tampla stanga batai scurte si indesate, intocmai ca si cum ar fi fost intr-insa un aparat telegrafic. Deodata, mana mea se puse in miscare, fara astampar. Vreo cinci secunde cel mult. Cand bratul se opri si creionul cazu dintre degete, ma simtii desteptat dintr-un somn, desi eram sigur ca nu adormisem. Aruncai privirea pe hartie si citii acolo foarte limpede: "Je suis heureuse; je t'aime; nous nous reverrons; cela doit te suffire. Julie Hasdeu" ("Sunt fericita; te iubesc; ne vom revedea; asta trebuie sa-ti fie indeajuns".)
Dupa primirea acestui mesaj atat de neasteptat, marele carturar se dedica cu totul studierii fenomenului spiritist. Seara de seara, Hasdeu comunica cu Iulia, care, din lumea de dincolo, "ii transmite" planurile castelului de la Campina si pe cele ale cavoului ridicat in cimitirul Bellu, unde a fost inmormantata.
Mormantul-poema
Asa avea sa fie numit de catre contemporanii epocii cavoul Iuliei Hasdeu din Cimitirul Bellu. La intrare, pe frontispiciu, stau scrise cuvintele: "Mai sedi putin!". Iar batranul tata mai sedea putin, pe bancuta care inca mai exista in fata mormantului. In locul unde ar fi trebuit sa existe o cruce, se afla un templu, deasupra caruia sta un glob pamantesc, sustinut de doi sfincsi. Globul are indicate orasele in care a trait si studiat Iulia: Bucuresti, Paris, Roma.
Simbol al inteligentei si al fortei care are acces la divin, la cosmic, Sfinxul pare a fi aici gardianul stiintei, al ratiunii si al intelepciunii. Sub cei doi sfincsi stau cartile fundamentale ale cunoasterii universale: Evanghelia, cartile vechiului Orient, Platon, Descartes, Kant...
Monolitul inalt de 3 metri, realizat de mana sculptorului Ion Georgescu, dupa indicatiile Iuliei, din lumea de dincolo, strajuie intrarea in cavou. In urma cu 100 de ani, in interiorul criptei se gaseau busturile din teracota ale lui Iisus, Victor Hugo si Shakespeare, iar in spatele lor, o deosebita oglinda de Murano. Astazi toate au disparut.
Deasupra, pe plafon, din doua table de marmura alba, se gasea o carte deschisa, pe care era inscriptionat cu aur cuvantul Dumnezeu, in limbile greaca, latina, ebraica, chineza, araba. Ca si cum ar fi vegheat, de sus, linistea Iuliei.
Nevrednicia, ignoranta si nepasarea umana au distrus mult. Au ramas fragmente de marmura sparta, ce pastreaza partial inscriptiile de odinioara. Vitraliile nu mai sunt, nici florile, nici fluturii, nici ingerii, portretele familiei au disparut si ele. Iulia nu mai poate fi vazuta prin fereastra de cristal a sarcofagului, craniul fiind demult furat. Un mic sicriu cu oseminte a fost asezat pe altarul mare, unde inca sunt lizibile cuvintele incrustate in marmura scumpa de Carrara:
"Cu voia lui Dumnezeu
S'a savarsit acest templu spiritist, intocmai
Dupa planul dat cu toate amanuntele de Iulia Hasdeu
Executor fiind B.P. Hasdeu
Dupa indemnul caruia au lucrat
Sculptura I. Georgescu
Marmura si mosaic fratii Axerio,
Ferarie A.O. Czipser,
Vitraliu Ziegler si Schmidt,
Bronz Ph. Schweickert
MDCCCXC Cu voia lui Dumnezeu"
In semn de respect si deosebita admiratie pentru Iulia Hasdeu, copila geniu a culturii romane, plecam capul si cerem iertare in numele nelegiuitilor ce au devastat acest superb monument de patrimoniu!
Ma indrept pe aleea principala, deja pustie, a cimitirului, catre poarta. Ies, lasand in urma o lume de povesti triste, din piatra, marmura si fier forjat. O lume in care pe vremuri mai exista onoare si noblete, o lume in care oamenii mai stiau sa traiasca frumos.