Chiar si cei care nu se prea omoara cu cititul devin curiosi sa afle prin ce si daca si-a meritat scriitorul laurii planetari, dupa ce mass-media i-a popularizat insistent numele, biografia si chipul. De un an, mai toti romanii stiu cine e si cum arata Herta Muller, iar cartile ei, reeditate sau traduse pentru prima oara, se vand in tiraje neobisnuite pentru aceste vremuri. Si nu doar banderola rosie a Premiului le vinde, ci faptul ca subiectele lor au legatura cu tara natala a scriitoarei germane si cu dictatura comunista, ca in ele e fictionalizata o lume care a fost si a noastra sau a parintilor nostri. Cu toate barfele si ricanarile celor deranjati de declaratiile ei transante (dar care lasa loc de salutare discutii), Herta Muller a cucerit publicul venit la Ateneu sa o asculte, prin naturaletea, franchetea cu care spunea doar ceea ce crede, fara complezente. Impresia pe care a lasat-o a fost ca nobelizarea nu i s-a suit la cap, nu i-a alterat autenticitatea: femeia maruntica si slaba vibreaza si azi ca o lama de otel, la tot ce inseamna umilire a fiintei omenesti, teroare, nedreptate. In acest sens, subiectele cartilor ei sunt - ca la toti marii scriitori - universal valabile, iar arta literara - pe cat de originala, pe atat de eficienta in a-l face pe cititor sa intre in pielea personajelor, sa impartaseasca trairile lor. Iata motive suficiente pentru care si-a binemeritat premiul si atentia lumii adusa de el. Oricum, cu sau fara reflectoarele faimei, care mai curand par sa o stanjeneasca, Herta Muller si-ar fi urmat din imperative launtrice vocatia. "Eu nu pricep lumea si de aia scriu" - a afirmat la Ateneu, adaugand ca scrisul o ajuta sa-si ordoneze "greutatile din cap", luate cu sine in emigratie: acolo, in Germania, Romania in care si-a trait jumatate din viata a venit cu ea, chiar daca n-a vrut-o. Teroarea din dictatura ceausista a urmarit-o si in lumea libera impunandu-i metamorfoze literare ale propriilor experiente. O demonstreaza si cartea pe care v-o recomand azi, lansata in prezenta autoarei, impreuna cu "Leaganul respiratiei", saptamana trecuta.
Herta Muller, "Calatorie intr-un picior", traducere de Corina Bernic, Editura "Humanitas Fiction" (tel. 021/311.23.30), 194 pag.
Cea mai noua traducere in seria de autor de la Humanitas este primul roman scris de Herta Muller dupa emigrare si publicat in RFG in 1989. El are in centru un alter ego al autoarei, Irene, o femeie de 35 de ani, care, in preajma plecarii definitive dintr-o tara a "lagarului" est-european, are o aventura de o noapte, la mare, cu un mai tanar neamt, Franz, ce-i promite ca o va astepta la sosirea in Berlin. Franz nu-si tine promisiunea, dupa cum nici asteptarile fata de viata din Occident nu sunt implinite. Irene se simte in R.F.G. la fel de straina ca si in "cealalta tara", insingurata pe toate planurile, alienata pana si de propria persoana, pana la dedublare. Neputinta de a-si lepada obsesiile trecutului se conjuga cu incapacitatea de a se integra in noua existenta, ramanand undeva in afara lor, de unde se priveste. Drama exilatului de a trai suspendat intre doua lumi, niciunde acasa, cu pericolul caderii in gol, intre doruri reprimate si nazuinte dezamagite, are un pandant in viata amoroasa a Irenei, osciland intre trei barbati. Pe Franz, incapabil sa se implice afectiv si care o evita, se iluzioneaza ca l-ar iubi. Pe Stefan, care o cauta, dar e ezitant din timiditate, nu-l intelege, iar cu Thomas, ratatul sensibil, marginal in propria tara, are in comun fragilitatea psihica, sentimentul de a fi altfel, nefericirea incurabila. In nici una dintre aceste relatii nu e vorba de pasiune, mai curand de compasiune (uneori), sfasierile interioare ale Irenei blocandu-i si capacitatea de a iubi. Frumusetea romanului care, asemenea unui poem, nu poate fi rezumat, consta in detaliile si scenele percepute cu toate simturile in alerta de Irene in plimbarile ei prin Berlin si scrise de Herta Muller in propozitii scurte, sacadate, ca respiratia unui alergator manat de frica. Privirea strainei debusolate retine franturi de imagini si dialoguri carora gestul alaturarii prin colaj reuseste sa le dea un sens poetic in ochii cititorului.