Un tanar dirijor din Bucuresti si o pianista din Chisinau s-au casatorit, recent, in Romania. Cei doi sunt nevoiti sa mai faca o nunta, de data asta in Basarabia, urmand sa completeze banii de avans pentru o casa, din darul de la rudele miresei. Cea de-a doua ceremonie se dovedeste a fi un prilej de competitie intre rudele tinerilor insuratei. Ritualurile de nunta sunt diferite si devin motive de scandal. In spatele discutiilor se ascund animozitati mai vechi, de ordin istoric si politic. V-am descris, pe scurt, comedia romantica "Nunta in Basarabia", al doilea film de lungmetraj din cariera regizorului Nap Toader, film ce a intrat pe marile ecrane din Romania, incepand cu 24 septembrie. Pana acum, "Nunta in Basarabia" a reusit sa smulga hohote de ras si reactii entuziaste din partea publicului, la toate proiectiile de avanpremiera din Romania, a fost premiat la Festivalul de Film de la Tallin si s-a bucurat de o primire cu totul si cu totul calduroasa saptamana trecuta, la Chisinau, la premiera lui basarabeana. Si in Bucuresti, la premiera organizata (nu prea inspirat) in cinematograful magazinului Plaza din Drumul Taberei, sala a fost arhiplina, filmul fiind aplaudat la scena deschisa. Un eveniment cinematografic, pe care am tinut sa-l prezentam si cititorilor nostri, bucurosi sa afle despre succesele tinerei generatii de cineasti romani.
NAP TOADER
- regizorul filmului -
"Pentru documentare, m-am dus la vreo zece nunti"
- Din cate imi dau seama, "Nunta in Basarabia" este, intrucatva, un film autobiografic. Cat e real, cat e fantezie, si cum de e atata comedie intr-o singura nunta?
- E adevarat. Si eu am facut o nunta in Basarabia, in 1999. Sunt casatorit cu o fata de peste Prut. S-au intamplat lucruri la nunta mea, care sunt un fel de sambure de realitate. Dar nu e numai nunta mea sursa de inspiratie pentru film. Nunta, in general, are multa comedie si multa enervare. Ai facut, si tu, nunta de curand. N-ai asteptat sa se termine mai repede? Sa plece toti si sa ramai tu cu sotul tau? Dar nuntasii nu vor sa plece, vor sa te tina in centrul atentiei si vor sa te chinuie. Sigur, trebuie sa treci prin asta, si ceremonia e foarte importanta, e un moment memorabil, fara indoiala, dar asta, si pentru ca nuntasii fac eforturi sa tii minte nunta cat oi trai. Sigur, intre cei doi miri e un moment liric. Dar in afara, e comic. Nuntasii rad de ei: a, uite, are pata de ceara pe manseta, uite-l cum a transpirat, e cu cravata la gat, uite cum s-a-mpiedicat, uite ce prostie a zis, uite cum tremura, uite cum danseaza! Esti ca la gradina zoologica: expus si nu poti sa fugi. Pentru documentare, m-am dus la vreo zece nunti ca mesean, platind si luand notite cu carnetelul. Au fost multe momente, din multe nunti diferite, care m-au inspirat. E un amestec de experiente personale captate pe parcursul a aproape zece ani, in calatoriile mele in Basarabia.
- Isi propune filmul sa ni-i apropie pe basarabeni? Sa-i cunoastem mai bine, sa-i iubim?
- Asta-i unul dintre rosturile filmului. Eu nu i-am cunoscut pe basarabeni pana nu am intalnit-o pe sotia mea. La scoala, nimeni nu mi-a spus ca exista Basarabia, ca Basarabia a fost un teritoriu care a apartinut Romaniei, ca e un pamant romanesc peste care a venit cultura si civilizatia rusa. N-am stiut pana in '89. Vedeam pe harta ca exista o Republica Socialista Moldoveneasca si mi se parea putin suspect, pentru ca aveam si noi Moldova noastra. Rostul filmului este ca romanii din interiorul granitelor Romaniei sa inteleaga ca exista romani si in afara granitelor si, in special, sa inteleaga ca romanii basarabeni sunt asemenea noua, cu mici diferente care, dupa parerea mea, sunt de foarte multe ori in favoarea lor. Au un anumit farmec si un fel de comportament nobil. Nu poti sa epuizezi subiectul basarabenilor zicand ca sunt romani cu suflet de rusi. Poate ca intr-adevar sufletul lor are un altoi rusesc, dar ei se manifesta si se comporta ca si noi. Vibreaza, insa, mult mai liric. Sunt mai sentimentali, mai romantici, vorbesc cu diminutive: painisoara, cafeluta, tarisoara... Uneori zambesti si gandesti: ce frumos suna! N-am zis in viata mea painisoara! Ei vad lucrurile cu mai multa tandrete decat noi de-aici, din Romania. Sau, ca sa nu supar pe nimeni, sa vorbesc doar despre mine. Eu sunt oltean si oltenii au mai putina vibratie lirica. Ei nu zic painisoara, ei zic paine, cu trei intelesuri, dintre care doua sunt negative si probabil ironice la adresa ta. Eu am astfel de reflexe si, desi imi pun frane, de foarte multe ori ma trezesc ca ma dau superior si spun propozitii cu trei intelesuri. Asa am crescut, asa am copilarit in satul meu. Cand ma intalneam pe ulita cu nenea Ion si nenea Gheorghe, care imi puneau o intrebare, orice raspuns dadeam era gresit, pentru ca trebuia sa fie ei mai destepti ca mine. Lucrul asta nu l-am vazut in Basarabia. Am vazut disponibilitatea lor spre fiorul liric si asta mi-a placut foarte tare, pentru ca, totusi, ca viata sa nu fie plictisitoare si trista, avem nevoie de combinatia asta intre comic, ludic, dramatic si liric. Ca sa traversezi viata in mod memorabil, ca s-o tii minte, trebuie sa ai grija ca toate lucrurile astea sa ti le dozezi in sinea ta, intr-un fel al tau. Ei, amestecul asta le da lor o identitate usor aparte de a mea, din Oltenia, ca sa nu mai vorbesc de ardeleni. Cel mai bine se aseamana basarabenii cu moldovenii de la noi. Mie mi se pare minunat ca exista aceste variatiuni de identitate in romanitate, si ar fi pacat ca ele sa dispara. De exemplu, eu n-as vedea lumea fara basarabeni, fara fiorul lor liric, fara cuvantul lor rusesc, rostit din cand in cand. Am descoperit acolo un cult pentru poezia de limba romana si au si o poezie noua foarte valoroasa, dupa parerea mea. Cu atat mai valoroasa cu cat in Romania, capitalismul salbatic a indepartat publicul de poezie. Cine mai citeste la noi poezie? Sigur, avem poeti, dar nu mai sunt cititi, nu mai sunt apreciati. Ei bine, in Basarabia, citesc si taranii. Poate ca nu inteleg chiar totul, dar poetii lor sunt mai cunoscuti decat ai nostri: pentru ei sunt simboluri, sunt statui, sunt modele.
"Desi nu poti pune mana pe suflet, el exista"
- Chiar mai este nevoie de poezie in lumea de azi?
- Omul e facut din trup si suflet. Aceste notiuni sunt unanim acceptate. E clar ca pe suflet nu poti sa pui mana. Dar e clar ca el exista. Iti da semne ca exista. Si-atunci ce faci? Iti hranesti trupul, ai grija de el. Dar sufletul? Sufletul se hraneste, pentru ca asa au descoperit inaintasii nostri, de mii de ani, cu muzica, cu poezie, cu filosofie, cu credinta. Astea sunt medicamentele sufletului tau. Daca nu i le dai, incepi sa suferi interior, incepi sa nu te regasesti, nu dormi linistit. De ce nu dormi linistit? Ai o problema cu sufletul. De-aia eu zic ca noi, toti, avem nevoie de poezie. Trebuie sa-i mai dam si sufletului hrana, din cand in cand. Pentru ca, oricat si-ar dori capitalistii, nu suntem roboti, nu putem sa umblam cu cartele de pontaj toata ziua si sa fim fericiti.
- Problema basarabeana, cu tot entuziasmul pe care-l starneste, e delicata. Sunt multe traume de indreptat. Ce v-a tinut, totusi, ferm, in hotararea de-a face "Nunta in Basarabia"?
- Fiecare vizita a mea in Basarabia a fost prilej de imbogatire si de studiu al unei culturii si al unei civilizatii. In capul meu, simt ca am o misiune. Ma gandesc uneori ca e clar ca m-a luat Cineva de ite si m-a dus in directia aia, ca sa fac un anume lucru. Nu intamplator, eu am facut de-adevaratelea o nunta in Basarabia. Mi s-a insurubat destinul in directia aia. Si daca tot a fost sa fie asa, sa nu fie degeaba. Si ca sa nu fie degeaba, mi-am zis, hai sa pun si eu umarul si sa trec Prutul, cum ar veni. Si sa-i trec si pe ei Prutul, sa-i iau si pe ai nostri cu mine, sa ne cunoastem unii pe altii un pic mai bine. Asta e unul dintre rosturile filmului. Sa-i aratam pe basarabeni (cum spunea rusul de la Tallin care mi-a dat premiul special al juriului), in lumina lor autentica, profunda, in manifestarile lor care celebreaza bucuria de a trai si umanitatea. N-am afirmat niciodata lucrurile asa, pentru ca ar fi insemnat sa-mi laud singur filmul, dar asa am simtit apropo de basarabeni, si in spiritul asta am facut filmul "Nunta in Basarabia". Iubesc cultura si civilizatia basarabeana, iubesc si cultura si civilizatia rusa si, bineinteles ca o sa mor in brate cu cultura si civilizatia romana. Pentru ca este a mea, si pentru ca are performantele ei, pe care eu le recunosc si pe care o sa le port in piept.
- Un sentimental in luminile rampei! Nu e prea riscant, pentru vremurile pragmatice in care traim?
- Eu cred in simturile mele. Cand nu reusesc sa rezolv problema rational, cu schemele logice, ca nu se poate tot timpul sa le rezolvi asa, cred in simturile mele si simturile mele imi spun ca exista Dumnezeu. Eu am dovezi clare ca El exista in destinul meu. Sunt momente in viata in care nu mai poti sa faci nimic, nu mai ai nici o solutie, si parca vine Cineva de sus si te muta din blocajul tau in locul in care voiai sa ajungi. Nu stiu cum sa il denumesc. Unii ii zic Dumnezeu. Nu mi-L imaginez stand undeva, dincolo de cer. Cumva simt ca e mai aproape de-atat. Ca e cumva in mine. Si iese cand nu mai pot eu sa fac nimic si ma trece dincolo. Ma ia in spatele Lui. Nu pot sa-ti raspund altfel la intrebare. Nu ma duc la biserica. Ma rog singur, in capul meu, din cand in cand.
- Ati copilarit intr-un sat din Oltenia. Va folosesc radacinile oltenesti in meseria de regizor de film?
- Important a fost ca am avut radacini. In capul meu, nu stiu daca toata lumea e de acord, Oltenia este generatoare de cultura si umor. Copilaria mea a fost foarte frumoasa, pentru ca a fost o copilarie rurala, in care descoperi singur sau dadacit de cei de langa tine viata, aerul, apa, pamantul. Acolo pui mana pe ele. In urban, e mai greu sa faci asta. E cu ciment, e cu asfalt, e cu drumul spre scoala printre blocuri. Or, eu, pe drumul de la mine de-acasa la scoala, treceam prin tot felul de experiente si obstacole. A fost un basm copilaria mea. A fost un basm pe care l-am trait. Si pentru ca l-am trait si l-am simtit, am fost in stare sa il constientizez la un moment dat si sa il povestesc. Basmul asta s-a terminat la 12 ani, cand parintii m-au trimis spre instruire la Bucuresti. Am plecat de-acasa cu poezia lui Goga in cap, "De ce m-ati dus de langa voi/ De ce m-ati dus de-acasa/ Sa fi ramas in sat la noi/ Sa fi ramas acasa". Am plecat din familia Toader si am fost infiat de familia Helmis. Era singura modalitate prin care ma puteau trimite ai mei la liceu la Bucuresti, pentru ca judetul Olt avea o politica speciala, apropo de copiii mai rasariti: nu aveau voie sa plece in alta parte! Venitul la Bucuresti a fost o miscare care mi-a schimbat destinul. La Bucuresti, eram coleg cu fiul cel mai mic al lui Marin Preda, Nicolae. Am devenit mare fan si iubitor de Marin Preda - eram si inainte - dar acum il cunosteam pe ala micu al lui Marin. Murise Marin Preda. Eram foarte buni prieteni: eu, ruralul, el, urbanul, fiu de intelectual, DAR ne lega totusi faptul ca plecase si Preda tot de-acolo, si eu iubeam "Morometii" pentru ca si tata era un Moromete.
"N-as putea s-o zidesc pe nevasta-mea"
- Cum se impaca viata de creator cu cea de familie? E loc de amandoua sau mitul mesterului Manole e inevitabil?
- Nu as putea s-o zidesc pe nevasta-mea! (rade) Ma zidesc pe mine, cum as putea sa o zidesc pe ea? Da, e loc de amandoua. Eu i-am spus nevesti-mii ca n-o sa divortez niciodata, sa nu-i fie frica, eu o iubesc. Sunt constient, pe de alta parte, ca e greu sa stai cu mine-n casa, ea este, totusi, o fiica de poet, crescuta cu atentie si cu o educatie aleasa. Eu sunt un rural, in sinea mea. Sigur, mi-am depasit conditia si am plecat spre Bucuresti sa studiez, dar uneori lucrurile nu mai au nuanta la mine si devin un mic dictator. Ea ma suporta, ma ingaduie, imi tolereaza furia. Ea are grija de mine. Si mai mult decat atat, pentru mine, sotia mea este o facultate: ma imbogateste din multe puncte de vedere.
- Revenind la tema de pornire a discutiei noastre, ati simtit ca nunta a schimbat ceva in voi sau a ramas o formalitate?
- E o delimitare clara. Viata de dinainte era anacronica. M-am casatorit la 27 de ani. Probabil ca aceasta schimbare tine si de varsta pe care o aveam atunci, dar si evenimentul in sine iti spune: "Gata, acuma tre sa incerci putin sa te rupi de vechile metehne si ritualuri si sa treci la altceva". Apreciez institutia casatoriei dintr-o singura perspectiva, cred. E solutia consacrata de umanitate pentru un echilibru pe care trebuie sa-l aiba viata dupa o anumita varsta. Inteleg lucrurile astea si m-am supus. Mai exista, din cand in cand, imberbul de 18 ani, care se manifesta intr-un fel sau altul si rupe mecanismul echilibrului casniciei si face... nu stiu... ceva... (rade) Chefuiesti pana in zori, te urci pe bicicleta, te duci acasa. "Unde ai fost?". Am baut o bere cu prietenii. "Bun, dar de ce nu m-ai sunat?". Nu te-am sunat ca n-am vrut sa te deranjez la ora 12 noaptea. "Nu ma iubesti!". Ba da, te iubesc! si puff, scoti florile pe care le-ai cumparat de la piata Big Berceni la 6 dimineata ca sa-i demonstrezi ca o iubesti. Si tu, fiind putin ametit si obosit, cazi peste ea, cu flori cu tot. Se schimba, sigur ca se schimba lucrurile, dupa casatorie, dar nu se schimba brusc, violent, ci incet, incet. Asta-i viata. Cauti compromisuri ideale, fericite, pentru armonia cu cel de langa tine.
"Oamenii vin la cinema sa se distreze"
Noul Val al filmului romanesc pare un spectacol cu fata catre critici si Occident. E bine? E rau?
- E clar ca daca vrei notorietate internationala trebuie sa alegi o anumita tematica si o anumita formula. Cei care au reusit, au muncit de le-au sarit capacele si au transpirat ca sa aduca notorietate internationala pentru cinematograful romanesc. Mungiu trebuie platit cu greutatea lui in aur, pentru notorietatea pe care filmul lui a adus-o Romaniei. Si inaintasii lui, care au pregatit terenul la Cannes, trebuie si ei platiti, macar cu jumatate din greutatea lor in aur... Puiu, Porumboiu, Mitulescu... ICR-urile (n.r. Institutul Cultural Roman) de peste tot din lume au programe cu filmele lor si arata acest Nou Val Romanesc - arata care este potentialul care zace aici. Marele public, in schimb, are gusturi diferite, el nu consuma minimalismul romanesc, de factura neo-neorealista. Filmele lor sunt o cronica foarte importanta peste secole, daca vrei, a societatii romanesti a ultimilor 30 de ani. Eu sunt convins ca in mintea si in sufletul lor si ei aspira sa aiba in Romania un public cat un stadion. Pentru ca orice cineast doreste sa ofere publicului mare creatia lui. Eu, pe de alta parte, nu as face film minimalist. Nu pentru ca nu il pretuiesc. Il pretuiesc foarte mult. Mie imi plac filmele lor de mor, sunt primul lor spectator. Dar eu imi propun o alta directie. O directie care cred ca face parte dintr-o evolutie fireasca a unei cinematografii. Directia mea este pasul catre divertisment. Cand oamenii vin la cinema - pentru ca asa e de cand s-a inventat cinematograful - vin sa se distreze. Nu poti sa fii impovarat mereu. Rasul iti da pofta de a trai, te face sa continui in situatii foarte grele. Uite, asa am invatat eu in Oltenia ca trebuie sa ne distram. Mai sunt si alti autori de cinema care merg pe drumul asta. Eu sunt printre ei. Majoritatea isi doresc o apropiere de publicul romanesc, fara sa coboare sub un anumit nivel, ce-i drept. De la Nae Caranfil incoace, cu totii incercam sa facem filme care sa aduca in salile de cinema publicul autohton, caruia sa-i spunem lucruri profunde, dar intr-o maniera simpatica.