Sunt unii calugari despre care nu e indicat sa vorbesti in timpul vietii lor. Practicanti discreti ai rugaciunii, se simt mai fericiti daca sunt ignorati de catre contemporani, decat daca sunt cunoscuti si apreciati ca atare. Conditia lor fireasca e anonimatul intru Duhul Sfant. In epoca in care Curriculum vitae a devenit o norma, ei, pur si simplu, nu au "biografie". Viata lor s-a ascuns cu Hristos in Dumnezeu. Un astfel de "Anonim intru Duhul Sfant" a fost si Pr. Ieromonah Stefan Ganceanu, slujitor (1990-1998) si paroh (1998-2008) al Bisericii Ceaus Radu din Bucuresti.
Daca ar fi cu putinta sa schitam cateva repere biografice (atat de necesare unei evocari), tabloul ar arata astfel: Pr. Stefan Ganceanu s-a nascut in anul 1940, in Zorleni (jud. Vaslui) si a urmat cursurile seminarului teologic de la Manastirea Neamt. In 1966 obtine licenta in teologie (Bucuresti), apoi efectueaza studii de doctorat in Istorie Bisericeasca Universala (1966-1968 Bucuresti, 1968-1970 Elvetia). Colaboreaza la revistele central-misionare ale Patriarhiei Romane, inainte de a fi tuns in monahism la Manastirea Curtea de Arges (1990). In acelasi an este hirotonit preot, si numit la Parohia Ceaus Radu din Bucuresti. Dupa sosirea la aceasta biserica, biografia Parintelui pare sa intre intr-un binecuvantat "con de umbra". Exact asupra acestui aspect vom incerca sa aruncam o raza de lumina...
Nota cu totul personala a slujirii sale era capacitatea de transfigurare a clipei, prin convertirea timpului profan in timp liturgic: imponderabilul dobandea o concretete care te fascina, iar timpul "din afara" spatiului eclesial devenea o simpla fictiune filosofica. Fiecare moment liturgic era dilatat pana la epuizare (poate de aceea, slujbele oficiate de sfintia sa pareau interminabile celor obisnuiti cu o anumita ritmicitate liturgica). In biserica plutea o liniste de dincolo de lume. Spre exasperarea unora, obisnuiti sa guste mai degraba efectele "teatrale" decat adancirea in rugaciune, din liturghiile de la Ceaus Radu lipsea cu desavarsire dimensiunea spectaculara: Parintele nu excela prin infatisare, voce sau cuvant. Cu adevarat importante erau interiorizarea in rugaciune si detasarea de cele lumesti. Pururea absorbit in slujirea sa, Parintele lasa impresia ca e singur cu Dumnezeu...
Deseori, asistand la sfintele slujbe, incercam sentimentul ca ma aflu intr-un schit situat la marginea tarii, rupt complet de lumea agitata a Bucurestiului. Spre deosebire de unele manastiri din oras, in care s-a insinuat duhul acestei lumi, la Ceaus Radu te simteai ca in "pustia" primelor veacuri crestine. Prin felul inconfundabil de a sluji, Pr. Stefan a adus pustia in inima Bucurestiului. De altfel, nu cred ca exagerez cand afirm ca Parintele slujea liturghia cea mai lunga din acest oras. In jur de 45 de minute dura numai intonarea Heruvicului, timp in care se inmanau pomelnicele (pe care Parintele urma sa le parcurga cu aceeasi ne-graba duhovniceasca). Liturghia duminicala se incheia in mod constant dupa orele 14:30, insa numai pentru o jumatate de ceas, rastimp in care Parintele impartea sfaturi si binecuvantari. Pe la orele 15:00, incepeau Molitfele si Dezlegarile cele Mari. Remarcabil e faptul ca cei mai multi dintre credinciosi rezistau pana catre orele 16:00, fara sa fi mancat altceva decat anafora (si aceea la sfarsitul slujbei).
Ar fi multe de spus despre felul Parintelui de a se ruga. Inainte de inceperea liturghiei, obisnuia sa invoce asistenta Duhului Sfant, adaugand la rugaciunea Imparate Ceresc... versete din Psalmi si din Doxologie. De altfel, Parintele obisnuia sa recomande credinciosilor ca, in rugaciunile lor particulare, sa invoce mereu prezenta Duhului Sfant: "Vino Doamne, in sufletul si in trupul meu, vino Doamne, in viata mea, vino Doamne, in casa mea, vino Doamne, in rugaciunea mea, vino Doamne, in somnul meu, vino Doamne, in munca mea, vino Doamne, in calea mea, pretutindeni unde ma voi afla, vino Doamne, si umple viata mea cu prezenta Ta prin Duhul Tau cel Sfant!". Slujirea Parintelui avea sa stea sub semnul acestei invocari continue a Duhului, marturisind unei ucenice faptul ca refuza sa se ridice din genunchi, pana nu simte, in fiecare sfanta liturghie, venirea Duhului Sfant...
Despre regimul ascetic practicat de Parintele, preferam sa pastram tacerea. Vom spune doar ca, in ceea ce-l priveste, voturile monahale (saracia, castitatea si ascultarea) nu erau simple vorbe. Ucenicii care i-au stat alaturi pana in ziua din urma (7 august 2008), marturisesc despre asprimea conditiilor in care isi ducea viata. De altfel, Parintele locuia mai mult in biserica. De ar fi fost cu putinta, ar fi slujit, in fiecare zi, liturghia.
Multi dintre fiii sai duhovnicesti ajungeau la Ceaus Radu cu probleme deosebit de grave. Pentru fiecare, Parintele avea o "reteta", care dadea (sau nu) roade, in functie de ascultarea ucenicului. Au existat cazuri cu un deznodamant trist, dar si vindecari sau reveniri miraculoase, despre care se vor scrie mai multe, intr-o carte aflata acum in lucru. Cert e ca toti cei care l-au cunoscut pe Parintele ca duhovnic s-au folosit intr-un fel sau altul...
Am lasat la urma atitudinea Pr. Stefan fata de fratii romano-catolici, pe care ii cunoscuse direct, in timpul studiilor in strainatate. "Sa ai credinta ortodoxa, disciplina catolica, ravna musulmana si perseverenta mozaica", obisnuia sa recomande unora dintre ucenicii sai. Fascinat de personalitatea unui Francisc de Assisi sau a unui Padre Pio, parintele iubea in egala masura rugaciunile catolice (pe unele din ele le-a "imbogatit" si preluat in pravila personala), sau armoniile muzicii corale religioase (messe, cantate, oratorii). Unirea dintre catolici si ortodocsi o vedea infaptuindu-se mai ales in oameni, si mai putin in institutii sau dogme... De altfel, Parintele realizase aceasta unire in sine insusi. Daca Istoria ii va da (sau nu) dreptate, ne va reveni noua, poate, sa aflam...
ALEXANDRU VALENTIN CRACIUN