Actrita la 15 ani
- Au trecut doi ani de la ultimul nostru interviu, timp in care ai facut un film pentru care criticii elvetieni te-au recompensat cu trofeul Boccalino pentru cea mai buna actrita.
- Da, este vorba de "Periferic", un film de Bogdan George Apetri, care a intrat in competitia festivalului de la Locarno, din Elvetia. Eu joc rolul Matildei, fosta detinuta, un antierou, care se izbeste de toate umilintele pe care societatea de azi le rezerva femeilor. Respinsa de familie, de fostul iubit, cu un copil lasat in urma, planuieste, totusi, sa lupte pentru o viata noua, fugind din tara. Joc alaturi de Mimi Branescu, Andi Vasluianu, Ioana Flora si Timotei Duma. Imi place sa joc personaje foarte diferite de mine. Cum pacatul actorului e ca vrea sa-si faca simpatic eroul, chiar si cand e negativ, am fost tentata sa-i dau Matildei o nuanta mai sensibila la interpretare, dar, din fericire, a trebuit sa merg pe mana regizorului, care s-a dovedit mai intelept. In rest, filmul a fost o surpriza placuta si pentru mine. Noi, actorii, nu stim niciodata cum va iesi filmul. Suntem acolo ca sa ne facem fiecare treaba, pe bucatica respectiva. La premiera, am urmarit un film care imi era cu totul nou, un film care mi-a placut. De altfel, desi n-am tanjit niciodata dupa premii, trofeul de la Locarno m-a bucurat enorm. Si nu atat premiul in sine, cat toata atmosfera de incantare a salii, bunavointa oamenilor care ne intalneau, laudele spectatorilor care ne vorbeau. Ai nevoie de asa ceva, ca sa continui cu entuziasm ce ai inceput. Premiul a venit si ca o incununare, dupa mai multi ani de zile in care am invatat foarte multe si in care am avut si perioade cand am lucrat mai putin si mi se parea ca stagnez.
- De ce spui asta? Esti una dintre actritele norocoase, care n-au bajbait deloc. Ti-ai gasit drumul in film si teatru de la 15 ani si premiile nu te-au ocolit.
- Recunosc ca asta e un rasfat de-al meu, o prostie. Cateodata sunt foarte copilaroasa si, daca nu lucrez, ma umplu de depresii, mi se pare ca nu mai are nimeni nevoie de mine, ca sigur am facut eu ceva gresit. Nu e bine cand ai succes de mica, pentru ca apoi incepi sa ai senzatia ca asa trebuie sa fie mereu, sa lucrezi pe banda rulanta. Te deformeaza, nu esti obisnuit cu asteptarea. Iar eu sunt si o fire nerabdatoare. Daca trebuie sa stau in casa si sa nu fac nimic, simt ca innebunesc. Am avut si foarte mult noroc, m-ar bate Dumnezeu daca m-as plange. La 15 ani faceam "Lolita", am filmat "Maria", apoi niste scurtmetraje, apoi la distanta de cate o saptamana "Italiencele", "Damen tango", "Magnatul". Am intrat la facultate si am plecat in Germania sa filmez "Bucuresti Berlin" si, dupa anul intai, cand se linistise totul, dar eu aveam totusi de invatat pentru examene, ma plangeam deja ca m-a uitat lumea. Cand alti colegi nu facusera inca nici un film.
- In toata aceasta perioada ai fost prezenta insa pe afisele de teatru.
- Eu ador teatrul, si am o nevoie aproape organica sa ma reintorc, periodic, pe scena. In acesti ultimi doi ani, am facut niste spectacole de teatru care mi-au adus o bucurie enorma. Unul dintre ele, Trilogia Atrizilor, a fost teatru adevarat, in cea mai frumoasa forma a lui. Am si ras foarte mult pregatindu-l, caci era o tragedie si, daca nu am fi gasit supapa rasului, toate lucrurile acelea macabre ne-ar fi sufocat. Petreceam aproape toata ziua cu colegii mei, mancam impreuna, discutam pana tarziu. Am iesit foarte uniti din clasa asta (coordonata de profesorul Liviu Lucaci), nu doar intru arta, ci si la nivel uman. Am invatat sa fim orgoliosi cu ce avem noi mai de pret, dar nu unul impotriva altuia. Sau, cum spunea George Ivascu, sa aratam teatrul din noi, nu pe noi in teatru.
Printre lumini si costume
- Tu cand ai inceput sa simti teatrul din tine?
- Nu stiu daca a fost un moment anume. Eu am avut noroc sa ma nasc intr-o familie de artisti-scenografi. Parintii ma luau foarte des pe platouri si mi-au oferit libertatea de a face ce vreau, de a descoperi eu lumea, pas cu pas, prin labirintul de decoruri, lumini si costume de acolo. Mie nu mi s-a spus, de 20 de ori pe zi, Nu, asa cum li se spune copiilor de azi. Eram libera sa ma plimb, sa observ, cand oboseam ma asezau intr-un colt, imi dadeau creioane si desenam pana adormeam. A fost si soarta, ca toate aceste lucruri au venit spre mine. Si eu am incercat sa le intampin cu seriozitate, poate prea multa, ca sa fie totul bine. Sunt o fiinta foarte cerebrala, si asta mi-a pus numai piedici. Intorc lucrurile pe toate partile, pentru a afla justificari, motivatii, sunt foarte autocritica si imi pun singura bariere. Mama mi-a spus intr-o zi: "Esti ca un tata antipatic cu copilul lui, in fata temei la matematica. Mai bucura-te si tu! Ia lucrurile in usor". Daca e ceva ce mi-au adus bun ultimii ani, poate ca tocmai asta e, o relaxare, o bucurie de a te juca pe scena. Am inteles ca teatrul nu e un mod de a gandi, ci mai ales de a nu gandi, de a simti, pur si simplu. De cele mai multe ori, corpul este mai inteligent decat noi. Sunt mult mai putin crispata acum si constat ca lucrurile bune se descopera cu relaxare. Desi eu si acum trebuie sa lucrez mult, ca sa ajung la dezlantuire.
- Un rac atat de cerebral? Esti nascuta mai degraba intr-o zodie emotionala....
- Sunt rac cu ascendent in capricorn. Poate de aici mi se trage partea asta argumentativa, teoretica, cerebrala. Probabil mi-am dorit foarte mult cand eram mica sa fiu o tipa desteapta. Si cumva am negat mereu latura asta frivoluta, voiam din start profunzimea, intelepciunea. Ba chiar nu voiam sa fiu perceputa ca fiind frumoasa, mi se parea ceva frivol si mi se parea nasol sa fiu privita intr-un fel in care peste cativa ani, cand voi imbatrani, nu voi mai putea fi vazuta. De altfel, am pastrat si acum o mare bucurie cand trebuie sa ma uratesc pentru cate un rol.
- Cand colo tu esti din ce in ce mai frumoasa. Te-ai impacat acum cu feminitatea ta?
- Nu cred ca m-am impacat total. Cred ca in adancul sufletului imi doresc in continuare sa fi fost baiat. Deseori am sesizat un anumit tip de inteligenta si de creativitate la barbati, pe care o femeie cu visceralul ei n-o poate atinge. E ciudata apetenta asta a mea pentru abstractiune, cand eu sunt cel mai emotional om din lume. Sunt sensibila pana la Dumnezeu, ma poti zgaria si cu o pana. Ma trezeam superanalizand tot, pana cand simteam ca mi se incing nervii si ca o sa innebunesc. Cine stie, s-ar putea sa-mi treaca la un moment dat. Poate ca are legatura si cu felul in care m-au crescut parintii. Pe tata nu l-am vazut niciodata nefacand nimic. Mi-a tot repetat ca am un cap si trebuie sa-l folosesc, ca nu trebuie sa ma las pe trucuri ieftine, ca nu trebuie sa ma multumesc cu doi ochi albastri si un zambet frumos. M-au crescut cu foarte mult umor, de la trei ani au vorbit cu mine ca si cu un adult.
- Tatal tau, cunoscutul scenograf Nicolae Ularu, este plecat in America. Va mai vedeti?
- Parintii mei sunt despartiti de cand aveam eu 8 ani. Eu am crescut cu mama. Tata a plecat la New York, face scenografie, picteaza si, mai nou, s-a apucat si de regie, si este foarte bun. Eu nu am imaginea asta a familiei intregi, i-am avut pe amandoi, dar separat, si in felul asta, am luat ce a fost mai bun de la amandoi. Parintii mei imi sunt foarte buni prieteni, eu sunt mandra ca am de la cine invata si nu am incercat niciodata sa ma dezic de ei. Nu m-au impins niciodata sa fiu actrita, dar, odata ce am devenit, m-au sprijinit enorm. De exemplu, sunt dependenta de prezenta mamei la premierele mele. Este un om foarte critic, dar in sensul bun. Stiu ca, daca ei i-a placut ceva, inseamna ca mi-a iesit ceva bun. A fost cu mine in sala si la premiera de la Locarno a filmului "Periferic". Abia astept sa mai povestesc cu ea, intelege tot, pentru ca e o artista si ea si are inca un suflet de copil. Iar cu tata ma vad de fiecare data cand vine in tara. Eu nu am mers pana acum la New York. Ne si scriem, iar cand vine, e o adevarata bucurie sa ne vedem. Actoria nu e numai o poveste de succese si lauri. Am avut si multe momente de indoiala, in care nu-mi convenea nimic, tratam totul foarte nihilist in ce ma priveste, iar tata m-a ajutat sa ma relaxez, mi-a zis ca daca am ceva de spus in viata aceasta, voi spune cu siguranta.
O generatie de aur
- Cum de nu te-a tentat sa faci actorie in America? N-ai fi prima....
- Toata lumea ma intreaba asta si nu stiu nici eu de ce. Este inexplicabil. As vrea sa fac ceva aici, as vrea parca sa se intample aici. In teatru si film avem, in sfarsit, o generatie foarte buna, usor-usor, se pregateste o generatie de aur. Dar talentul asta trebuie si el tinut pe palme, trebuie udat ca o floricica. Riscul meseriei noastre e sa fim fortati sa ajungem niste mercenari. Am multe momente cand ma infurii pe tara, pe sistem. Inca n-am ajuns la pragul ala la care sa zic: "Gata, las totul in urma". Sunt rac si un rac paraseste greu lucrurile de care s-a atasat, oamenii, locurile. Sunt mai sentimentala, strang tot felul de lucrusoare de pe unde umblu, si servetelul asta de la intalnirea cu tine o sa-l dosesc, si mai tarziu imi aduc aminte si ma bucur singura pentru un servetel de nu mai pot. Daramite sa las tot din tara asta! Nu am inca puterea s-o fac. Desi ar fi si o mare bucurie sa plec, sa incerc sa fac ceva si acolo, pentru ca am o mare apetenta pentru nou, imi place sa fiu provocata. Pe de alta parte s-au mai deschis usile Romaniei, poti face destul de multe si aici si sa fii totusi remarcat in Occident. Iures de ce nu pleaca? E minunat sa fii guest star acolo, dar sa ai unde sa te intorci. Viata pe covorul rosu tine doar cateva ore. Ca sa nu mai vorbim ca nu plec la 15 ani, ca sa fiu o tanara starleta, ci am 25 de ani, ceea ce acolo e echivalentul a 70, in timp ce eu, aici, de abia astept sa mai cresc, sa ma mai maturizez, sa fiu o actrita mai stapana pe talentul ei. Oricum, nu se intampla numai ce ne dorim.
- Esti fatalista, superstitioasa?
- Sunt foarte superstitioasa, infernal de superstitioasa, vad semne peste tot si stiu cand ceva imi va fi favorabil si cand nu. Aproape de necrezut, la cat de cerebrala sunt. Degeaba planuiesti tu una si alta, multe din lucrurile bune iti sunt pur si simplu date. De exemplu, pentru proba la filmul "Periferic", m-au sunat exact cand coseam costumele pentru "Trilogia Atrizilor", ma grabeam ingrozitor, eram intr-o mare criza de timp si era cat pe ce sa nu raspund la telefon. Cand ma gandesc ce as fi ratat....
- Dar emotii pe scena mai ai?
- Orice premiera e un stres foarte mare. Uneori, sunt atat de emotionata inainte, incat imi vine sa fug, pentru ca o sa se uite prea multi oameni la mine. Nu e un lucru cu care sa te obisnuiesti vreodata, oricati ani de scena ai avea. Mai ales la teatru. Apropo, s-a calculat concentratia de adrenalina din sangele unui actor in timpul spectacolului si este aceeasi cu a unui om implicat intr-un accident in timpul impactului. Actorii nu traiesc normal. E o ardere foarte mare, e un act nenatural sa te expui asa, cand tot restul lumii nu stie cum sa se ascunda mai mult, cu haine, cu ochelari de soare, in dosul ecranelor de computer. Oamenii se apara, se ascund, se protejeaza, in timp ce tu, acolo, te arunci si iti deschizi sufletul. Si nici nu reusesti totdeauna. De asta mi-e frica mereu. In momentele alea, imi trece prin minte cat de bine ar fi sa nu mai urc niciodata pe scena, sa fiu acasa la mine, in pantalonasi largi, sa ma uit la desene animate si sa mananc cereale cu lapte, sa fiu adica in zona mea de confort, pentru ca teatrul asta inseamna, o iesire curajoasa din zona de confort.
Foamea de dragoste
- Ce-ti da echilibru, ce te ajuta sa-ti regasesti confortul?
- Mie imi da echilibru dragostea. Am mare nevoie de asta. De multe ori mi-a fost greu sa merg la o repetitie, pentru ca voiam sa mai raman langa omul de langa mine. In rest, avem mare nevoie de public. Ai nevoie sa simti ca te iubesc oamenii, altfel nu poti face nimic, nimic. Pentru ca pana la urma, pentru ei faci tot ce faci. Ai o nevoie disperata sa fii iubit, in toate formele posibile. Actorii, in mod cert, sunt mai infometati de dragoste, pentru ca te lupti zilnic cu nesigurante, te expui foarte mult, nu vrei sa fii confundat cu imaginea rolului si ai nevoie de cineva care sa te vada asa cum esti tu si sa te iubeasca. Am mare nevoie de afectiune, de blandete, am nevoie sa stiu ca ma retrag intr-un cuibusor cu multa, multa dragoste. Dragostea iti da un confort, e o plasa de siguranta. Eu sunt foarte dependenta de viata mea personala si o hranesc cat pot de mult, simt ca de acolo imi va veni si relaxarea profesionala. Ma vad inclusiv mama, dar ceva mai tarziu. Sunt un om cat se poate de familist si matern si mamos. Si sper sa reusesc sa le imbin fericit. Am vazut tot mai multe cazuri de actori care au reusit s-o faca. E atat de important sa stii ca cineva te iubeste, ca un om drag e in sala, ca un prieten bun te suna cand esti suparat.
- Ai prieteni actori?
- Cea mai buna prietena a mea, din copilarie, de la doi ani, este Ilinca Manolache, care e actrita. Cand sunt cu ea, nu vorbim ca si cum am fi actrite. Apoi, cam cei mai buni prieteni ai mei sunt toti actori, si e normal, daca aici mi-am petrecut cei mai multi ani din viata. Sunt oameni si oameni. Cu cei din generatia mea e o placere sa stai, e o bucurie sa te intalnesti, sunt toti atat de talentati! De multe ori ma uit la ei pe scena si ma simt mandra ca sunt colegii si prietenii mei. De aia nici nu inteleg invidiile intre actori. Pai, scopul tau nu e sa ai un partener bun? Un partener prost te poate ucide ca actor.
- O vorba rautacioasa spune: "Sa te fereasca Dumnezeu sa te indragostesti de un actor!". Unde incepe si unde se termina viata voastra intima? Cat din persoana reala e si ea o fictiune, o constructie teatrala? Sunt actorii mai nestatornici ca altii?
- Stiu bine despre ce vrei sa intrebi, noi avem o expresie pentru asta: a fi actor de carciuma. Cand eram mica, credeam ca eu nu sunt un actor bun, pentru ca nu fac actorie si in viata de zi cu zi, cum fac altii. A mai trecut timpul si mi-am dat seama ca e o prostie asta. Marii actori sunt oameni obisnuiti. Sunt un om cat se poate de normal in viata de zi cu zi si la fel sunt si colegii mei. Ce avem noi mai altfel? Pai, toti vorbim mult si gesticulam. Si ne place al naibii de tare sa vorbim mult despre noi, suntem orgoliosi, pentru ca de fapt suntem foarte nesiguri. Suntem mult mai sociabili, pentru ca noi cu asta lucram, avem o usuratate mai mare de a lega prietenii si de a deschide subiecte intime. In rest, noi intre noi, nici n-am avea de ce sa ne dam mari, sa parem altii decat suntem, ganditi-va ca am stat impreuna patru ani de facultate, am impartit acelasi sandvici si ne-am vazut unii pe altii in cele mai proaste momente. Ce usurare cand ajungi acasa, la cuibul tau, si-ti amintesti cine esti de fapt. Ce interes am mai avea sa jucam si acolo un rol?