Cine a citit "Amintiri in dialog cu Matei Calinescu" si "Exercitiu de sinceritate", precedentele carti de memorialistica ale lui Ion Vianu, nu mai are nevoie de recomandare pentru a-i fi pofta de acest nou volum. Stie ca nu se va putea desparti de el de la prima la ultima pagina, caci in cazul acestui autor interesul pentru ceea ce povesteste e potentat de modul cum o face. Doar la Nicolae Balota, dintre contemporani, se mai poate gasi acest gen de memorialistica, hranita dintr-o cultura temeinic insusita si cu un rafinament al frazei capabil sa transmita frumos si dureros, confesiv si detasat, experiente personale. Ceea ce ii deosebeste de alti memorialisti e acest stil cu savori vechi si idei ascutite, comprehensiv cu tot ce-i omenesc si uneori socant ca o vivisectie (la N. Balota poate cu un plus de har literar, de inspiratie). Va veti intreba de ce Ion Vianu, care a publicat pana acum si doua romane dintr-un proiectat ciclu mai vast - Arhiva tradarii si a maniei, si-a subintitulat noua carte de amintiri roman, desi ea evoca la persoana I evenimente reale si oameni cu identitate precisa. Explicatia ne-o da chiar autorul: in loc sa nareze in ordine cronologica ceea ce a trait, "m-am decis sa aleg un fir, de fapt un odgon facut din mai multe fire rasucite care fac parte din viata mea () pentru a tese din el o forma cu un sens, pentru a broda o drama sau o fabula a vremurilor prin care am trecut". Si mai e "Amor intellectualis" roman fiindca memorialistul reconstituie, punandu-si la contributie imaginatia, scene pastrate de memorie doar partial, dandu-le o realitate plauzibila, asa cum fac fictionarii. Romanul educatiei intelectuale si sentimentale cuprinde copilaria, adolescenta si perioada studiilor universitare, intr-un montaj semnificativ al anilor '40-'50 din Romania, cu extensii epice pana la sfarsitul secolului XX. Ceea ce si-a propus doctorul Vianu - si a reusit admirabil - e mai putin o auscultare de sine, cat o forma cu sens inteligibil si pentru cei ce n-au trait epoca si pe care stie cum sa-i atraga empatic in povestea lui, cu personaje principale, secundare si episodice a caror respiratie o simti in pagini. Prezente si in cartile autobiografice anterioare, persoanele care i-au marcat existenta sunt vazute acum prin contributia pe care au avut-o in anii fragezi la modelarea intelectului si sufletului. Rolul principal in "romanul unei educatii" il are, desigur, tatal lui, Tudor Vianu. Despre personalitatea coplesitoare a Profesorului mi-au povestit si mie fosti studenti de-ai lui, toti in aceiasi termeni de admiratie-adoratie pastrata pana azi. Cursurile tinute de olimpianul magistru, atat de documentate si personale prin relationari inedite - intr-o vreme cand de la catedre veneau valuri de ineptii agramate, in limbaj teapan propagandistic - au stimulat si incurajat emuli, caci Tudor Vianu genera amor intellectualis. Ce mi se pare putin ciudat e ca fiul il vede, sau vrea din pudoare sa ni-l arate, in aceeasi lumina in care il vedeau si studentii sau colaboratorii lui, fata de care, dincolo de perfecta civilitate si bunavointa, pastra distanta. Fara sa evite subiectul delicat al concesiilor facute de tatal lui puterii comuniste, Ion Vianu incearca nu sa-l scuze, ci sa-i inteleaga cedarea, insotita de remuscari insuportabile ce i-ar fi grabit sfarsitul. Un alt personaj extraordinar, facut cunoscut de Ion Vianu si Matei Calinescu, este prietenul lor din liceu, Miron Chiraleu, un baiat genial, de un farmec, o fervoare intelectuala, o intransigenta si un curaj nebunesc, care s-a sinucis in inchisoare, dupa ce raspandise manifeste anticomuniste si fusese condamnat. Roman in romanul educatiei, tragedia lui Miron si povestea lui de dragoste neingaduita cu Tanusa par scenariul unui film de maestru. Asta si pentru ca meseria de psihiatru a lui Ion Vianu il face sa caute elucidarea unor mistere psihologice in ascendente familiale si traume din copilarie. Si alte personaje pregnante ale cartii - Edgar Papu, Monseniorul Ghika, Ion Negoitescu, surorile tatalui au parte de portrete biografice-psihologice de neuitat. O sectiune cruciala a cartii e aceea in care memorialistul povesteste cum s-a decis sa-si abandoneze studiile de limbi clasice, optand pentru profesia bunicilor, medicina. Tanarul crescut printre carti si intelectuali umanisti de marca simtea nevoia de actiune concreta, de invatare a unei stiinte pozitive prin care sa-si ajute semenii in suferinta. Iar cei mai apropiati lui, parintii, aveau sufletul bolnav, asa ca s-a specializat in psihiatrie. Doctorul Vianu s-a facut cunoscut ca psihiatru. Abia dupa pensionare s-a intors la literatura. Dar amor intellectualis ce i-a fost insuflat in primii 20 de ani a fost pentru el un izvor de bucurie si o rezerva de energie in incercarile vietii.