"Buruienarii" din Poieni
"Asa ne-am nascut noi aici, culegatori de plante, buruienari, cum ne zic oamenii din celelalte sate. Este o indeletnicire veche de cand lumea. Asta stim, asta facem. Omul face ce stie si ce poate, bunul Dumnezeu completeaza cu cealalta parte", spune Alexandru Albut, urmasul unuia dintre cei mai vechi culegatori de plante din judetul Bihor.
Criza ce bantuie lumea n-a apucat sa intre pe ulitele asfaltate ale culegatorilor de plante din satul Poieni. "N-avem timp sa ne gandim la criza", spun localnicii. Pentru ei, timpul se invarte in jurul plantelor. Anul incepe cu ciubotica cucului, vara se incheie cu pedicuta, iar toamna se termina cu radacinile de untul-pamantului. Doar iarna satenii-s in repaus, ca si plantele pe care le culeg.
Satul se intinde ca un sirag de margele la poalele Muntilor Apuseni, in partea de nord-est a Depresiunii Beiusului. Ziua-n amiaza mare, ulitele-s pustii. Nici tipenie de om. Din poarta-n poarta, si pe-o parte si pe alta a drumului, stau parcate autoturisme nou-noute. Toata suflarea satului este ocupata cu culesul, sortatul, uscatul plantelor medicinale si preparatul leacurilor. De la rasaritul soarelui si pana la apus. Atat. Dupa ce se lasa umbrele, nimeni nu mai pune mana pe nici o floare. Plantele sunt lasate sa se odihneasca pana a doua zi, dupa ce se ia roua. Ca si ierburile lor de leac, oamenii par misteriosi la inceput, apoi, pe masura ce te apropii de ei, se deschid ca petalele florilor in razele soarelui de vara.
La prima vedere, satul culegatorilor de plante pare o asezare de oameni avuti. Si asa si este, doar ca averea lor nu sta in puterea banului, nu se masoara in numarul camerelor de la strada sau al marcilor masinilor straine de la poarta. Avutia lor de pret o poarta cu ei, in suflet. Au un har divin si o invatatura de mare pret, mostenite si transmise cu sfintenie din tata-n fiu, inca din cele mai vechi timpuri. "Fiule, mi-a spus tatal meu, baga bine de seama, plantele astea de leac nu se culeg oricum. Ai mare grija cand te duci sa le aduni, sa ai sufletul curat. Nu care cumva sa mergi ursuz. Sa pui gandurile rele deoparte si sa ai inima deschisa tot timpul. Fii increzator in ceea ce faci, gandeste-te ca munca ta o sa aduca bucurie in casele altor oameni. Asa m-a invatat tatal meu, iara eu cred cu tarie ca daca nu pui suflet in ceea ce faci si nu ai iubire fata de plante, atunci mai bine te apuci de altceva", zice Mihaita, mezinul familiei Albut. La cei optsprezece ani ai sai, baiatul dovedeste o sensibilitate aparte pentru lumea plantelor. A absolvit liceul la sectia stiintele naturii, vrea sa-si continue studiile la facultate si pare decis ca, in paralel, sa duca mai departe traditia inaintasilor sai. "Pana acum am fost prea ocupat cu scoala, nu cunosc decat vreo 75% din plantele pe care le folosea bunicul. Tata nu mi-a aratat inca locurile din munti unde cresc plantele celea de leac, nici caietele lui cu leacuri. Probabil, a considerat ca nu sunt inca pregatit. De un lucru sunt insa absolut convins. Dragostea, asta-i secretul in tot ceea ce facem noi aici. Plantele sunt niste fiinte vii, trebuie sa le iubesti, sa le vorbesti... Mi-am propus sa experimentez lucrul acesta, si asta cat de curand", spune Mihai, privindu-ne cu ochi senini, ca albastrelele din lanul de grau.
Tainele vindecarii
De la parintele sau, Mihaita stie ca toate plantele medicinale au putere maxima si sunt bune de leac doar daca sunt culese sub stralucirea razelor de soare. "Pufulita se culege doar intre orele 14 si 15, menta, care-i planta mea de suflet, este bine sa fie recoltata cand razele soarelui se afla chiar deasupra capului, iar galbenelele se culeg dupa ce se ia roua si pana se lasa umbrele. Acestea sunt lucruri pe care trebuie sa le cunoasca orice culegator de plante", explica Mihaita. "Nu-ti trebuie mai mare placere pe lumea asta decat sa vezi ca un om care nu credea in plante vine la tine si-ti multumeste pentru miracolul pe care l-a produs puterea lor de vindecare".
In familia Albut din Poieni, lucrurile sunt asa de bine randuite, incat fiecare membru al familiei are responsabilitatile lui. Silvia, mama lui Mihaita, se ocupa cu sortatul si ambalatul plantelor. Daniel, baiatul cel mare, are misiunea caratului si a uscatului. De culesul, combinarea plantelor si prepararea leacurilor se ocupa exclusiv Alexandru Albut, capul familiei. "Noi am fost trei frati, insa tata mi-a transmis doar mie aceasta invatatura, pentru ca am fost o leaca mai aplecat spre carte", glumeste Alexandru. Desi toti locuitorii satului, de la mic la mare, au in sange culesul plantelor medicinale, retetele ceaiurilor difera de la o familie la alta. Fiecare culegator de plante detine propria taina a vindecarii, pe care nu o divulga strainilor nici in ruptul capului. Secretul puterii plantelor si al ingredientelor necesare prepararii leacurilor este pastrat cu sfintenie, din generatie in generatie, si sunt lasate cu limba de moarte doar acelui urmas care dovedeste intelepciune, curatenie sufleteasca si dragoste de plante.
Ritualul plantelor de leac
Asa cum incearca acum sa-l invete pe Mihaita, Alexandru Albut a deprins si el mestesugul leacurilor in timp, vazand si facand sub indrumarea directa a tatalui sau. "Acum mi-am mai imbogatit si eu retetele, ascultand pe unul si pe altul si vorbind cu oamenii de prin tara, dar retetele de baza tot de la tatal meu le stiu. Astea-s sfinte, cum la fel de sfanta este si rugaciunea pe care trebuie s-o spun inainte sa ma apuc de culesul florilor, si curatenia sufleteasca pe care trebuie s-o am pe tot timpul manuirii lor. Asa ca oriunde oi fi, in tarina, in padure sau in varful muntelui, inainte sa pun mana pe prima planta, ma intorc catre rasarit, imi fac semnul sfintei cruci si zic:
Doamne, Tata Creator,
Te rog sa-mi vii in ajutor.
Doamne, Tu ma-nvredniceste
Mainile mi le sfinteste,
Orice flori culeg cu ele,
Papadie, soc, sulfina,
Plante din a Ta gradina,
Da-le leac si vindecare
Pentru toti oamenii care
Au un suflet bun, curat
Ca floarea ce-am capatat.
Indeparta tot ce-i rau
Cand va bea din ceaiul meu.
Corpul lor il lumineaza,
Gura le-o indesclesteaza,
Boala piara in pustie,
In loc lasa bucurie.
Amin.
"Inaintasii nostri aveau cate un descantec pentru fiecare planta, si numai dupa ce-l rosteau se apucau de prepararea leacului si tamaduirea celui in suferinta. Dar... s-au pierdut si astea, odata cu orbirea banului. E mare pacat sa dai omului un leac de vindecare numai de dragul banului. Trebuie sa pui acolo macar un gand bun, daca altceva nu ai. Stiti cum ii, omul nu le poate face chiar la fix pe toate, trebuie ca bunul Dumnezeu sa vina sa le completeze, sa faca ceea ce noi nu putem face, altfel... Plantele fac jumatate, sufletul omului face partea cealalta".
Alexandru isi aminteste si azi de cateva ritualuri la care apucase sa asiste pe vremea cand era copil. "Mi-amintesc de culegerea matragunei. Ritualul se facea in functie de ceea ce voiai sa faci cu planta: sa desfaci o casnicie sau sa faci de dragoste ori sa vindeci vreo boala grea. La aceasta planta se mergea in pielea goala si trebuia culeasa numai la miezul noptii, pe luna noua, si dintr-un loc atat de indepartat de sat, incat sa nu se auda nici cainii latrand, nici cocosii cantand. Apoi mai era un ritual al untului-pamantului. Nu-mi amintesc prea bine, dar stiu ca la scoaterea radacinii, nu trebuia sa vorbesti cu nimeni, pentru ca puterea negativa a plantei sa nu se intoarca asupra celui care o sapa. De aceea, la unele plante se practica si un ritual de aparare. Luna are o influenta enorm de mare asupra puterii plantelor. Daca tii cont de fazele si evolutia astrului noptii, ai leac pentru toate bolile. Astea nu erau vraciuri, cum s-ar putea crede, era modul de a trai al oamenilor din aceste locuri".
Cei ce n-au mostenit secrete le cumpara
Ca majoritatea barbatilor din sat, Alexandru Albut a plecat si el saptamanile acestea prin tara. Vinde ceaiuri, tincturi si alifii la Slanic Moldova. "In orice colt al tarii vezi o taraba cu ceaiuri, sa stii ca alea-s de la noi, de la Poieni. Fiecare are orasul si statiunea lui. Din asta am trait noi si asa a fost de cand lumea. Pe vremuri, barbatii puneau plantele intr-o ranita si plecau cu trenul. Acum, are fiecare dubita lui. Merge, sta doua-trei saptamani, intre timp femeile si copiii pregatesc alte pachete cu alte plante, ei vin, incarca, si iar pleaca", ne explica Silvia Albut.
Milionarul plantelor
In satul vecin, la Buntesti, centru de comuna, locuieste cel mai instarit om din zona. Ioan Bonchis nu umbla cu leacurile prin tara. Si-a dezvoltat acasa o adevarata afacere cu plante medicinale. "Eu nu stiu ce culoare are criza", spune el cu mandrie. Hani, cum ii spun localnicii, are sase angajati, doua hale, un laborator modern si o retea de distributie in toata tara, prin magazinele Plafar si farmacii. Detine cinci hectare de teren, din care unul este cultivat cu galbenele. Hani nu culege plante, n-a cules niciodata. El le cumpara de la sateni sau de oriunde din tara ori din afara tarii. Conteaza pentru ce boli sunt bune. "E ca la brutarie, daca faci o paine buna esti acceptat, daca nu, esti alungat". In ultimii doi ani, investitia facuta in plantele medicinale a inceput sa dea roade. Omul de afaceri nu mosteneste secrete de familie in prepararea leacurilor. El le cumpara. "Pentru secretul prepararii unui ceai sau al unei alifii, sunt in stare sa-l cumpar pe om cu toata productia lui de plante cu tot. Recunosc ca am mai facut asta si nu de putine ori", marturiseste intreprinzatorul. Cu toate astea, banii nu i-au alterat nobletea sufletului. "Eu nu iau niciodata bani de la oamenii necajiti, iar cu farmaciile am incheiat o conventie prin care am cerut ca, atunci cand un client cumpara un produs de-al meu si nu este multumit de calitatea lui, sa i se returneze banii". Bonchis spune si el ca toata vindecarea trupeasca depinde in mare masura de curatenia sufleteasca. "Daca esti cu sufletul dulce in fiecare zi, atunci te poti vindeca si cu ceai de la mine, dar si cu ceai de oriunde".
Satul Poieni este situat la circa 80 de km de Oradea. Din cele 180 de familii, peste 100 se ocupa cu culesul, preparatul si vanzarea plantelor de leac. In monografia satului se arata ca aceasta traditie a poienarilor dateaza de prin 1700, ei primind dreptul de a practica aceasta meserie inca de la regele Ferdinand. Si in alte sate din valea superioara a Crisului Negru sau in cele de sub poala Muntilor Codru-Moma existau multe femei pricepute la plantele cu proprietati curative. "Pe vremea Mariei Tereza, principele imperiului austro-ungar suferea de o boala grava de piele. Doua femei de la Poieni, din familia Albut si Avramut, au mers la principe si l-au vindecat cu plante. Atunci locuitorii din satul nostru au primit imputernicire sa vanda plante in tot imperiul", spune Alexandru Albut.
MARIANA GAVRILA