Dintr-o tara cu o suta de milioane de locuitori, Carlos Fuentes (n. 1928) este socotit cel mai bun prozator. Si nu o spun doar mexicanii lui, ci toata lumea hispanofona si nu numai, care i-a pus in palmares prestigioase premii literare si decoratii. Ar fi fost indreptatit sa primeasca, de mult, si Nobelul, daca la Academia Suedeza ar fi prevalat valoarea operei (ca si Vargas Llosa, Fuentes are o orientare politica spre centru dreapta). Din generatia marilor scriitori latino-americani ce au cucerit universalitatea incepand din anii '60, prieten bun cu Garcia Marquez, pe care l-a sprijinit in momente dificile, el s-a format sub alte auspicii. Fiu de diplomat, a trait de mic in Europa si SUA, devenind un spirit cosmopolit si deschis diversitatii. Dupa ce s-a specializat in studii internationale la Geneva, a avut el insusi o cariera diplomatica, in organisme internationale si ca ambasador al Mexicului in Franta (1972-1976). Poliglot, cultivat si cu o disciplina de munca riguroasa, Carlos Fuentes a reusit sa-si urmeze si vocatia de scriitor, creand, din a doua jumatate a anilor '50 si pana la senectute, o vasta opera (romane, nuvele, eseuri - majoritatea traduse si la noi), ca o fresca vie a societatii mexicane. Caci subiectul tuturor cartilor lui de fictiune sau eseistice este identitatea mexicana, asa cum numai din interior se poate intelege. Dincolo de cliseele reiterate exasperant (revolutii, mariachi, poncho, sombrero, droguri, techila), am inteles de la Carlos Fuentes complexitatea societatii mexicane si a devenirii ei istorice, dar si imaginarul national ce o hraneste. Si m-am lamurit citindu-l si de ce, alaturi de poetul si eseistul Octavio Paz (mort in urma cu doi ani, acesta a primit Nobelul in 1990, de stanga fiind), Fuentes e perceput ca un colos al literaturii contemporane din Mexic. Fiindca reuseste sa fie surprinzator cu fiecare noua carte, inventand alte structuri prin care sa dea "o realitate verbala partii nescrise a lumii". O face cu inepuizabila pasiune, sesizand de fiecare data altfel complicatul hibrid intrupat de conationalii lui: cruzime si compasiune, violenta si fraternitate, bucurie de a trai clipa si cult al mortii, credinta si faradelege. Mai mult: rebeliune anarho-comunista si traditii conservatoare, emancipare si inradacinare, spirit libertar si conventii rigide - un cocktail tare, al carui gust paradoxal iti ramane. Mai ales ca scriitorul nu e nici nationalist, nici stangist, nici "realist-magic", ci doar preocupat pana la nuante subtile de intelegerea unei identitati aparte si de transpunerea ei in fictiuni pe care talentul le face convingator-emotionante. Cartea pe care v-o recomand azi e si ea un portret fara concesii al Mexicului contemporan, facut prin intermediul a 16 povestiri despre relatii de familie: parinti si copii, relatii conjugale si adulterine, bunici si nepoti, frati, stapani-servitori etc. Ele alcatuiesc impreuna o comedie umana si se leaga prin neputinta si furia personajelor fata de ordinea stabilita, fata de tiparele sociale si etice in care au fost inchise cu sau fara voie. Istoriile de familie independente au intre ele cate un "cor", o voce colectiva, ca in tragedia greaca, ce da ecouri sociale dramelor particulare. Intr-un interviu dat publicatiei spaniole "El Pais" la aparitia cartii, autorul isi explica acest artificiu compozitional: "Toate faptele individuale pe care le povestesc sunt dominate de marele cor, asemanator celui din Grecia antica, si care are rolul sa avertizeze: "Nu sunteti numai voi, suntem si noi aici". Am vrut sa dau o mare rezonanta acestei voci a mizeriei, violentei, insatisfactiei, permanentelor revendicari, care e cea a majoritatii mexicanilor". Inovatia e ca aceste coruri poematice sunt concepute precum cantecele rock sau hip-hop cu care se identifica tineretul de azi si functioneaza fiindca octogenarul Fuentes simte bine spiritul timpului. Toate familiile fericite e o exorcizare a raului din societatea mexicana, dar si o meditatie originala asupra conditiei umane la inceput de mileniu. In interviul din care am citat, Carlos Fuentes ne sugereaza aceasta cheie de lectura: "Nu exista in cartea mea un prezent absolut, ci e in ea un prezent literar in care trecutul si viitorul au o realitate. Asa as vrea sa o cititi: nu ca pe o culegere de povestiri, ci ca o radicalizare a timpului prezent, in care sunt continute trecutul si viitorul".