I-am cunoscut in anii '90. Abia ne mutaseram intr-un bloc de garsoniere si ne obisnuiam cu noii vecini. Se incadrau toti intr-o tipologie fara prea multe variatii - fie oameni tineri, pentru care sederea intr-un astfel de spatiu era doar o etapa, prima oprire a unui drum aflat la inceput; fie oameni in varsta, care urmau sa coboare, mai devreme sau mai tarziu, in ultima gara a vietii lor. In fata blocului, intr-un spatiu minuscul, decupat dintr-o gradina in care verdeata te ingropa literalmente la inceputul verii, se aflau doua banci inghesuite si o masa de fier forjat, cu tablia de lemn putrezit, pe care mai puteai ghici urmele unei vopsele a carei culoare se pierduse de mult. Aici ii regaseam adesea pe unii dintre locatari, la fel de macinati de trecerea anilor, ca si lemnul din care erau facute bancile pe care sedeau. Nu-mi amintesc sa-i fi vazut vreodata veseli sau sa discute cu insufletire despre ceva. Erau tacuti, pareau ca asteapta ceva sau pe cineva - desi pe unii nu-i mai vizitase nimeni de zeci de ani. Poate ca nu mai avea cine sa o faca, ori poate ca, pur si simplu, existenta lor fusese uitata, asa cum uiti o batista din vremea bunicii, intr-un sertar din odaia copilariei.
In scara blocului plutea mereu izul umed de mucegai, fierturi, mobila veche si naftalina. Uneori mirosea si a pipi de pisica. Usile se insirau cuminti si tacute de-a lungul culoarelor lungi, ca la hotel. La etajul nostru, in dreptul lifturilor, in fata unor ferestre uriase care dadeau spre intrarea in bloc - se afla un scaun de lemn, cu spatar. Acolo sedea ea, doamna Luiza, ca o parte insufletita a unui decor bizar. Asa am si facut cunostinta. Privirea ei ne-a urmat pe cand ne-am transportat mobila, hainele, cartile, aragazul, frigiderul si cele 7 ghivece cu flori, pe care le-am indesat in spatiul modest al garsonierei. Si tot acolo am vazut-o ultimele dati. Intai cand ne-am mutat, carand in sens invers, pe sub privirea ei trista ca plecam, tot ceea ce adunasem timp de opt ani, si apoi, inainte sa moara.
Am descoperit in scurta vreme ca doamna Luiza si sotul ei erau vecinii nostri din dreapta. Imparteam nu doar un perete, ci si geamul semitransparent al logiei, pe care noi o transformasem intr-o prelungire a chicinetei, lipsita altminteri de geam. Usa garsonierei lor era vesnic deschisa - la modul propriu, fiindca altfel nu-mi amintesc sa le fi calcat cineva pragul, in afara de postarita care venea cu pensiile si de femeia de la tara care le aducea lapte si branza "naturale". Puteai zari inauntru covorul ros, in culori stinse, coltul unui pat, un frigider si o masa pe care zaceau vesnic imprastiate cutii cu medicamente, retete, prospecte si un ghiveci in care crestea leustean. Daca scaunul din dreptul ferestrei de pe palier era gol, stiam sigur ca doamna Luiza este in casa. Nu iesea niciodata sau aproape niciodata (o data la cateva luni facea un control medical la policlinica din vecinatate). Ceea ce-mi amintesc cel mai bine despre acest cuplu in varsta este glasul cu care isi vorbeau, un amestec bine dozat de grija, de respect si, neindoielnic, dragoste. Erau amandoi trecuti de 80 de ani, cand i-am intalnit prima data, dar nu le-am aflat niciodata prenumele, fiindca nu il foloseau. Cand se adresau unul altuia isi spuneau Pufulache. La inceput mi s-a parut amuzant si usor stanjenitor sa auzi oameni trecuti cu mult de prima tinerete alintandu-se astfel. Dar mai tarziu, am inteles ce relatie deosebita trebuie sa ascunda un astfel de cuvant. Prin ceva ce mie mi se parea a fi magie, cei doi conservasera in inimile lor uzate, dar nu batrane, obosite, dar nu epuizate, un sentiment atat de fragil precum iubirea, incat sa-si mai poata spune, dupa aproape trei sferturi de secol de convietuire, Pufulache. Nu era nici o prefacatorie in fata strainilor, caci geamul care ne despartea logiile lasa sa treaca orice soapta. Chiar asa isi spuneau si chiar asa si traiau. Nu se asezau la masa unul fara celalalt si nu urmareau stirile la televizor decat daca erau impreuna. Am deslusit atunci si rostul scaunului din dreptul ferestrelor - ea il astepta. Mereu. Fie ca pleca pana la cumparaturi, pana la farmacie sau sa achite vreo factura, ea era acolo, facandu-si griji si asteptandu-l. Acela era rostul ei. Ultimul ei rost. De altfel, dupa moartea lui, pentru un timp, scaunul a disparut. Devenise inutil. Doamna Luiza nu mai astepta pe nimeni.
N-as putea spune ca ne-am imprietenit, dar le lasam adesea bani sa ne plateasca si noua lumina, cand eram la serviciu ori in concediu, sau le faceam si lor unele cumparaturi, cand iernile erau prea grele pentru ca sotul doamnei Luiza sa iasa din casa. Formau o pereche comuna, care ar fi trecut neobservata pe strada. Doamna era scunda, adusa de spate, cu o figura expresiva. Avea ochi scrutatori, ascunsi in spatele unei perechi de ochelari cu lentile groase, dar pe chipul acoperit cu riduri adanci nu am vazut in toti acei ani decat o nesfarsita blandete si resemnare, pe care o tradau in egala masura si mainile, cu degetele noduroase, asezate cuminti in poala. Batranul domn, in schimb, era zvelt si inalt si mersul drept marturisea despre omul falnic ce fusese odata. Avea o voce aspra, ragusita, si doamna Luiza ne spunea uneori zambind ca "Pufulache al ei cam sufera, ca a trebuit sa se lase de fumat. Din cauza inimii".
Din cauza inimii a si murit, la cativa ani dupa ce noi ne mutaseram de acolo (tineretea e uriasa si are nevoie de spatiu). Obosise sa mai traiasca? Avea mai bine de 90 de ani. Pe doamna Luiza am revazut-o mai scunda, parca, imputinata, in haine de doliu, ingrozitor de singura si de trista, dar demna. In garsoniera stramta ramasesera doar ea si amintirea lui. Pe o parte a patului - de buna seama cea unde dormise el - hainele asezate in ordine recompuneau iluzia unei siluete omenesti. Dintr-o fotografie ne priveau doi tineri zambitori si am simtit, atunci, cat de neinduratoare este muscatura timpului. M-am intrebat de ce nu am putea incheia un contract cu viata, prin care sa ne angajam ca nu vom trai mai mult de 80 de ani, avand insa dreptul sa ne pastram vigoarea tineretii pana la sfarsit.
Cateva luni am continuat sa o vizitam periodic pe doamna Luiza. Nu avea propriu-zis nevoie de nimic. Ducea o viata modesta, dar ne simteam datori cumva sa mergem sa o vedem. Pentru o vreme, scaunul a reaparut pe palier. Ne astepta pe noi sau poate il zarea aievea pe Pufulache, intorcandu-se acasa? N-am mai apucat sa aflam. Moartea ei ne-a luat prin surprindere. S-a stins tacut, asa cum si traise in ultimii ani. Nu i-a putut supravietui celui alaturi de care existase atata vreme, asa ca l-a urmat la scurt timp.
Nu m-am mai intors niciodata acolo. Nu mai aveam motive si nu voiam sa revad palierul pustiu. Dar mi se mai intampla cateodata sa ma gandesc la doamna Luiza si la sotul ei, care s-au avut numai unul pe altul, si o lunga poveste de dragoste.
GEORGIANA CALIMAN