Amintiri din vara copilariei

Otilia Teposu
Mai sunt putine zile din vara aceasta fierbinte. Ii va lua locul in curand rugina toamnei. Doar vara copilariei mele e fara de sfarsit. Pot sa ma intorc acolo oricand si sa ma incalzesc la soarele ei urias. Pot oricand sa ma scald in zilele fara sfarsit si pot sa stau, de vreau, in umbra nucului drag, iar pentru asta nu trebuie decat sa trag adanc aer in piept, sa-l iau pe Tanu - Motanu in brate si sa pornesc la drum. Veniti cu mine!

Locul

Am avut norocul si bucuria sa cresc in casa bunicii mele din Maramures, departe de oras, langa o padure uriasa, al carei capat nu l-am vazut nicicand. As putea ajunge acolo si as putea s-o cercetez cu rabdarea si mintea de acuma, dar nu vreau, pentru ca sunt sigura ca orice as afla nou despre ea, orice as vedea, nici o noutate n-ar mai fi atat de mare, de surprinzatoare, incat sa depaseasca tainele pe care le-am aflat atunci, demult, cand una-doua treceam puntea peste apa Vaii Albe si ma pierdeam printre copaci. Ulita copilariei urca o panta blanda, la mijlocul careia era casa, inconjurata de atata verdeata, incat ai fi putut zice ca a crescut si ea, odata cu pomii, cu ierburile si cu florile ce o inconjurau. Gradina era uriasa. Si nici nu indrazneam sa intru in ierburile inalte, pline de ganganii iuti, fluturi colorati si bondari lenesi. Ramaneam cel mai ades pe potecuta care ducea spre izvorul cu apa rece. Acela a fost primul meu loc de joaca, in umbra racoroasa a unor pruni si a unui nuc nemaivazut de mare. Nu prea m-am jucat cu papusi, nu mi-au placut. De fapt, nici n-am avut decat una, cu capul roz, din portelan, si par moale de ata, imbracata intr-o haina albastra. Imi faceam, mai degraba, singura jucarii din frunze si ierburi, din pietricele si lemnisoare, care erau cele mai de seama comori. O pietricica slefuita de ape, cu irizatii verzui, era mai pretioasa decat orice papusa simandicoasa cu palarie si pelerina, vazuta odata in vitrina unei pravalii. Un lemnisor uscat, cu doua brate, intre care puteam prinde un leganus din iarba, n-avea pereche la "bursa" noutatilor. Nu-mi trebuiau multe ca sa-mi inventez jocuri noi si nu ma saturam niciodata de ele. Lumea era atat de mare si de plina de necunoscut, incat n-aveam vreme pentru plictiseala. Mi-ajungea sa ma cred stapana acelui rai fara capat si eram multumita cat pentru sapte vieti. Ma si purtam ca un general de osti, incaltata cu niste bocanci negri, cu catarame de metal, pe care mi-i lasase Mosul Nicolaie in fereastra. "Domnia" asta fara griji a tinut, insa, pana intr-o zi, in care am suferit o mare infrangere. Cat stateam ascunsa in ierburi, a venit ploaia. Am auzit mai intai un fasait ce cobora dinspre munte si apoi am vazut-o asa cum n-am mai vazut de-atunci niciodata venind ploaia. Adica, nu venea de sus, din cer, din nori, venea ca o perdea dinspre munte, o perdea verticala ce se apropia vazand cu ochii de locul jocurilor mele. Am fugit din fata ei, dar nu m-au ajutat nici bocancii, nici lacrimile, nici rugamintile. Ploaia m-a ajuns in drumul spre casa si asa am invatat pentru intaia data gustul celui invins. Din ziua aceea, n-am mai vrut sa fiu regina si nici printesa. Am priceput ca nu te poti pune cu ploaia, cu soarele, cu padurea, ca sunt intamplari si lucruri mai puternice, care n-asculta de porunci si rugaciuni omenesti. "Numai Fata Padurii ar sti sa-ti raspunda", imi spunea Buna, satula de intrebarile cu care o sacaiam ziua intreaga, ca sa aflu cate nu stiam inca pe lumea asta. Si de-atunci, am inceput s-o caut pe ea, pe Fata Padurii, printre copacii de la marginea codrului, unde am auzit ca se arata numai cand are chef si doar unora pe care-i stie ea de incredere. Dar baba Catarina, ce avea casa pe marginea vaii, a ras de mine, aratandu-mi singurul dinte pe care-l mai avea, si mi-a spus sa fiu eu sanatoasa, ca Fata Padurii se-arata numai flacailor, nu unei mucoase ca mine. Si asta m-a indarjit si mai tare.

Casa

Ca sa intri in casa, trebuia sa treci peste un prag mare de lemn. Nu stie nimeni inca, dar acolo am vorbit eu odata cu niste furnici, care cred ca si-au facut cuib prin apropiere, pentru ca le dadeam mereu zahar din sertar. Vreo doi, trei ani, au tot venit si le-am hranit pe ascuns, apoi au disparut. Buna mi-a spus ca or fi zburat in alta parte, in lumea furnicilor, dupa regina lor ce-avea aripi stravezii.
Daca ajungeai in bucataria Bunii mele, primul lucru pe care-l vedeai era sporiul. Sporiul, adica o soba mare, ce-avea intr-o parte cuptor de paine si-un cotlon mesterit in burta ei incapatoare din care Buna lua apa calda cand ma spala pe maini. Sporiul se sprijinea pe patru picioare incovoiate de fonta, care se terminau cu cate-o bila turtita, stralucitoare, in asa fel incat, daca te apropiai de ea, puteai sa te vezi ca-ntr-o oglinda, numai ca erai cu capul in jos. Iar daca te departai putin, vedeai toata casa intoarsa pe dos, oameni cu picioarele in sus, care umblau pe tavan, dulapuri grele, pline de vase si oale colorate, agatate de cer, de cerul bilei, motanul pasind, intors cu spinarea catre dusumea. Sporiul umplea un perete intreg. Incepea de la usa ce dadea in camera mare, aceea in care iti clantaneau dintii de frig, caci se deschidea numai la Craciun si la Pasti, si se oprea langa cealalta usa, mai veche, din scanduri groase legate intre ele cu tinte de fier, dincolo de care puteai sa cobori doua trepte si sa intri in camara de piatra.
Era vechi tare sporiul Bunii. Era mai batran cu mult decat Buna. Si Buna era batrana, dar sporiul, si mai si... Si era greu, de nu-l puteau misca din loc doi oameni. Nici nu tin minte sa fi fost mutat vreodata din locul lui, cat am copilarit eu in casa Bunii, de la marginea padurii, si nici dupa aceea, cand ma intorceam tot mai rar, in vacantele mereu prea scurte.
Cand se facea curatenia mare, inainte de sarbatori, paturile, dulapurile si celelalte mobile care mai erau pe-acolo erau trase de la locurile lor, golite de ce aveau pe deasupra, desprafuite, frecate cu lesie, limpezite, sterse, si apoi impinse cu greu la loc. Numai sporiul a ramas mereu in coltul lui, in locul acela din care intr-o dimineata, pentru prima oara in viata mea, am vazut cum vine iarna.
Cel mai tare din toata casa imi placea, insa, podul. Din doua-trei miscari eram sus pe scara ingusta de lemn si apoi asteptam o clipa ca sa ma obisnuiesc cu intunericul ce iesea din toate cotloanele. Intr-un colt, erau cartile de scoala ale unchilor si matusilor mele, pe care le cercetam indeaproape. In altul, erau gentile si hainele vechi, demodate, pe care matusa de la Cluj nu le mai purta. Acolo petreceam mai multa vreme. Incaltata cu cate o pereche de pantofi cu toc, tineam cu mare deferenta in maini sau pe umar o geanta in care mai puteai gasi cate un bilet de tramvai ori orarul cursurilor de la facultate. Nici sa fi fost in cea mai mare casa de mode din lume n-as fi pasit mai cu atentie la fiecare miscare, urmand dungile de lumina ce se strecurau prin acoperis. N-auzisem inca la vremea aceea de parade de moda, dar presimteam, oarecum ciudat, asa cum presimti cand vine primavara, presimteam ca va veni o vreme in care, inainte de a iesi in lume, va trebui sa stau in fata unei oglinzi. Cateodata, atata de mult, incat sa ma pot pacali si pe mine.

Nucul

Acuma pot sa inteleg ca poate nu erau bani de-ajuns, ca ea, Buna, o biata vaduva, a crezut ca i-a pus Dumnezeu mana in cap, cand banditii aceia de la fabrica de mobila i-au oferit pentru el, Nucul meu drag, cateva sute albastre. Acuma pot sa inteleg si pot sa explic, dar nu pot sa uit. Ii multumesc, insa, ca in ziua aceea a avut intelepciunea sa ma trimita dupa "riscasa" (orez) la pravalia lui Ioli, care era mai departe de casa, si asa n-aveam nici o sansa sa vad atunci cand... Adica, Buna mea draga a stiut, a inteles ca Nucul era tovarasul meu si ca n-am sa pot vedea... Numai ca atunci cand am ajuns acasa, cu riscasa impachetata in hartie groasa, n-am inteles la inceput de ce era asa de mare cerul si cum de casa Bunii a ramas parca singura pe varful dealului. Stinghera si a nimanui, ca si casa Nastasiei, care se urnea de ani buni pe cararea ce duce spre padure. Si tot n-am inteles, pana cand nu m-am apropiat si am fost inconjurata de o tacere rece. N-am mai auzit nici pasarile, nu mai canta niciuna, nu se auzea nici un ciripit, oricat de slab. Totul parea incremenit. Am simtit ca ceva rau s-a intamplat si, cand am ajuns la poarta, am vazut si grozavia: nucul urias era culcat la pamant, in iarba inca necosita. In seara aceea, prima fara nucul cel batran si fara pasari, a inghetat si copilaria mea. Si tot de atunci stiu ca atunci cand ti se spune cu glas mieros si zambitor sa faci ceva, sa spui ceva, sa te duci undeva, numai pentru ca "asa e bine", fara sa ti se dea alta explicatie, atunci clar se pune la cale ceva urat.

Oamenii

Tot felul de oameni veneau la Buna mea. Unii ca sa-i vanda lemne pentru iarna, aduse cu caii din padure, altii ca s-o intrebe daca nu-i trebuie lut bun pentru lipit cuptorul de paine, sa-i ceara o sapa ori un harlet imprumut, ori doar sa stea de vorba cu ea, caci era mare stiutoare in toate. Unchiasul Andris ii aducea de la Baie, in sticle mari, ulei roscat din seminte de dovleac, stoarse la oloinita. Unchiasul avea capul rotund ca o bila si o urma de rana din razboi. De acolo, de pe front, a venit cu meseria de croitor si cu o cascheta verzuie, in care-si tinea acele si atele cu care cosea toata vara, cat statea la sora lui. Intorcea paltoane si haine de iarna, adica le desfacea, le spala si le cosea inapoi, punand dosul materialului pe fata, ca sa arate mai nou. Transforma vestoanele barbatesti in veste pentru nepoti. Din fustele matusilor ieseau pantaloni scurti, iar daca erau inflorate, cu siguranta erau bune de-o pereche de "spilhozni", pantalonasii aceia bufanti, cu pieptar si bretelute cu fodore, uniforma generala de vara pentru toata ceata de copii din vremurile acelea. Era cam militaros unchiasul Andris, si din cand in cand, se-apuca sa cante cantece de razboi, intr-o limba straina, caci ajunsese cu frontul pana departe tare. Era cam militaros si cu noi, si nu stiu cum facea, dar pana la urma, toate hainele pe care le cosea semanau cu niste tunici militare, ce stateau tepene si scortoase pe om.
Celalalt unchias, fratele mai mare al Bunei, Vasalica, venea de la oras incarcat cu tot felul de cutii colorate, pline de bunatati: orzoaica pentru bere de casa, nuga lipicioasa cu nuci si alune, rahat colorat, praf de cicoare pentru "caveiul" de dimineata, zahar candel, insirat pe sfori cenusii. Mai incapeau in ranita lui prafuita si "de-un leu bomboane" pentru mine, hartie albastra pentru rafturile din camara, pe care Buna o taia cu foarfeca, facandu-i o margine dantelata, baterii pentru lanterna si cate un ziar vechi, ingalbenit si ars de soare, pe care incercam eu, apoi, zile in sir, sa recunosc cele cateva litere de tipar pe care le invatasem deja.
Mai venea pe la noi si matusa Ana, care se ascundea la Buna pentru ca se certa mereu cu barbatul ei. Si-apoi, dupa o vreme, venea si el, uncheselul Fantarizu, cum ii spuneau oamenii, si el o indupleca pe Ana sa se intoarca acasa cu el, promitandu-i "marea cu sarea" si seriozitate "la marea stiinta". Si ea se lasa, de fiecare data, dusa de nas, si ofta duios cand il vedea cum scoate din buzunar un pumn de pene albastre de gaioara, pe care i le aducea in dar. Parca o vad si acum cum zambea subtire, cu jumatate de gura, si cum se scula de pe scaun, cum isi aranja rochia pe langa trup si cum se ducea pe ulita acasa, la doi pasi in urma lui. Iara Buna se uita lung dupa ei, isi batea palmele una de alta si nu zicea decat: "Ioi, ioi, vai de capu tau, saracie!". Si eu nu stiam atunci, dupa cum nu stiu nici acum, daca saracie era matusa aia ori saracie e doar asa un cuvant spus la mare suparare. Fantarizu a pus capcane pentru prins gaite cat a trait. De la fiecare pasare smulgea cate doua, trei pene albastre din aripi. Ca sa fie acolo.

Scrisoarea

Nu stiam inca sa scriu, dar atat de mult imi doream un frate sau o sora, un tovaras de joaca, incat am scris intr-o zi o "scrisoare" pe capatul unei hartii de impachetat. Scrisoare catre barza. Creionul chimic a desenat, pentru sora mea sau pentru fratele meu, tot felul de rotocoale, care in limba pe care o foloseam la scris erau litere. Rotocoale mai mari, in care le spuneam cat de mult ii astept, si altele mai mici, in care promiteam cu oarecare greutate, dar promiteam, totusi, sa-mi impart jucariile cu ei si sa le arat cuiburile de arici din poiana. Da cate n-am promis! Cate n-am jurat c-o sa fac! Cat m-am rugat de barza aceea sa se opreasca si la noi, macar o data! Toate au fost in zadar. Am ramas sa ma joc tot singura. Si in tristetea aceea care pusese atunci stapanire pe viata mea de numai patru, cinci ani, am descoperit cel mai grozav joc de alungat singuratatea: "De-a Lupul, Ursul si Vulpea". E bun si pentru cazurile in care esti mare si singur, si chiar cand esti batran, mai ai minte, dar esti tot singur. Pe verificate!
Imi luam paltonul pe mine, caciula in cap, intoarsa cu blana deasupra, si dintr-o data eram Lupul. Si ma purtam exact ca si el, fara frica, il atacam pe motanul ce dormea sus, pe sporiu, si care sarea in sus speriat. Daca tot nu-mi ajungea, imi intorceam pe dos si paltonul, si eram Vulpea. Pandeam pe dupa coltul mesei gaini imaginare si pui rataciti. Si daca tot nu-mi trecea dorul de tovarasi de joaca, imi bagam picioarele in manecile paltonului, pe care-l legam la brau cu fularul, si-atunci eram Ursul, grasan si ursuz. Si iar o luam de la capat, si eram Lupul, si eram Vulpea, si eram Ursul, pana cand oboseam si adormeam, visand ca ma joc cu o sora sau cu un frate. Cand, in sfarsit, mama m-a anuntat ca nu voi mai fi singura la parinti, era pentru mine prea tarziu. Eram scolarita, aveam alte griji si nu mai credeam de mult in povestea cu barza.


Matrona, Suruca si matele

In diminetile de vara, asteptam pe pragul grajdului cu cana in mana. O cana albastra, de lut, pe care erau desenate doua flori mari si albe. Buna statea pe scaunasul ei de lemn si mulgea. Taraitul ascutit al laptelui care cadea in vas se-ngrosa dupa cum crestea spuma alba. Cand era cam la jumatatea mulsului, ma chema: "No, hai!", si atunci ma sculam de pe prag si intram in aerul cald din grajd. Ii intindeam cana si mi-o umplea de lapte. Cantecul laptelui muls direct in cana era mai ascutit decat cel din donita, era ca un greieras speriat. Crestea apoi si se ingrosa dupa cum urca laptele si se facea la urma ca un bazait de bondar. Iar cand spuma se ridica, precum o creasta de deal cu zapezi, imi intindea cana: "Tane bine cu manurile amandoua, sa nu versi!".
In diminetile reci imi incalzeam mainile de cana albastra. Sedeam pe pragul grajdului si beam lapte. Lapte de la Suruca, vaca cea cuminte, ce facea mereu vitei albi, sau de la Matrona, o bivolita mare si blanda, dar incapatanata cand era vorba sa fie mulsa. In cele mai rele dimineti, nu mai voia sa dea lapte, se incapatana sa-si tina laptele in tate si nu-l lasa cu nici un chip. Iar in diminetile acelea in care Matrona se incapatana, venea Buna in casa si ma scula, ma punea sa ma imbrac si ma ducea in grajd. Dormind pe jumatate, de cele mai multe ori zgribulind de frig, trebuia sa cant, sa cant orice, numai ca sa ma auda bivolita care, dupa ce intorcea catre mine capul ei lataret si abia dupa ce ma prindea in privirea ei umeda, se lasa mulsa. Cata vreme Buna mulgea, cantam mai intai toate cantecele pe care le stiam. Cantam cat ma tinea gura, pentru ca Matrona sa dea lapte, si Buna mulgea, repede, repede, bucuroasa ca are lapte mult si ca a mai pacalit-o inca o data pe Matrona. De multe ori, Buna ma punea sa sed pe marginea ieslei, si atunci Matrona statea cuminte, caci ma avea in fata ochilor. Ma mirosea si ma lingea pe picioare, de parca eram puiul ei. Matrona era singura bivolita de pe ulita noastra si eu eram tare mandra de asta. Era mare, neagra si calda, cand ma lipeam de ea ca sa-i curat scaietii din par, sau cand ma urcam pe oblonul pe care primea ea fanul, ca sa-i vad mai de aproape genele lungi si dese, care-i umbreau privirea. Mi-era draga Matrona, avea un cap turtit si doi ochi in care incapea toata curtea. Niciodata nu mi-a facut vreun rau. Nu m-a speriat, asa cum facea cu alti copii, catre care se-ntorcea cu coarnele mari, labartate, nu m-a calcat cu picioarele ei butucanoase, desi eram toata ziua pe langa ea, nici macar nu m-a plesnit vreodata cu coada inspicata la varf. Si le rabda inteleapta, si pe matele care asteptau, si ele, in rand cu mine, lapte cald si bun, impleticindu-se printre picioarele ei, torcand nesfarsit pe mai multe voci: Lili, Tigrisor, Ciresica, Ciurli, Chitu, Moise si Tanu.
*
Si acum e noapte si la fel de tarziu. Toti ai mei dorm. Caldura noptii de vara intra pe geamul deschis, odata cu fluturii buimaci, zapaciti de lumina lampii. E liniste. Ma duc tiptil, ca sa nu-i scol, si-mi iau un pahar cu lapte din frigider. In noaptea calda de vara, mainile mi se racoresc pe paharul aburit. Nu se aude nici un zgomot, doar taraitul unui greier ratacit: "Tane bine cu manurile amandoua, sa nu versi!". Si dintr-o data, intunericul se face mare si cald ca burta Matronei, pe care o curatam de scaieti, si dintr-o data stelele par luminitele din ochii cu care ma privea cand ma jucam cu ea si ii suflam genele frumoase, ce se miscau incet, ca niste fluturi mari, fumurii.

Leacurile

Bolile copilariei, ranile si accidentele inerente varstei le-am depasit si trecut nu cu medicamente si doctorii de la oras, ci cu leacuri pe care, in vremea aceea, le cunostea orice femeie. Toate leacurile bunicii mele s-au dovedit intotdeauna potrivite cu bolile pe care le-am avut si, mai ales, erau apropiate de lumea in care traiam, le cunosteam, imi erau familiare, erau blande, nu dureau ca injectiile de azi. Mai putin, poate, sarea presarata pe juliturile genunchilor, vesnic "inceputi". Dar si pentru asta era leac: "Inchide ochii, poruncea Buna, si tine-te strans de scaun!". Ca sa-mi aduc acum aminte de zilele acelea, a fost suficient sa inchid ochii si sa ma gandesc la curtea Bunii, la vecinele ei, la povestile lor, la ierburile si frunzele care stateau vesnic la uscat, prinse de grinda bucatariei, la "credentul" de lemn, in care traiau in fratie licori colorate, de coacaze si de afine, ca sa bei dupa ce-ai mancat prea mult, sa nu te "ciumurlesti", arome de poame uscate, din care se facea compot cand erai slabit dupa vreo boala, uleiul crud de dovleac, de uns pe painea calda, abia scoasa din cuptor si mancata cu frunze de leurda, ca sa creasca pofta de mancare; siropuri groase din muguri de brad, tinute in sticle burtoase cu torti, pentru zilele in care eram ragusita, saculeti cu flori uscate de padure, de pus langa perna, ca sa am somnul dulce, boabe aurii de porumb pentru fiertura cu care se amageau racelile iernii. Si cine stie cate mai erau in pungile de hartie maronie si ce licori in sticlele insirate pe raft, din care Buna imi dadea sa beau cate un dop, nu mai mult, cand i se parea ei ca nu sunt chiar in apele mele ori ca ma uit prea gales. "Credentul" Bunii mi s-a parut intotdeauna la fel de viu ca natura, in care incap leacurile pentru orice boala si pentru orice necaz.
"Leacul de somn" era unul cu totul special: o lingurita de miere, un pahar cu lapte si povestea cu Panarab, un fel de Fat Frumos, care era insa mereu incoltit de dusmani si de intamplari neasteptate. "Vai, saracu Panarab, Multe-n lume o patat!", era refrenul ce se repeta tare des in povestea aceasta, pe care acum n-as mai sti s-o incep si nici s-o termin, pentru copiii mei, de exemplu, pentru ca si pentru mine a fost nesfarsita. Dar stiu ca m-a adormit cativa ani, pana cand am inceput sa-mi citesc singura povesti. Doar uneori, cand mi-e greu si cand simt eu ca nu prea ma mai descurc, imi amintesc de refrenul cu "saracu Panarab", imi vine sa rad de nenorocul lui, si parca greul se face dintr-o data mai usor. Ceata se da la o parte si soarele imens al copilariei ma mai incalzeste inca o data.