Horea Cucerzan s-a asezat cu autoritate in generatia de aur a pictorilor romani contemporani. Ardelean ca origine si formatie, pictorul s-a afirmat in Occident, mai ales in spatiul germanic si cu precadere in Italia, care aproape l-a adoptat. Este unul dintre doar cei cativa romani care au lucrari la Muzeul de Arta al Vaticanului. Dar cu toate succesele sale la bursa internationala a artei, Horea Cucerzan tine de mult timp la un vis al sau romanesc. In fiecare vara, de 14 ani incoace, el organizeaza la Blaj, istoricul oras de pe Tarnave, o tabara internationala de arta, pe care a botezat-o, ca o marturie tulburatoare, cu numele unui mare iluminat al Scolii Ardelene: "Inochentiu Micu Klein". Despre Blajul din inima si penelul lui Horea Cucerzan, am vorbit in cele ce urmeaza.
Istoria de sub varful sandalelor
- De ce ati ales Blajul pentru o tabara de arta, d-le Horea Cucerzan?
- Pentru ca m-am nascut in Mica Roma, la Blaj, si am ramas de-a pururi indragostit de orasul meu, ca de un diamant sfant, cu lumina neciobita, incarcata de istorie, cultura si credinta. Magia Blajului m-a cotropit pentru totdeauna. Orasul meu va fi mereu pentru mine orasul Scolii Ardelene, al lui Inochentiu Micu Klein, al greco-catolicismului, al Revolutiei de la 1848 si al Marii Uniri. De fiecare data, intoarcerea in Blaj inseamna pentru mine intalnirea cu casa copilariei, casa in care m-am nascut si care e la numai cativa pasi de Campia Libertatii. "Ai grija pe unde pasesti, ca pe-aici totu-i istorie" - imi spunea cand eram copil Mosu, bunicul din partea tatei. Abia mai tarziu am priceput ca pe dealurile pe care alergam eu fara griji se plimbase si Eminescu, in urma cu un veac. De-acolo, el, adolescentul frumos si genial, contemplase ca si mine curgerea delicata si molcoma a Tarnavei si se lasase coplesit de privelistea dumnezeiasca a Ardealului, ce i se intindea pana-n zari, la picioare. Si nu pot uita cum am stat si-am visat si eu, toata copilaria si adolescenta mea, la umbra teiului lui Eminescu, teiul de sub care poetul privise prima oara Blajul stralucind in soare, cu cupolele catedralelor sale, si exclamase inflacarat: "Te salut, Mica Roma!". Aproape de teiul lui Eminescu, pe aceleasi dealuri fabuloase ale Blajului, e Crucea lui Avram Iancu, crucea care marcheaza locul de unde poftise Iancu sa-si coboare ostirea in campie, impotriva nemesilor. In jurul Crucii lui Iancu m-am jucat toata copilaria, invatand istoria sub varful sandalelor. De aceea, de fiecare data, Blajul ma recheama intr-un mod aparte. Dar eu i-am ramas atasat si credincios Blajului si atunci cand, in vremurile rosii, lumina si duhul orasului incepusera sa paleasca, sub lovituri. Lovituri cu program! Eu am plecat din Blaj numai cand a trebuit sa fac liceul la Aiud. Toata copilaria mea visasem si asteptasem cu nerabdare sa-mi vina randul si mie, ca sa urmez faimosul liceu "Sf. Vasile" din Blaj. Era un liceu vestit, floarea de colt a Blajului si-a Ardealului. Pe bancile lui trecusera mari personalitati ale tarii, incepand cu Corneliu Coposu si pana la o pleiada de academicieni si oameni de cultura. Dar dupa 1948, comunistii l-au inchis. Programul de gatuire a Blajului incepuse. Si participau la executie cei mai rai dintre comunisti, papusile rusesti! Imi aduc aminte de un primar din Blaj. Il chema Racoare. Avea doi copii si ii botezase Stalin si Katiusa. Ahtiat dupa bolsevism cum era, a pus sa fie zugravita cladirea primariei din centrul Blajului in rosu intens. Daca te uitai la ea de departe - parea neagra, asa de inchis era rosul ala, si de puternic! Aproape ca nu mai distingeai formele ei exterioare. Mai tarziu, altii au incercat s-o vopseasca iar, s-o faca alba. Dar mereu ieseau petele rosii pe sub alb, ca o pecingine. De abia dupa ce-au ras gletul rosu si au ars caramizile, au scapat de rosul ala. Intamplarea asta cu primarul Racoare mi se pare simbolica. Si tocmai in acei ani, eu am plecat sa fac liceul la Aiud. De la Aiud pana la Blaj sunt 40 de km. Dar dorul meu de Blaj era atat de mare, incat in fiecare saptamana veneam la gara, manat de forta nostalgiei, imparabila, ca sa privesc la trenurile de Blaj. Si cand vedeam ca trenul pleaca si eu nu sunt in el, ma podidea plansul. Mi se parea ca o bucata din mine, o farama de puritate scaparatoare si tihnita se ducea si ea - stingandu-se-n zare, odata cu aburii trenului...
Caii copilariei
- Ati dat semne de talent la pictura de mic?
- Da. Si, primul care a observat a fost tata. El mi-a pus un profesor neamt, Anton Zeiller se numea. Incepusem clasa a V-a si tata m-a dat la el. Venea din Viena. Era un pictor important pentru Blaj si pentru intregul judet, o mare figura, nu un artist oarecare! Pictase la Viena, a lasat opere serioase acolo. A stat cu mine numai doi ani de zile, dar de la el am invatat carte cat intr-o facultate intreaga.
- De unde credeti ca ati mostenit talentul?
- De la mai toti mosii si stramosii mei. Aproape toti au avut talent, pe care si l-au implinit cum au putut ei si cum erau vremurile, care mai mestesugareste, care mai aproape de arta... Tata, de pilda, era foarte prolific, nu se multumea niciodata sa faca un singur lucru. Dar tot ce facea, facea bine! Tata era scriitor de firme. Cu brevet! Scria foarte frumos si desena aproape orice. Picta si desena cu o usurinta nemaipomenita. Odata, imi amintesc ca a facut o firma pentru vanatori, pentru care a desenat un mistret. Mistretul ala l-am admirat toata copilaria mea. Tin minte cum mereu ma abateam din drumul spre casa, ca sa mai trec pe strada cu mistretul. Dar tata a pictat si biserici. Si la fel, bunicul meu. In ce-o priveste pe mama, ea a fost o maestra a razboiului de tesut, a facut toata viata ei niste tesaturi extraordinare. Si mai era si iubitoare de poezie. Si imi mai amintesc cum, copil fiind, tata ma lua pe genunchi si eu il rugam sa imi deseneze cai! Imi placea teribil cum desena caii. Erau chiar caii pe care ii aveam in curtea casei, pentru ca, atat cat am fost mic, am trait intr-un univers mirific. Tata crestea cai de rasa, pentru sareta. Cu sareta aia, noi mergeam pana la Aiud. Cu un singur cal la sareta, faceam 40 de kilometri intr-o ora, in trap, fara sa fortam, asa voinici erau caii tatii! Dupa care el mi-i desena, iar eu ma minunam. Memoria acelor desene o port si acum in minte. Si pot desena oricand, fara sa-l vad, un cal. Il desenez cu o usurinta extraordinara, ca tata, fara greseala. Calul este o faptura splendida, intrupata pe pamant.
Altarul clasei
- Sunteti greco-catolic. Ce valori v-au fost inoculate in copilarie?
- De mic am crescut si m-am impregnat de credinta si pietatea intensa pe care le-a cunoscut Blajul de-atunci. Imi amintesc, de pilda, un amanunt. Eram copil si, atunci cand mama ma scotea in oras, vedeam sirurile de teologi mergand hotarati si linistiti, ca niste rozarii uriase, rasfirate pe trotuare. Erau un model pentru noi, pentru liceeni, dar si pentru elevii mici. Te loveai de ei tot timpul, erau o institutie exemplara. Dar eu am fost extraordinar de atasat de Blajul religios in primul rand datorita unui personaj emblematic, episcopul Ioan Suciu, cu care am facut si prima impartasanie. Cu el ne-am dus in padurea Carbunari de langa Blaj, pe cand aveam doar 6 ani, intr-un pelerinaj. Azi mi se pare totul un vis pe care-l vad si acum, cu ochii de copil. Ne-am dus acolo, s-a facut slujba la biserica din Carbunari. Am facut niste fotografii impreuna cu episcopul Suciu in mijlocul nostru. Pe urma, ne-au bagat pe toti la Seminarul Teologic, unde era o masa pregatita si unde noi am fost luati sub aripa de un confesor, preotul Berinde. Putin mai tarziu, la scoala primara, imi amintesc cum fiecare clasa avea cate un altar. Va puteti imagina asa ceva in ziua de azi? Acolo, in altarul clasei, ne rugam la fiecare inceput de ora, fiecare cu confesorul lui.
Abia mai tarziu am inteles ca Ioan Suciu a fost un martir si ca trebuie beatificat. Atata stiu: cand eram copil, il vedeam cum se ruga zilnic, sase ore, in locuinta lui din centrul Blajului. Toata lumea il stia si arata in sus, ca statea la o mansarda, si ziceau oamenii: "Acolo e sfantul Ioan Suciu!". Iar slujbele lui in Catedrala erau absolut extraordinare. Cand vorbea, lumea sta afara in parc, buluc, si asculta, ca slujba era transmisa prin difuzoare. Episcopul Suciu tinea slujbe cu atata inteles si credinta, ca oamenii plangeau in hohot, pe strada. Dupa ce l-au ridicat (l-au arestat chiar in Catedrala, in timpul slujbei), nimeni nu l-a mai vazut si n-a mai auzit de el. Mai tarziu s-a aflat ca episcopul nostru, Suciu, sta inchis la Sighet. Era bolnav de stomac si avea si-o constructie debila. Gardienii l-au surpat cu o stiinta savanta a nemerniciei: nu i-au dat de mancare dinadins, ca sa cedeze. Pana la urma s-a stins ca o stafie, in beciurile Sighetului, batjocorit si schingiuit fara de vina si mila, ca Hristos. Si a fost aruncat la groapa comuna. Sa se stearga orice urma de pe pamant a Episcopului greco-catolic martir, Ioan Suciu.
- L-ati cunoscut si pe cardinalul Todea? Ce amintiri aveti cu el?
- De cardinalul Todea m-am apropiat dupa ce ma stabilisem la Bucuresti. Pe atunci nu era cardinal, ba, mai tarziu, a fost expulzat de comunisti. La fel ca Inochentiu Micu Klein, a murit intre straini si a fost adus in tara si inmormantat in Catedrala din Blaj. Si daca osemintele cardinalului Todea sunt azi la Blaj, asta s-a putut intampla datorita lui Iosif Constantin Dragan, care a platit tot. Oricum, Todea venise in tara tarziu, dupa '90. Atunci am avut eu cu el un schimb de scrisori puternic, dar nu prea amplu. Ii trimiteam carti postale si el imi raspundea. Ma incuraja sa pictez. Tot timpul ma incuraja.
-Ati fost influentat in credinta de cei doi uriasi ai Ardealului?
- Influentat, nu. Indrumat, da. Incepand cu pelerinajul meu de copil, am fost apoi preluat de confesori, de preotul Berinde si de altii din lumea episcopului Ioan Suciu, ale carui slujbe mi-au ramas in suflet pe vecie. Dar credinta mi-au dat-o parintii mei. Au fost amandoi greco-catolici. Saracii au apucat sa traiasca perioada cea mai cumplita a Blajului, cand comunistii au impus trecerea masiva la ortodoxism. Au fost atunci valuri de arestari, de parca peste noi ar fi coborat piezis si neasteptat sfarsitul lumii. Atunci au disparut dupa gratii, ca un fum, oameni nevinovati, care n-au vrut sa-si paraseasca religia in care au fost botezati.
- A intrat, in vreun fel, memoria celor doi martiri in opera dvs.?
- Am facut portretele lui Todea si al lui Ion Suciu. Ambele sunt in Muzeul de Arta Contemporana din Blaj, in Sectia de Arta Sacra. Dar nu ma voi opri aici. Sper sa am sanatate si inspiratie, sa pot duce mai departe proiectele mele legate de Todea si Suciu. Vreau sa fac niste portrete compozitionale cu o atmosfera mult mai ampla, legata de viata lor spirituala, pentru ca amandoi au fost doua identitati extraordinare in viata mea si a Blajului.
Forta pamantului si puterea lui Dumnezeu
- O mare parte a operei e de inspiratie religioasa. Cum e sa-L ai pe Dumnezeu alaturi, ca artist?
- Opera artistului trebuie sa aiba sclipiri. Asta e opera puternica, expresiva si stralucitoare. Care are un halou, un mister aparte. Altfel, e o opera moarta. Tocmai misterul acesta, ceva indefinibil si unic, e legatura cu Dumnezeu. Legatura asta nu se face prin alcatuiri de chipuri sau asemanari cu chipul lui Dumnezeu, puse pe panza sau carton. Nu. Legatura cu Dumnezeu se face prin toata fiinta ta, care in mod firesc incearca sa exprime o idee: fiinta noastra incearca sa transmita pe panza relatia cu Dumnezeu, prin simboluri si printr-o forta pe care numai Tatal Atotputernic poate s-o emita in opera noastra, de umili artisti devotati Lui. Si daca chiar exista tablouri cu fulgurante halouri dumnezeiesti, meritul nu e al pictorului, meritul este al lui Dumnezeu. Dar ca sa asterni pe panza asemenea teme, curatia trairii tale trebuie sa fie foarte puternica. Abia atunci tu, sau macar o parte din tine, vei putea face transfigurarea personajelor sfinte. Si vei uni astfel fortele pamantului cu puterea lui Dumnezeu.
Cetatea soarelui
- Dar Blajul a trecut in pictura dvs., maestre Horea Cucerzan?
- Blajul are legaturi ombilicale cu pictura mea! Ochiul meu s-a impregnat de pe cand eram copil cu lumina solara si blanda a dealurilor Blajului, dar si cu spiritualitatea veche si puternica a cetatii. Amandoua au dat picturii mele o marca personala si solara. Ea vine, insa, si de la fresca italiana, ce m-a influentat tot colindand Peninsula. Pictura mea a fost influentata printr-o unire simbolica - si de Mica Roma si de Roma Mama. Dar la inceputurile mele de artist, eram legat de Blaj, ca de un leagan. Prima expozitie pe care am facut-o imediat dupa terminarea facultatii, in 1963, prima mea iesire in lume, a fost la Blaj.
- Si atunci, daca va legau atatea fire sufletesti, de ce ati mai plecat din Ardeal? De ce l-ati "tradat"?
- Eu am facut facultatea la Cluj, la Institutul de Arta "Ion Andreescu". Din multe puncte de vedere, scoala de la Cluj era atunci mult mai buna decat cele din Bucuresti, Iasi ori Timisoara. Mai ales la desen si la compozitie, pe care le-am invatat si eu. Dar pentru arta culorii, trebuia sa te conectezi neaparat la Bucuresti. Pe atunci, multi alergau ca sa-l cunoasca pe Ciucurencu si arta lui. Voiau ca Ciucurencu sa le vorbeasca si sa-i invete culoarea. Corneliu Baba, celalalt maestru dominant de la Bucuresti, a fost un creator rotund, cu un desen extraordinar si o culoare asezata foarte bine. Insa el nu era un colorist prin excelenta. Asta a fost Ciucurencu! Totusi, la Bucuresti, eu n-am venit pentru ei. Am venit sa ma regasesc pe mine insumi. De ce? Pentru ca stiam ca daca raman la Cluj mor! In acei ani, la Cluj exista un fief foarte clar, o tutela care tinea cu dintii de scoala maghiara de pictura de la Baia Mare. Cei de la Bucuresti aveau deja exercitiul liber, de tip parizian, pe care-l invatasera in Orasul luminilor, caci in marea lor majoritate, fusesera la Paris si invatasera carte acolo. Nu apucasera sa-l cunoasca pe Matisse, dar tot avusesera mari profesori si invatasera ceva din regulile jocului celui mare al artei. Chiar si Andreescu si Grigorescu facusera asta. Dar nu tehnica dominanta m-a impins sa plec din Ardeal. Am plecat pentru ca stiam ca daca raman la Cluj intram in caracatita scolii maghiare clujene. Eram inghitit de ei si ramaneam un oarecare acolo. Asa, ieseam din anonimatul ala si din caracatita asta, in care taiau si spanzurau pictori maghiari, fara a caror voie nu puteai respira. Daca ei te lasau si te limpezeau - scoteai capul! Altfel, nu. Pai, sunt la Cluj si-acum pictori romani mari care au ramas anonimi. Pentru ca n-a existat si nu exista nici o intentie sa se scrie despre ei ca lumea. Clujul cultural era bagat pe atunci intr-o caracatita de tip unguresc. Nu ma refer la alte facultati. Vorbesc de arte, unde nu erau declarate sectia ungureasca si cea romaneasca, si unde, totusi, noi eram impartiti clar: in unguri si in romani. Si aveam profesori care veneau si faceau corectura separat. Una in ungureste si alta in romaneste. In situatia asta, eu n-aveam chef deloc sa raman la Cluj, chiar daca orasul imi placea enorm si, daca m-as fi instalat acolo, viata mea ar fi fost o incantare.
- Exista, pana la urma, o patrie artistica pentru dvs.?
- Patrie artistica pentru mine inseamna granitele tarii mele, unde-mi regasesc campiile mele, padurile, pamantul si aerul pe care-l respir. Spatiul romanesc imi e drag. Ma apropie de ai mei si de toti cei pe care ii iubesc. Patria artistica pentru mine mai inseamna: casa mea, gradina, atelierul si gandurile mele regasite intr-un camp artistic dens, inceput si sfarsit mereu in acelasi loc: "Acasa". Tocmai de aceea, ii inteleg pe multi dintre prietenii mei romani, artisti care traiesc in Occident, si care se simt vesnic straini, fiind considerati toata viata lor "Auslnderi", cum le zic nemtii. Regimul lor artistic, cand e vorba de considerente clare de valoare sau de cote, de estimari fara echivoc, este un regim de "second hand". Eu puteam sa raman la Florenta sau la Padova de nenumarate ori, as fi fost platit foarte bine acolo. La fel in America, in cateva locuri unde am fost asteptat, chiar rugat sa ma duc. Dar am refuzat de fiecare data, stiind ca nu voi putea rezista psihic si ca alienarea care m-ar fi rapus ar fi produs, si in arta mea, un intreg prapad. Pentru ca acolo nu e patria mea artistica.
Mai aproape de Soare si de Dumnezeu
- Ce viitor ii doriti Blajului, la trecutu-i mare?
- De cate ori ma reintorc la Blaj, retraiesc ceva din gloria momentelor de altadata. Daca te plimbi la pas prin oras, incepi sa inveti istoria Romaniei: placi comemorative iti ies in cale din 50 in 50 de metri, asa ca poti vorbi la nesfarsit despre memoria timpurilor de glorie ale orasului. Dar eu as dori sa vad Blajul cum renaste. Vreau sa vad un Blaj care sa renasca prin institutii. Sa se nasca imediat, viu si puternic. Altcumva, Blajul ramane un oras mort, un oras al amintirilor inghetate in zidurile vechi, prafuite si napadite de blocuri urate. Blajul trebuie sa redevina orasul de altadata al scolilor si al culturii! Blajul trebuie sa fie un campus universitar, cum era odinioara. Sa fie lasat in pace cu industria, ca n-a fost niciodata oras industrial, nici n-o sa devina! Daca Blajul ar fi iar un campus universitar, ar fi extraordinar pentru Ardeal, ar fi Blajul de altadata, cetatea culturala renascuta. Eu cred ca niciodata nu s-a dorit cu adevarat invierea Blajului. Orasul asta a fost mereu calcat in picioare si terfelit. Pentru ca era fabrica de popi si teologi greco-catolici. Care trebuia starpita. Si daca Blajul trebuie sa dovedeasca iar ca poate fi cetate a culturii romanesti, asta nu se poate decat prin institutii care functioneaza bine. Una din ele este Muzeul de Arta Contemporana, care are o sectie de Arta Sacra, unde, deja, se afla 400 de opere, care s-au creat in cele 14 editii ale Taberei Internationale de Arta "Inochentiu Micu Klein". Acolo s-au lasat opere grele, sunt numai nume de mari artisti. Ce vreau eu sa mai fac in continuare, si am deja ecouri de la niste oameni care ma vor ajuta, este sa nu avem acolo doar arta contemporana, ci si arta clasica. Unul din marii clasici care vor intra in muzeu la Blaj va fi sculptorul Cornel Medrea.
- Sunteti un om fericit, avand asemenea radacini...
- Ori de cate ori intru in spatiul acesta, ma regasesc perfect si retraiesc toate clipele de gratie ale vietii mele. Linistea mea devine una primordiala. Refuz orice contact cu murdaria si agresivitatea realului de conjunctura si traiesc intr-un spatiu pastoral. Spatiul meu curat si profund ramas neschimbat, din copilarie si pana azi. Ma regasesc alaturi de pictorii si de sculptorii pe care-i invit in tabara de creatie si lucrez alaturi de ei. Toate mi se intampla in Blaj, in locul acesta mirific, in oaza de soare cu straie de sfant. Pentru Mica Roma ma zbat eu si respir, gandindu-ma sa fac, cu puterile mele mici, ceva important si de valoare, care sa ridice fruntea cetatii mele, pentru o secunda mai lunga, mai aproape de Soare si de Dumnezeu.
Picturi de HOREA CUCERZAN