A fost odata o planeta de o negraita frumusete, un taram al bucuriei si al tihnei desavarsite, un loc plin de seninatate. Aici vietuiau laolalta fel de fel de animale, mamifere si pasari, reptile si insecte, intr-o armonie si intelegere desavarsite. Lupul stapanea padurile, leul campiile tropicale, ursul alb zonele inghetate, iar balena, marile si oceanele. Toti acesti pradatori nu atacau si nu ucideau alte vietuitoare decat pentru a se hrani. Statea in firea lucrurilor ca leul sau lupul sa se hraneasca cu caprioare, iar balena cu pesti.
Aceasta poveste pare desprinsa din cartile copilariei, insa nu este una imaginara. Este o poveste reala, povestea planetei Terra si a tuturor vietuitoarelor ei. Ne este spusa si in cartea de capatai, in Biblie. "Si Dumnezeu a creat animalele cele mari si toate vietuitoarele care se misca si care misuna apele, dupa speciile lor; a facut si orice pasare inaripata dupa specia ei. Dumnezeu a vazut ca erau bune".
Un animal sfant
Cu milioane de ani in urma, elefantii erau raspanditi pe intreaga planeta, de la cele mai inalte varfuri ale muntilor, pana pe malurile apelor si in zonele pustii, unde nici un alt animal nu se incumeta sa porneasca. In numar impresionant, cu dimensiunile lor impunatoare, elefantii cutreierau in lung si in lat pamantul. Astazi, ei traiesc in salbaticie numai pe doua continente, iar din cele peste 600 de specii au ramas numai doua: elefantul african si elefantul indian.
Cum de un asemenea animal a ajuns acum pe lista speciilor pe cale de disparitie? Ei bine, trebuie sa luam in considerare un alt pradator care a aparut si care a inceput sa domine planeta: omul.
Dintotdeauna si in toate colturile lumii, elefantul a fost considerat o fiinta fascinanta, impunatoare si inteligenta. Rolul pe care l-a jucat in mituri, legende, religii i-a adus faima, el devenind un simbol. El intruchipeaza puterea, demnitatea, virilitatea, intelepciunea si memoria. Elefantul este adorat si onorat, considerat sacru si iubit. In budism, elefantul este unul din cele opt animale sfinte, si Zeul indian Ganesha este reprezentat ca avand capul unui elefant, semn al maretiei. In India, elefantul este totodata simbolul bogatiei materiale si spirituale.
Memorie si comunicare
Elefantul are o memorie uimitoare, consacrata de expresia "memorie de elefant". Conform cercetatorilor americani de la Centrul de urmarire a animalelor din salbaticie, elefantii sunt capabili sa recunoasca anumite sunete emise de prieteni sau membrii familiei. Ei vor reactiona intr-un anume fel la un sunet emis de catre un prieten si in mod diferit cand aud unul necunoscut. Sunetele familiare il pot determina pe elefant sa se apropie de emitent, in timp ce sunetele necunoscute il lasa indiferent sau chiar il conving sa se indeparteze.
Legendara memorie de elefant reprezinta si cheia supravietuirii lor. Studiile recente efectuate asupra unei turme de elefanti din Parcul National Tarangire din Tanzania au demonstrat ca memoria acestora este foarte indelungata. In 1958, o seceta cumplita s-a abatut asupra Tanzaniei, iar elefantii afectati au strabatut sute de kilometri in cautarea apei si hranei. In timpul calatoriei, multi dintre ei au pierit de sete. Peste zeci de ani, in 1993, s-a intamplat acelasi fenomen, singura diferenta fiind ca femela, liderul grupului, si-a amintit de experienta careia ii supravietuise. In consecinta, fara ezitare, a indrumat intregul grup catre aceleasi surse de viata, dar pe un drum mult mai scurt, salvandu-si astfel mai toti membrii familiei.
Matriarhatul elefantilor
Turma de elefanti este condusa de cea mai batrana dintre femele, iar "familia" este compusa doar din puii acesteia si rudele cele mai apropiate. Elefantul mascul paraseste grupul la maturitate, urmand sa traiasca singur sau in turme formate numai din masculi. Puiul de elefant are parte de o ingrijire speciala pana la varsta de 6 ani: toate "surorile", "verisoarele" si "matusile" lui devin, alaturi de mama naturala, dadacele micutului. Treptat, puiul invata sa fie independent, imitandu-le pe "mamele" sale. Astfel, pe la patru luni, incepe sa-si foloseasca trompa, rupand iarba sau apucand fructe mici. Abia dupa inca un an de exercitii, se vor dezvolta toti cei 40.000 de muschi ai trompei, cel mai important organ al elefantului.
Bocetul uriasului
"Elefantii fara frontiere" este o organizatie non-profit intemeiata de un grup de cercetatori americani, impreuna cu cativa localnici din statul Botswana. In tarile din sudul Africii, aceasta echipa de oameni altruisti studiaza de ani de zile viata elefantilor. Pornind de la comportamentul acestor animale, oamenii de stiinta au identificat cele mai bune culoare de migratie ale animalelor. Aceste teritorii au fost securizate si conservate pentru a pastra biodiversitatea regiunii. Cel mai mare mamifer de pe pamant, elefantul, ii ghideaza acum pe oameni in incercarea lor de a salva vastele zone ale tinuturilor salbatice. In timp, doctorul Mike Chase, fondatorul organizatiei, s-a atasat de toti "membrii familiei" de elefanti si ii considera prietenii lui de-o viata. El a povestit ce l-a convins sa fie atat de devotat acestui proiect.
"Ne aflam pe raul Chobe, intr-o barca, si observam, ca de obicei, elefantii. In ziua aceea am fost martor la un eveniment care m-a impresionat profund. Un pui de elefant mascul a murit chiar sub privirile noastre. Avea in jur de 10 ani. Mergea, in mod ciudat, de unul singur de-a lungul raului. Cand a ajuns cam in dreptul barcii noastre, a cazut in genunchi si apoi s-a rasturnat pe spate. A agonizat cateva minute si a murit. Nu mai puteam face nimic pentru el, astfel ca ne-am hotarat sa ramanem pe loc si sa urmarim comportamentul celorlalti elefanti, cand vor gasi trupul celui mort. Era o zona unde elefantii veneau regulat sa bea apa. Nu a trecut mult si au inceput sa coboare catre rau. Initial, nici unul nu a observat cadavrul, toti fiind dornici sa se adape si sa se racoreasca. Dar curand, un alt pui a vazut trupul cazut. A alergat catre el si si-a intins trompa pentru a-l mirosi. Apoi a incercat sa il miste cu piciorul. In scurt timp, in jurul lui s-au adunat, unul cate unul, mai multi elefanti. Dintre toti cei care il miroseau de la oarecare distanta, s-a desprins o femela. Ea si-a intins trompa la fel ca ceilalti si, deodata, urechile ei s-au deschis larg. A scuturat din cap in semn de recunoastere si a devenit extrem de agitata. A cazut in genunchi si a inceput sa impinga cadavrul elefantului cu capul, incercand din rasputeri sa il miste. Se ridica, il impingea cu piciorul, iarasi se aseza in genunchi pentru a-l impinge cu capul. S-a luptat in acest fel ore in sir. Dupa un timp, s-a ridicat si a inconjurat cu trompa trupul elefantului cazut, ca si cum l-ar fi imbratisat. Il mangaia incet cu trompa pe spate. Intreaga noastra echipa, veterinari si biologi, asistam impietriti la suferinta elefantilor. Cu totii aveam lacrimi in ochi. Asa ceva nu mai vazusem! In cele din urma, intreaga turma i-a inconjurat pe cei doi, ca si cum ar fi spus: "ajunge, vino acum"... si incet s-au indepartat impreuna, parasind valea in care zacea trupul elefantului mort".
Cimitirul elefantilor
Se cunoaste faptul ca elefantii isi plang mortii. Uneori, ei poarta osemintele celui mort timp de mai multe zile, alteori ii parasesc cadavrul numai pentru a se intoarce peste cateva zile, ca si cum l-ar vizita. Deseori, chiar protejeaza aceste trupuri neinsufletite, ca sa nu devina hrana pentru animalele salbatice.
In Africa exista o legenda potrivit careia elefantii batrani, stiind ca li se apropie sfarsitul, isi parasesc turmele si calatoresc catre un loc numit "Cimitirul Elefantilor". Se spune ca aceasta este destinatia finala a zecilor de mii de elefanti si ca oasele si coltii lor impanzesc zona respectiva. Cimitirul nu a fost niciodata descoperit si a fost subiectul unor speculatii timp de ani de zile.
Studiile asupra elefantilor au demonstrat ca acestia isi recunosc rudele moarte dupa cranii, oase sau colti. Ei nu manifesta nici un fel de interes fata de osemintele altor animale. Se cunoaste faptul ca numai omul, dintre toate vietuitoarele, este constient de ramasitele pamantesti ale apropiatilor lui. Cu toate acestea, nimeni nu poate confirma cu siguranta existenta unui cimitir al elefantilor, sau povestea care spune ca acestia chiar isi viziteaza rudele din cimitir.
Febra fildesului
Acum cateva secole, zeci de milioane de elefanti populau zona de la Cape Town din Africa de Sud si pana in inima Indiei. Astazi, elefantul stapaneste mai putin de un sfert din fostul sau teritoriu. Exista mai putin de 600.000 de elefanti. In Africa, incepand cu secolul XVIII, oamenii au decimat populatii intregi de elefanti pentru coltii lor din fildes. In secolul XX, prin cererea tot mai mica de fildes si introducerea unei legislatii de conservare a vietii din salbaticie, elefantii au reusit sa se redreseze, numarul lor incepand sa creasca. Nu a durat mult. In anii 70, uciderea la scara larga a elefantilor a inceput din nou. Braconierii au declansat un masacru care a inceput in Kenia si s-a raspandit rapid in toata Africa, in timp ce pretul fildesului crestea uimitor.
Comertul cu fildes a fost interzis acum mai bine de 20 de ani, de catre Conventia privind comertul international cu specii amenintate. Acesta a fost cel mai important pas pentru protejarea elefantilor. Insa pericolul persista: un raport al International Fund for Wildlife Welfare arata ca 38.000 de elefanti sunt omorati in fiecare an pentru coltii lor. Incepand cu anul 1997, aceste crime ecologice de proportii s-au reluat in mai multe tari din Africa si din Asia. Fildesii de elefant reprezinta o sursa de venit extrem de tentanta pentru toate retelele infractionale din Sud-Estul Asiei. Conform datelor obtinute de expertii O.N.U., macelul elefantilor continua, si in prezent a luat proportii alarmante. Masacrul continua intr-un asemenea ritm, incat mamiferele se afla aproape de extinctia totala. Pentru doar un colt de fildes, este nevoie sa moara un elefant. Oricine cumpara un obiect din fildes trebuie sa nu uite ca acel obiect, indiferent cat ar fi de frumos, a costat, de fapt, viata unei fapturi, pe care o vom gasi, in curand, doar in albumele cu fotografii.