In ziua de 22 iunie 1941, mergeam cu tata de mana la fotograf. "Sa tii minte, cand ai implinit tu cinci ani, a izbucnit razboiul", mi-a spus el. Nu plecase pe front, fiind concentrat la I.A.R., celebra fabrica de avioane de langa Brasov. Dupa zeci de ani, am descoperit o carte postala, pe care i-o adresasem in anii aceia grei. Cu litere mari, de tipar, era scris: "Taticul meu, Moldovan Gheorghe, sa vii si sa-mi aduci o papusa mare". Din pacate, tata n-a mai trait mult dupa razboi. A murit in 1947, dupa ce familia noastra se destramase.
Au urmat anii grei, ai foametei, cand salariul de invatatoare al mamei abia ne-ar fi ajuns de doua ferdele de grau. Ingerii nostri pazitori, dar nu numai ai mei si ai fratelui meu, ci si ai verilor nostri, au fost bunica si bunicul, parintii mamei din Rosia Montana.
Mama mea, Berta Szekely (1905-1988), a fost primul din cei sapte copii ai familiei. A facut scoala primara la Rosia Montana, cred ca in limba maghiara, pentru ca, mai tarziu, desi ca invatatoare a predat numai in limba romana, calculele le-a facut, toata viata, ungureste. A facut scoala normala la Oradea si si-a inceput cariera de invatatoare la Oiesdea, judetul Alba. Dupa opt ani, s-a transferat la Rosia Montana. Intr-o deplasare cu echipa artistica la Bucium Cerbu, un sat foarte apropiat, mama l-a cunoscut pe tata si s-au casatorit. Si-a urmat apoi sotul in orasele unde era transferat: Abrud, Alba Iulia, Medias. Intre timp, am venit pe lume noi, copiii: Maria Georgeta (Marioara) si Gheorghe Mihaiu (Puiu). Cand parintii mei s-au despartit, mama a revenit la Rosia Montana. Am locuit in mai multe case, si chiar la Scoala elementara, cat timp mama a fost directoare. Constiincioasa si muncitoare, si-a facut datoria la scoala fara abatere, continuand sa aiba grija si de noi, sa-si ingrijeasca, 20 de ani, sora imobilizata la pat si sa-si creasca nepotul orfan de tata.
O stranie intamplare m-a adus fata in fata cu un fost elev al mamei mele, Gheorghe Botar. I-am explicat cine sunt, m-a ascultat fara sa schiteze vreun gest, incat ma gandeam ca, la atatia ani de la moartea mamei, probabil ca sunt putini cei care isi amintesc de ea. Dupa ce am terminat de vorbit, a izbucnit: "Cum sa n-o cunosc pe doamna profesoara Berta, a fost cea mai buna si mai iubita profesoara a mea. Era razboi, tata era plecat pe front, noi eram copii multi, nu aveam cu ce ma imbraca, tremuram de frig. Nu stiu de unde doamna Berta mi-a facut rost de o bundita si n-am mai stiut ca e iarna afara". Si asta nu e totul. Daca multi copii din Rosia Montana isi primeau cu regularitate laptele praf si margarina, aceasta se datora abnegatiei si constiinciozitatii invatatoarei Berta Szekely.
Noi, cei doi copii ai mamei, aveam motive in plus sa-i fim recunoscatori. Cu mari sacrificii, dintr-un singur salariu, a reusit sa ne tina la liceu si apoi la facultate, caci mama nu concepea sa nu avem studii superioare. Pentru toate acestea si pentru multe altele care nu incap pe hartie, ci numai in inima si suflet, ii multumim si nu o vom uita niciodata, asa cum scrie pe piatra funerara.
*
La cativa metri distanta de mormantul mamei din cimitirul romano-catolic din Rosia Montana odihnesc bunii nostri: Berta si Alexandru (Sandor) Szekely, pe a caror piatra funerara este gravata stema minerilor. Nici ei n-au avut o viata usoara. Intai a fost primul razboi mondial, cand bunicul a plecat pe front, iar bunica a trebuit sa preia responsabilitatea gospodariei, a cresterii copiilor, a functionarii steampurilor de aur si a exploatarii partii de mina pe care o aveam. Bunicul s-a intors din razboi cu o problema de sanatate, ceea ce nu l-a impiedicat sa continue sa munceasca in gospodarie si la steampuri, pana la nationalizarea din 1948. Atunci s-au inchis minele, au amutit steampurile si a inceput declinul Rosiei Montane. Cei mai tineri au plecat pe santiere: la Moldova Noua, Baita Bihor, Tarnita, Bicaz. Unii au facut echipe de inaintare rapida, au primit bani multi, dar si-au ruinat sanatatea si au murit mai curand. Multi dintre ei erau adusi la Rosia in sicrie sigilate. Totdeauna am considerat ca a fost pedeapsa Domnului pentru ca si-au parasit locul nasterii. Dar noi, cei care tremuram astazi pentru soarta mormintelor celor dragi, amenintate sa fie distruse si arse cu cianuri, pentru ce sa fim pedepsiti?
Rosia Montana nu va mai fi cum a fost niciodata, s-o tinem minte asa cum era in zilele ei bune. Sa ne amintim cum erau sarbatorite Pastile la Rosia. In dimineata primei zile de Pasti, bunica ne pregatea cosul cu bunatati si mi-l dadea sa-l ducem la biserica, pentru ca preotul sa-l sfinteasca. Stateam pe doua randuri, fata in fata, cu cosurile descoperite, iar preotul trecea printre noi si ne stropea cu agheasma. Dupa aceea, mergeam cu sfintitura acasa, ciocneam oua rosii si mancam ce era in cos. A doua zi de Pasti erau mari petreceri in aer liber la tauri (lacuri): Taul Brazilor, Taul cel Mare, Taul Tarinii. Mergeam cu totii, cu mic cu mare. Intindeam paturile, scoteam mancarea, cei mari beau bere, iar noi ne jucam.
Petreceri se faceau si cu alte ocazii, la Casina, in Broadar, la Caminul cultural. Se faceau si baluri mascate, care puneau la incercare ingeniozitatea doamnelor si domnisoarelor.
Sa ne amintim buna intelegere dintre romani si unguri, care isi avea radacini in fratietatea din adancul minelor. Casatoriile mixte erau foarte frecvente. Patru din cei cinci gineri ai bunicilor mei au fost romani. Erau unguri care nu stiau ungureste, iar noi, copiii, aveam un limbaj ciudat. Odata, verisoara mea mi-a spus: "Deschide sifonierul, scoate pirizolul si propteste cu schindrila" (Deschide sifonierul, scoate umbrela si propteste cu sindrila).
Sa tinem minte si scoala in care am invatat, dascalii care ne-au deprins sa scriem si sa citim. De la "o-i, oi" a pornit totul.
Sa ne amintim targurile de sambata, ceasul din turnul bisericii, care batea din sfert in sfert de ora (o data, de doua ori, de trei ori, iar la fix, batea ora exacta).
Sa tinem minte toate acestea si multe altele, si sa nu le lasam sa dispara. Rosia Montana trebuie sa traiasca. Amintirile nu pot fi arse cu cianuri.
MARIA GEORGETA JURCA (n. MOLDOVAN) - Sibiu
Fotografii de Bazil Roman si Aurel Santimbreanu