O mie si una de nopti
Balcicul a fost descoperit de un pictor. Sunt aproape o suta de ani de cand Alexandru Satmary s-a plimbat pe-aici prima oara, intr-o uimire tacuta. Balcicul era un basm oriental. Turci cu fes rosu si turcoaice invelite in feregea, alunecand pe sub umbra portocalilor si migdalilor; magarusi adapandu-se la cismeaua din piata, in timp ce cafegiul descult aducea pentru musterii o felegeana aburinda. De pe ponton se auzeau strigatele hamalilor, care incarcau cereale in barci, pentru vapoarele oprite in larg. Tataroaicele duceau incet cobilitele cu apa. Apoi era decorul in care se intamplau toate astea: soare si piatra stralucitoare. Coasta de Argint. Si marea la picioare, intr-un golf linistit. Totul scufundat in lentoare orientala, cu aer atat de dulce si soare atat de bland, incat gandurile se leneveau si nu-ti ramanea decat sa te afunzi in umbra unei cafenele, sa comanzi o braga si sa privesti. Sa privesti cum pana si valurile golfului par mai degraba a se intinde la soare, pe plaja ingusta. Ceasuri intregi petrecea Alexandru Satmary in vreo cafenea a orasului, contempland lumina Balcicului: o lumina ciudata, schimbatoare si colorata altfel, in fiecare ceas.
Asa a inceput totul. Cu lumina care nu se lasa inteleasa, transformandu-se, de la un loc la altul si de la o clipa la alta. Nimic din linistea si lentoarea acestui loc nu putea sa anunte ceea ce aveau sa aduca urmatorii ani. Nici macar sosirea unui pictor cautator de astfel de comori ascunse. Abia cand Alexandru Satmary a sosit a doua oara, impreuna cu Regina Maria, a inceput sa inmugureasca o schimbare. Regina a fost cea dintai care a hotarat sa se instaleze in acest mic paradis, pastrat parca din timpul celor o mie si una de nopti. A inceput sa isi construiasca aici castelul, caruia mai tarziu avea sa ii adauge un minaret. Dar faima stabilirii ei la Balcic a inflacarat imaginatia pictorilor romani, curiosi sa vada de ce si-a pierdut suverana inima la Balcic. Seara de seara, Regina se plimba prin cele unsprezece mahalale ce alcatuiau portul de atunci. Sultana, cum ii spuneau oamenii, se plimba pe ulitele oraselului sau pe faleza ingusta a golfului. Si mahalalele au inceput cu timpul sa se umple de pictori, ce-si duceau sevaletele, incercand sa redea in panzele lor minunea luminii din Balcic. Cecilia Storck, una dintre cele mai de seama artiste ale vremii, a construit cea de-a doua casa in Balcic. Din piatra alba, cu terasa catre mare, acesta va fi locul de sosire si de intalnire al primilor pictori romani veniti pe malul Marii Negre, pe atunci romanesc.
Sat sarac, fara cale ferata, port sau scoala, Balcicul era izolat, legat de Bucuresti printr-un drum prafos de cateva zile, cu hanuri unde trebuia sa innoptezi. Insa locul parea sa fie atat de minunat, incat toti pictorii ajunsi aici vorbeau de o revelatie. Iar panzele lor aratau ca minunea era reala. Balcicul din panze a ajuns imediat in saloanele de la Paris. Pictorii romani descoperisera un loc plin de inspiratie. Iser, Tonitza, Petrascu, Sirato, Grigorescu si toti ceilalti pictori mari ai vremii au venit sa-si ofere panzele si culorile acestui loc. Aproape ca nu exista pictor al acelei vremi care sa nu aiba macar "un Balcic". Dar ceea ce ii atragea nu era doar peisajul, nu doar rapele de calcar, Coasta de Argint, ci si viata in sine, cu lentoarea ei orientala, o viata luata in usor, invaluita intr-o atmosfera cu parfum de vacanta.
In cativa ani, Balcicul a devenit principalul loc de intalnire al pictorilor romani, artisti imbracati lejer, plimbandu-si sevaletele pe te miri unde, pregatindu-si culorile prin rapele invadate de vegetatie si lumina. Artistii umpleau cafenelele, luand obiceiul locului de a lenevi la o cafea cu dulceata sau de a sorbi pe-ndelete o braga, la umbra smochinilor. Locuiau pe-atunci in gazda la bulgari, fara sa deplanga lipsa de confort: savurau coltul uitat de lume si viata patriarhala.
Dupa pictori, au inceput sa soseasca la Balcic si scriitorii. Poetii si prozatorii animau cu discutiile lor cafenelele. Incetul cu incetul, in cativa ani, intreaga viata culturala a Bucurestiului se muta, pentru cateva luni, pe coasta aceasta stralucitoare a Marii Negre. Nici la Capsa nu puteai vedea atatea nume ilustre la un loc, adunandu-se pe-nserat, fie la casa Murgoci, fie la casa Pillat, la casa Storck sau chiar la Palatul reginei. Se intalneau acolo George Vraca, Mihail Sora, Cella Delavrancea, Vasile Voiculescu, Ion Pillat, Ionel Teodoreanu, Nae Ionescu si Jean Bart. Multi dintre ei isi facusera deja propriile case.
Jean Steriadi, celebru in epoca pentru distinctia sa, venea atras de exotismul locului si isi petrecea vacantele in casa simpla a unor bulgari. Chiar si Mihail Sebastian venea cu avionul, din cand in cand, si, lasandu-se cuprins de o lene voluptoasa, respira aerul mediteranean ascultand "al treilea brandemburgic". Asa a aparut in Balcic, de la sine, Universitatea Libera, unde tineau cursuri Sadoveanu, Camil Petrescu, Pamfil Seicaru, Perpessicius, Oscar Cisek, Gala Galaction, Nae Ionescu sau Emanoil Bucuta, si unde a vorbit chiar si Iorga. La douazeci de ani de la descoperirea lui, Balcicul devenise un ferment al vietii culturale romanesti, locul de apropiere al artistilor de mare si Orient.
Cecilia Storck
Aerul racoros al diminetii umplea spatiul dintre sculpturi si apoi urca printre florile gradinii, pana la terasa ei. Visase de mult momentul asta. Plante exotice invadasera terasa, cu un verde profund. Privea orizontul. Intre casa ei si mare, nu era decat o fasie ingusta de nisip si cateva stanci. Golful era un semicerc. In dreapta erau castelul reginei si viile. In stanga se vedeau rasfirate, pe dealuri, casele mahalalei tataresti. Erau case mici, albe, cu acoperisuri rosii. Albul si rosul lor straluceau in verdele migdalilor, smochinilor si ierburilor. Si marea era verde. Insa un alt verde, schimbator. Cu fiecare val rostogolit, marea parca ar fi vrut sa ii demonstreze cat de mica si neinsemnata era paleta ei de pictorita consacrata in saloanele pariziene. Si-o pregatise cu migala, de cu seara, cateva ceasuri isi preparase culorile, cu speranta ca de data asta va reusi sa aiba nuantele potrivite. Si iat-o acum descurajata si uimita de toata aceasta frumusete matinala a marii de la Balcic. Un val, un pescarus, o raza piezisa, undeva in larg, si frumusetea de adineauri devenea o noua frumusete, necunoscuta pana atunci. In fiecare clipa, spectacolul din fata casei ei era altul, o noua unda o ajungea pana in adancul sufletului, fiecare val nou nastea in pieptul ei alte valuri, ca un ecou. Cum sa picteze toate astea? Sorbea inca o gura de cafea din ceasca ei albastra, cu modele englezesti, privind cu coada ochiului spre sevalet si cutia de culori. Verde inchis cu sclipiri aurii. Verde transparent, cu valuri argintii. Alb pur si simplu, ca de oglinda, razele aruncate inapoi in sus si luminand pe dedesubt norii.
Cecilia isi lua sacul cu pensule si sevaletul sub brat si pleca spre rapele stralucitoare, urca spre cimitirul tataresc prin mahala. Trecea de cafeneaua lui Mamuth, unde Grigorescu inca isi bea cafeaua, imbracat in hainele lui decolorate, cu esarfa rosie la gat. Ii vedea deja la lucru pe Iser, asistat de Avakian, pe Tonitza, pe Petrascu. Se oprea in marginea rapelor albe, pe ulitele mahalalelor sau langa cismele. Balcicul oferea in orice loc un peisaj, un portret... Ar fi vrut sa picteze marea, de undeva de sus. Atat de sus, incat corabiile din port sa para niste jucarii si oamenii furnici, intr-un du-te vino. Ajunsa in cel mai inalt loc al Balcicului, lumina era alta, planurile se suprapuneau. Casele de pe dealuri pareau una deasupra alteia, ca intr-un Toledo, soarele mai puternic si umbra mai racoroasa, dealurile coborau brusc in marea de sub ele. Si incepea sa traga o linie aici, una dincolo, o pata de caramiziu, una de rosu, alta de verde...
Asta insemnau zilele la Balcic: lumina fantastica, plimbari pe sub smochini sau in mahalale, soare, apa, explozie de culori si vecinatatea gradinilor regale. Cecilia se intorcea spre seara acasa, unde dimineata il lasase pe sotul ei, Fritz, inca dormind. Facea un ultim popas la Mamuth, pentru o cafea in spuza, o dulceata de sacaz, si povestile acestui turc misterios, care aducea untdelemnuri din Levant si despre care se spunea ca are o iubita la Stanbul, una la Constanta si alta la Caliacra. Ajungea acasa, cand noaptea se lasa, si ea, cu o incetineala orientala. Intunericul invada terasa si facliile ardeau in jurul castelului reginei. Marea nu se mai vedea, ramanea din ea doar aerul sarat. Fritz o astepta pe terasa. Ascultau in intuneric marea si pescarusii. Si-atunci ea, obosita de atata frumusete si libertate, il lua de mana. Mana lui era reala. Era acolo, toate astea se intamplau cu adevarat. Urmatoarea zi avea sa fie la fel.
Pasi pe nisip
Ce a mai ramas acum din ceea ce era Balcicul de altadata? Mai nimic. Stand pe faleza betonata din fata casei Storck, ce pare pustie, ar trebui sa inchid ochii pe jumatate si sa las sa vina amintirea acelei vremi, ca o corabie ivita dintre ceturi. Sunt cioburi pe care le-am adunat in timp: niste carti postale ingalbenite, pe tejgheaua unui anticar de la Universitate, cu nota: Balcic 1933, intr-un colt, jurnalul Ceciliei Storck, cartea lui Emanoil Bucuta, picturi vazute in albumele de arta tocite de curiozitatea studentilor veniti la biblioteca, cateva note scrise de Mihail Sebastian cel exilat in carti si in Bach. In lumina Balcicului de acum, langa mare, cioburile incep sa se potriveasca, sa prinda o forma. E ca si cum ai incerca sa ghicesti urma pasilor in nisip, dupa ce valurile au maturat plaja. Balcicul de acum mai traieste doar prin pictura de atunci. Si ce daca hotelul Iceberg e numai sticla si otel, iar in fata lui se lafaie BMW-ul mare si negru al patronului? Ce conteaza ca acum casa lui Ion Pillat, unde Cella Delavrancea recita poezii prietenilor, pana noaptea tarziu, e un simplu hotel? Cu spatele la ele, vezi marea in aceleasi culori fantastice, cu aceeasi lumina schimbatoare, cu acelasi orizont nesfarsit, din care astepti sa apara, dintr-o clipa in alta, "Ispita", corabia eleganta a Reginei.
Urc spre cimitirul tataresc, pe stradute asfaltate, cu magazine de suveniruri kitsch, pe o parte si alta. Apoi printre case vechi, cu aer interbelic, scufundate parca in nostalgia timpurilor stralucitoare. Pe dealul din spatele cimitirului, vad o casuta alba, cu acoperis rosu. Un pic stramba, fara gard, invadata de buruieni. E ca o promisiune. Aduce atat de mult cu ceea ce am vazut in panzele pictorilor romani, incat pornesc intr-acolo. Descopar cu surprindere ca in aceasta margine de Balcic, imediat ce iesi din soseaua principala, nimeresti pe ulite prafuite. Pe masura ce inaintezi, copii galagiosi se strang in jurul tau si te insotesc. Un colt de mahala scapat ca prin minune de transformari! Incep sa recunosc casele de chirpici, pe jumatate construite si abandonate, varul cazut ici si colo, lasand sa se vada cate-o palma de caramida rosie in albul stralucitor. Tataroaice stand pe jos in fata portii, turci arsi de soare, privindu-ma cu ochi negri, de harapi. Ah, si ce figuri! Fete expresive, cu priviri intense, care te invita parca sa stai sa le deslusesti chipul. Acum, deja am un grup destul de mare in jurul meu, oamenii ies in ulita sa vada ce se intampla si ma las condus de ei, spre locul unde vor sa-mi arate ceva. Ca orice orasean cu telefon mobil si aparat de fotografiat digital, incepusem sa ma ingrijorez: totusi, in ziua de azi, cuvantul "mahala" si-a pierdut rezonanta romantica si te face sa bagi precaut mainile in buzunare. Cam la asta ma gandeam, cand m-am trezit pe o ulita laturalnica, fata in fata cu... un pictor roman! Asezat pe scaunel, in fata sevaletului, cu paleta de culori pe genunchi. Cu sapca de soare, barbos, cu pantalonii patati de uleiurile lui, privea, cand la bordeiele pitoresti, cand la panza pe care pensula aseza culori.
"De o saptamana sunt venit si e minunat pentru pictura. Ma gandisem... daca e vreme mai ploioasa fac portrete, ca sunt aici niste figuri... Da' uite si dumneata, ce vreme blanda, pentru o toamna tarzie! Nu-i asa ca e minunat?". Vorbeste rar, de parca m-ar fi asteptat acolo de pe vremea reginei. Am privit in tacere si am avut sentimentul unei libertati extraordinare: sa contempli marea printre casele albe, fara alta grija decat aceea de a pune culorile pe panza.
"Locul are o magie a lui. Nu stiu sa o explic. Poate vederile astea panoramice, casele suprapuse, marea aproape, toate creeaza ceva neobisnuit, care te inspira. Intorci capul si vezi alt peisaj. Cred ca daca as sta aici luni intregi, si tot n-as epuiza temele. E diferita mahalaua, salbaticia asta frumoasa a locului... Eu am fost si in Germania, si umblam pe-acolo sa gasesc ceva de pictat. Nu gaseam. Mergeam ore intregi sa gasesc ceva si totul era la linie, geometric, fara nici o poezie a locului. Aici e altceva, e magic. Diferenta dintre Constanta si Balcic... aici e locul asta magic, cu munti care dau in apa. La Constanta nu prea gasesti, trebuie sa umbli, sa mai inventezi cate ceva. Aici, oriunde mergi gasesti cate un peisaj interesant, care te inspira. Nu poti explica, dar te inspira. Apoi sunt casele, oamenii, totul creeaza o atmosfera. Mahalaua o sa ramana probabil asa. Sper. Asta e frumusetea aici, ca acum au o casa si maine o darama si fac alta alaturi. Nu fac vile, sunt niste case simple. Nu vile cu garduri imense, din spatele carora nu vezi nimic", spune pictorul, in timp ce bulgarii de langa noi priveau admirativ panza.
Pe pictor il cheama George Leteanu. A venit la Balcic tocmai din Vaslui. Si-a transformat masina, o Dacie veche, intr-un atelier ambulant, burdusit cu panze, si a venit. Azi ii expira actele pentru sederea in Balcic, dar e gata sa mai stea o saptamana, cu riscul de a infrunta vamesii. Nu locuieste la hotel si nu mananca la restaurantele luxoase din oras. In buna traditie a locului, s-a hotarat sa locuiasca la Sali, un turc-bulgar, care stie cateva cuvinte romanesti. Sali, cu basca lui ponosita in loc de fes rosu, cu dintii rari si taceri lungi, prin care vrea sa se inteleaga ca stie mai multe decat vrea sa spuna. E mai mereu in preajma pictorului. Este si acum, si ma invita la el, sa ii vad casa: "Poate, cine stie, vreodata vine tu la mine", imi spune el zambind. Il urmez pana la ultima casa a mahalalei. O casa alba, cu acoperis rosu, de tigla. E mai degraba un bordei mai rasarit, fara gard, cu un pres in fata usii. E bucuros sa imi arate casa: cu banii de chirie de la pictor a zugravit-o toata si a facut-o "giugiuc". Camerele sunt racoroase si cu strictul necesar: un pat, o masa, un scaun. Desi toate presurile si paturile sunt in culori puternice, senzatia e de liniste si calm.
Insotit de cardul de copii, pana in cealalta margine a mahalalei, cobor spre faleza. O iau pe langa geamia cu minaret alb si brau de romburi colorate, pe langa moara veche si depozitele de cereale. In port, barcile se leagana molcom, miscandu-si incet catargele. Mai sunt si alti turisti. Se plimba cu un aer un pic pierdut. Parca ar astepta si ei sa se intample ceva. Parca intregul Balcic asteapta sa vina cineva ca sa sufle praful asternut peste peisajul minunat de altadata. Regina, poate. Alunecand pe stradutele inguste, in valuri albe.