Ai trait vreodata ore sau zile in care timpul pare sa se miste cu pasi atat de mici, incat ai impresia ca nu reuseste sa te prinda din urma, nici daca stai pe loc? Ai visat la dimineti lungi, petrecute in pat, cu o carte in mana si cu ciripit de pasarele la geam? Vase care nu trebuie spalate, mancare primita de-a gata si lume care iti zambeste tot timpul, imediat ce ai iesit din casa? "Ai grija ce-ti doresti, ca s-ar putea sa ti se intample". N-am inteles niciodata vorba asta, nihilista ca o balada memorata in scoala generala si mult prea abstracta pentru dorintele mele palpabile, carnoase. Apoi s-a intamplat sa merg in vacanta pe alt continent, si o luminita s-a aprins brusc, intr-o zona a mintii molesita de atata caldura si zbor transatlantic. Am primit exact ce mi-am dorit: relaxare si mare, chiar daca nu sub forma de valuri albastre si briza racoroasa.
Matrix
Nu trebuie sa vezi albastru nesfarsit ca sa te simti mic, intr-o lume mare; nu ai nevoie sa ajungi in varf de munte si nici sa dormi pe o plaja, la malul oceanului. E de ajuns sa treci strada, in Statele Unite. Masinile sunt atat de inalte, incat poti doar sa-ti imaginezi ca e cineva inauntru, cocotat la volan. Iar frigiderele sunt atat de incapatoare, incat te intrebi daca nu cumva lumea vrea sa-si faca provizii pentru un viitor razboi impotriva teroristilor. Si cutiile de lapte sunt mai mari, si pungile cu salata, si carnea gata feliata. Si, bineinteles, multi oameni sunt mai mari, fortati de imprejurari. Cand stai si te uiti in jur, nu e foarte clar daca aparatele electrocasnice au fost modificate conform preferintelor umane, ori daca bietii muritori au fost nevoiti sa-si adapteze gabaritul pentru a face fata unor masinarii care ocupa din ce in ce mai mult spatiu. Ideea ar putea parea absurda in alta tara, dar nu si aici, unde s-au nascut filme ca "Matrix" sau "Razboiul Lumilor".
O casa ca-n filme
Intr-un apartament de bloc comunist, auzi cand se tranteste usa de la lift si cand trage vecinul apa la toaleta. Iti ia juma' de ora sa dai cu aspiratorul si un pic mai mult ca sa inghesui hainele si cartile imprastiate prin sufragerie; dar asta se intampla mai rar, cand vine cineva in vizita. Intr-o casa americana tipica pentru clasa de mijloc (nu cu mult mai mica decat cea a familiei Ewing din Dallas), in adancul noptii se aud trosnituri si scartaituri, pe care nu le poti identifica nici dupa doua saptamani de ciulit urechile, intre veghe si somn. Iar cand tu esti singurul locuitor, simturile ti se ascut brusc, mai ales cand ti se spune ca "la noi usile nu se incuie". Intr-o zona de padure, ca cea de care am avut eu parte, o sa descoperi pe pereti mai multe gaze decat ai vazut vreodata la muzeul Antipa. Omori una si rasar alte doua; curatenia e, in mod clar, o activitate sortita esecului. Asa ca nu-ti mai ramane decat sa te bucuri de spatiu si de liniste. De vecini nu trebuie sa-ti faci griji - nu te aude nimeni, nu te vede nimeni, iar cei mai frecventi vizitatori sunt veveritele si caprioarele.
Fara sa misti un deget
Gradina este mare, dar rosiile cresc in ghiveci. Gazonul este verde, tuns la intervale regulate de baieti care apar si dispar discret, ca si cum ar muta decorurile pe scena unui teatru. Mancarea este la doi pasi, adica la supermarket. Pana acolo ajungi cu masina (daca vrei sa te obosesti, poti sa mergi pe jos, dar cu maxima atentie, pentru ca nu exista trotuare). Daca vrei sa simti mirosul banilor, te poti opri la un "drive-up ATM", adica un bancomat de unde poti scoate bancnote fara sa te dai jos din masina. La casa de marcat, vanzatorul te intreaba: "Ce mai faci?". Raspunzi: "Bine, tu ce mai faci?"; Ti se raspunde: "Bine, multumesc". Mereu bine, mereu multumiri. Nimeni nu e obosit, nimeni nu e nepoliticos in America.
Ca sa te plimbi prin padure, trebuie sa le ceri permisiunea vecinilor, pe a caror proprietate este poteca. Problema e ca nu-i vezi decat atunci cand ies din masina, ca sa intre in casa. Iar ca sa le bati la usa, trebuie sa fii mai infipt din fire. S-ar putea sa te simti mai confortabil iesind gol-pusca pe strada; ca oricum nu exista pietoni. Deci, ramai la tine acasa si te multumesti cu plimbarile pana la baie si inapoi.
La pranz, scoti mancarea din pachet si o bagi la microunde: e gata dupa trei minute. Salata deja spalata si sosul gata facut asteapta sa fie amestecate intr-un bol. Dupa ce ai mancat, te ridici ca sa speli bolul. Esti oprit cu un indemn: "Clateste-l si pune-l in masina de spalat; lasa sclavul sa lucreze pentru tine".
Apoi citesti pe veranda, cu picioarele sprijinite pe masuta din fata. Povestea, desi captivanta, iti umple mintea doar pe jumatate. Simti ca ai atata spatiu in cap incat pe circumvolutiunile tale ar putea alerga in voie o turma intreaga de oi. "Mmm, telemea de oaie cu ceapa si cu rosii. Sa iei telemeaua de la un taran, rosiile de la altul, si sa le duci acasa, intr-o plasa... Ce lume indepartata si complicata!". Obosit de atata nemiscare, te duci sa te intinzi un pic - ai vise agitate, cu oameni care tipa, alearga si se inghesuie. Cand te trezesti, linistea e aceeasi, doar culoarea luminii e schimbata: e mai galbena si mai dulce, de parca s-ar fi copt in timp ce tu dormeai. Sari in piscina, ca sa te racoresti. Apa nu e nici prea calda, nici prea rece. Seara, rontai biscuiti cu unt de arahide si branza cheddar. Apoi mai citesti cateva pagini si te uiti la un film, pe un ecran larg, care se coboara din tavan la apasarea unui buton.
A doua zi, la fel. Si a treia zi. Si a patra. Apoi iti amintesti brusc de filmul "Ziua cartitei", in care personajul principal se trezeste, la sfarsitul fiecarei nopti, in aceeasi zi: aceeasi vreme, aceiasi oameni, aceleasi replici. Si ii vine sa tipe de disperare. Tu n-are sens sa tipi; glasul ti s-ar pierde intr-o liniste si o relaxare totala, exact asa cum ti-ai dorit acum cateva luni, intr-o zi plina de sedinte, deadline-uri si sandviciuri mancate pe fuga, cand ai hotarat sa pleci in America.
Asa ca incepi sa numeri zilele care ti-au mai ramas pana te intorci acasa; mintea iti zbarnaie - "cincisprezece zile, paisprezece zile, treispe, doispe...". In zece secunde ti-ai imaginat tot timpul care va fi trecut (bineinteles ca la final scazi din doi in doi, cu o voluptate pe care n-ai simtit-o nici macar la primele ore de aritmetica).
Cantonament pentru fericirea vesnica
De la statul in fotoliu, cu frigiderul si televizorul in raza vizuala, la alergatul in pantofi Nike sau Adidas, cu o bautura energizanta in mana, nu sunt decat doi pasi (pana in camera cu aparatele de sport, care exista in orice casa americana care se respecta) sau cel mult patru: inca un pas pana la masina, apoi altul de la masina pana la sala de fitness (condusul nu se pune, pentru ca multi il compara cu locuitul intr-o a doua casa, mai putin spatioasa, dar mai moderna si mai sclipitoare). E musai ca lancezeala sa fie intrerupta la intervale regulate, de sesiuni de miscare intensa, benefice pentru trup si suflet, asa cum arata ultimele studii medicale, citate in rubricile din ziar, dar si pe ambalajele mancarurilor cu putine grasimi. Deci, dupa o ora de aerobic, care a durat nici mai mult nici mai putin de 60 de minute (daca te aventurezi peste norma recomandata, s-ar putea sa fortezi prea tare muschiul inimii), mananci un iaurt cu 0% colesterol si 125 g de afine (noroc ca totul vine ambalat in casolete, altfel ar fi trebuit sa-ti calculezi singur doza zilnica de antioxidanti). Faci dus cu apa doar usor calduta (un pic mai calda ataca elasticitatea pielii), te ungi cu o lotiune cu efect antiimbatranire si te asezi, picior peste picior, in fotoliu. Ar trebui sa-ti soptesti in gand: "Inca o zi in care am facut tot ce trebuie ca sa fiu sanatos si relaxat! Dupa vacanta asta o sa arat cu zece ani mai tanar". Insa mintea ta, neacomodata cu ordinea si bunastarea dintr-o societate superioara, te calca insistent pe batatura: "Vezi sa nu mori de atata sanatate!".
Dar sa nu uitam de suflet, care trebuie dus in fiecare duminica la biserica, mai ales daca locuiesti intr-un orasel mic si prosper, in care fetele de oameni nevoiasi par atat de emotionante la televizor. Te asezi pe banca de lemn, alaturi de enoriasi ridati si usor adusi de spate (n-avea grija, n-o sa ajungi asa, tocmai ai achizitionat o crema revolutionara cu 30 de dolari) si cantati impreuna imnuri, acompaniati de orga si de privirea zambitoare a preotului, pe care nu il recunosti. Nici nu ai cum - saptamana trecuta a tinut altcineva predica. De doua luni, parohia este in plin proces de selectie a unui nou preot (cel dinainte a plecat la un job mai bun). Se citesc CV-uri, recomandari, scrisori de intentie si se vad predici pe DVD. Nici un amanunt nu poate fi lasat la voia intamplarii sau - mai pe romaneste - "in plata Domnului".
La sfarsitul slujbei, un reprezentant al bisericii trece pe la fiecare cu o palarie neagra, acoperita cu un fel de patrafir mov cu auriu, care este dat discret la o parte, pentru a face loc bancnotelor. Se subintelege ca toata lumea poate si vrea sa contribuie - pentru fratii care inca isi mai refac locuintele dupa uraganul Katrina, pentru napastuitii din Haiti, pentru renovarea bisericii, pentru ca asa e bine. Donatia declanseaza un zambet familiar, ca cel de pe fata casierului de la supermarket.
Astazi e duminica, deci poti pleca acasa, cu binecuvantarea preotului, ca sa te relaxezi cu si mai mult spor.