Draga doamna Sanziana Pop,
Desi pare un cliseu de acum, pentru ca e folosit de atatia oameni, va multumesc, si eu, pentru ca existati. Dvs. si revista. Mai dati o alinare unor suflete care au nevoie de ea si care altfel nu o gasesc. V-am mai trimis o "scrisoare", dar probabil nu a fost corespunzatoare pentru a fi incadrata in paginile revistei. Poate aceasta va fi, iar de nu va fi, poate imi veti da un sfat, o alinare, o povata...
Am ajuns la un moment in care simt toate durerile mai presus de orice. Ma simt ca un caine haituit pe o strada, care prin noroi si mizerii isi inalta ochii spre trecatori. Care n-o sa-l loveasca? Asteapta o mangaiere, o vorba buna, un gest de tandrete. Iar trecatorii dau in el cu piciorul si il alunga brutal, dintr-o parte in alta. Iar cainele ranit schelalaie incet si se retrage intr-un colt, sa-si linga ranile, si sa se faca covrig...
De mica am fost un suflet care a tanjit dupa iubire, fiind crescuta doar de mama, care de tanara a ramas singura, cu un copil si cu un divort urat in spate. Lipsa tatalui m-a marcat puternic. Ani de zile am cautat iubirea unui tata. Apoi, crescand, iubirea unui barbat care sa-mi ofere ceea ce un tata nu a facut-o niciodata: mangaiere, alinare, senzatia ca esti ocrotita, dorita, iubita. Aceasta lipsa acuta de mangaieri, de iubire, a suplinit-o bunica mea, pana cand s-a mutat din oras la radacini, la tara, in casa unde traise inainte. Am ramas singura. Zile intregi plangeam dupa ea, treceam pe langa blocul unde locuise si mi se "lungea" gatul de atata uitat, in speranta absurda ca va aparea la fereastra si ma va chema.
Veti spune ca o aveam pe mama. Mama a fost intotdeauna o persoana mai rece. Singura si cu un copil mic, a incercat sa imi ofere ce aveam nevoie material, a incercat sa ma creasca cum a stiut si cum a putut. Insa, sufleteste, nu mi-a oferit niciodata cat aveam nevoie. In zilele cand venea obosita de la serviciu, abia imi mai adresa cateva cuvinte si mai tarziu, mai marisoara fiind, cand mergeam la ea sa o imbratisez, era prea rece... Ea era centrul universului meu pe atunci, iar lucrurile astea aveau asupra mea efecte devastatoare. Sunt lucruri care au sapat rani adanci in sufletul meu, rani pentru care nici pana in ziua de azi nu am iertat-o. Acum suntem straine una de alta. Ne leaga un fapt biologic si un certificat de nastere. E ca si cum nu ar exista.
Iubirea... In anii facultatii am iubit. O frumoasa povestea s-a legat intre mine si un coleg de facultate, planuiam sa ne casatorim, ba chiar sa avem copii impreuna. Stiam pana si numele copiilor. Ce a distrus povestea aceasta? Poate interventia mamei, care niciodata nu l-a vrut, nici nu l-a suportat, si a incercat prin orice mijloace sa ma constranga sa ma despart de el. Poate crizele lui de nervi si gelozia. Poate bataia pe care mi-a dat-o, la o luna de cand fusesem prima oara "impreuna", in locul care fusese "al nostru". Poate ziua in care m-a bagat intr-o camera, in facultate, si m-a strans de gat, intr-o criza de gelozie, lasandu-mi semne si dureri care au durat doua saptamani. Poate ziua in care s-a enervat pe mine si, fiind amandoi intr-un restaurant, a plecat si m-a lasat singura la masa, cu zambetele ironice ale celor care erau de fata. Asta e ceea ce am iubit eu. Asta a fost "alesul".
De atunci, au mai fost cateva incercari de a fi cu cineva. De curand m-am indragostit de o... poza, de un om cu care am vorbit aproape trei saptamani virtual, pana cand ne-am intalnit. Prima intalnire a fost magica. Am stat impreuna 5 ore. La sfarsit, nu-mi venea sa cred cum trecuse timpul. Era exact cum il "vazusem" si cum imi imaginasem. Momentul in care m-a sarutat prima oara il pastrez si acum, cu grija, in suflet. Pana cand, intr-una din zile, in urma unui mesaj al meu, mi-a spus foarte clar ca el nu e pregatit sa ofere ceea ce am eu nevoie. Tot ce a mai urmat a fost un lung sir de incercari umilitoare de a fi cu el. Cand vorbeam, de fiecare data ma trata rece, cu un dispret imperial. Bineinteles ca, dupa acest moment, am cazut iar in depresie. Ma bantuie un gand, poate pana la urma il voi duce la capat, pentru ca asa nu mai pot sa traiesc.
Imi doresc atat de mult o familie, un copil, incat uneori cred ca am sa innebunesc de atata asteptare, atata dor, si atatea vise ce par ca nu vor sa se implineasca. Ma doare fericirea altora. Ma doare singuratatea si nefericirea mea...
Va rog din suflet, as vrea sa imi publicati aceste randuri in revista, am nevoie de aceasta "confesiune" publica. Si daca veti hotari sa nu o faceti, va rog, trimiteti-mi macar un raspuns. Am nevoie de un sfat, o alinare. Va sarut cu drag si sper sa-mi cititi randurile, sa-mi fiti macar dvs. un ajutor.
ANDI