La Manastirea Lainici pe Valea Jiului, fac inchinare la mormantul parintelui Calinic Caravan. Ultima oara l-am vazut in august 1989. In 1991, a trecut la cele vesnice. A plecat dintre noi discret, asa cum a trait. Discret in lumea vazuta, puternic in nevazut. Acum aprind o lumanare la mormantul sau. Simt ca el este langa noi, in duh.
Vorbesc cu un monah tanar, care l-a indragit pe Parintele Calinic (de altfel, toti monahii l-au indragit). Il rog sa-mi spuna despre ultimele zile din viata sa pamanteana. Imi zice ca a avut putere sa se roage pana-n ultima clipa. Inainte de moarte, l-au intrebat: "Parinte, mai poti sa te rogi?", si el a raspuns prin gest, caci nu mai putea vorbi: "Da! Da!". Bucuria rugaciunii nu l-a parasit deloc.
Dupa inmormantare, au gasit printre actele sale o fotografie foarte veche. Monahii mai tineri n-au stiut al cui este chipul din fotografie. Si i-au aratat-o parintelui Sofian de la Antim, intreband: "Cine-i acesta?". Parintele Sofian a raspuns: "Oo! Este prietenul meu, Parintele Ivan Kulaghin".
Parintele Calinic purta cu sine fotografia lui Ioan cel Strain (Kulaghin), monahul rus harismatic, care a trecut fulgerator prin locurile noastre si a pus suflet in cercul "Rugul Aprins".
Dupa dispersarea comunitatii monahice de la Optina Pustania (desfiintata de bolsevici in 1924), Parintele Ivan Kulaghin a umblat prin lume. Dupa razboi, a ajuns in Bucuresti, la Antim si apoi la Cernica. Aici e cunoscut sub numele de Ioan cel Strain. In cercul "Rugul Aprins", prin el se produce tot mai accentuat trecerea de la carturarie la "predania isihasta". In toamna lui 1946, Ioan cel Strain este smuls dintre ucenicii sai si dintre cei insetati de rugaciunea isihasta: avea 64 de ani si disparea pentru totdeauna in negurile deportarii, in Siberia.
Printre continuatorii sai, Parintele Calinic de la Manastirea Lainici a fost unul din cei statornici. Si unul din cei care a trait coplesirea milei divine: "darul cel adevarat al Proniei", de care vorbea Ioan cel Strain, in scrisoarea sa testamentara.
In august 1989, cand am fost in preajma parintelui Calinic Caravan, el mi-a vorbit despre acest dar al Proniei. Am petrecut atunci o retragere duhovniceasca, la Manastirea Lainici, cateva zile (1-6 August), sub semnul sarbatorii Schimbarii la Fata. Timpul se petrecea in slujbe si in sfat, la chilia parintelui Calinic.
Urcusul ascetic si extazul
Parintele Calinic Caravan s-a nascut in 20 iunie 1906. Intra la 19 ani in manastire, la Frasinei. Ramane aici 5 ani. Evoca Manastirea Frasinei ca locul formarii sale in monahism. Frasinei este o manastire cu ritmuri athonite, aus tere. Acolo a putut deprinde bine calugaria. Se fericea ca a ucenicit acolo.
In 1930, a venit la Lainici, impreuna cu alti monahi din Frasinei. Lainici era doar un schit; curand, acesta devine manastire cu randuiala severa. In 1935, Parintele Calinic a fost hirotonit preot, iar in 1937 a devenit duhovnic.
Avea mereu o dorinta vie sa dobandeasca rugaciunea inimii. A aflat despre aceasta de la Parintele Porfirie Bucurescu, la Frasinei. Citea si carti despre rugaciunea mintii in inima, Filocalia, Patericul. Dar era nemultumit: isihasmul nu se invata din carti.
Ajutorul a venit deodata: a avut ocazia sa-l cunoasca pe acel misterios calugar prigonit, ajuns din Rusia in Bucuresti: Ivan Kulaghin. El si-a spus Ivan Strannik, "strainul", nu atat ca venea din alta tara, cat amintind simbolul lepadarii lumescului, facandu-se vrednic de xeniteia: strainia, pe acest pamant unde suntem oaspeti...
Intalnirea parintelui Calinic cu Ioan cel Strain, la Cernica, a fost roditoare. A primit socul initiatic, cunoasterea revelatorie; a primit elanul spre lucrarea mistica. Aceasta a fost in 1946.
Intre 1952-1974, Parintele Calinic Caravan este staret. In rastimpuri, scapa de grijile staretiei (care "raspandesc mintea"!) si face retrageri de rugaciune.
Intr-un an, se retrage intr-o coliba singuratica la un metoc al manastirii, langa Targu Jiu. Se inchide acolo, hotarat sa nu iasa pana nu va afla dulceata divina a isihiei. A stat facand post si facand neincetat rugaciunea mintii, ziua si noaptea. Dupa trei zile de asemenea lucrare, el cunoaste extazul mistic. L-a cuprins o bucurie imensa; statea intins la pamant si-i venea sa se zvarcoleasca de bucurie, coplesit de lacrimi. Putini isihasti romani au cunoscut extazul mistic.
L-am intrebat pe Parintele Calinic: "Ati mai avut stari de asemenea intensitate, dupa aceasta? Starea dobandita atunci s-a fixat sau era trecatoare?".
A raspuns ca asemenea stari s-au repetat de cateva ori, cu traire arzatoare, dar parca nu la inaltimea si durata de atunci.
Secretul rugaciunii neincetate
Recitesc astazi insemnarile scrise atunci, dupa intalnirile cu Parintele Calinic Caravan. Reactualizez chipul sau: un batran cu barba alba, mic de statura. Cu ochii plecati spre pamant. Cu gesturi incete. Cu aspect modest, fara nimic spectaculos. La prima vedere, nu ai fi zis ca aveai in fata un urias al rugaciunii. Dar treptat, linistea de dinspre el te cuprindea ca un balsam. Nu era genul frapant-hipnotic, ci genul mangaietor.
Bateam la usa chiliei sale la ora 9.30. Pana atunci el isi facea rugaciunea. Imi deschidea. Intram, ma asezam. Tacere lunga. Intrebam, continuand discutia inceputa in ajun. "Exista un secret al rugaciunii neintrerupte?". "Exista. Secretul este sa ai o dorinta de Dumnezeu dinlauntru. Daca ai aceasta dorinta, ai totul: bucuria de a te ruga, puterea de a te ruga. Dar trebuie sa existe aceasta sete de Dumnezeu. Sa fie dorul de Dumnezeu. Dor mare. Acolo in tine. Sa se aprinda dorul. Si cand se aprinde dorul, arzi de dor".
Dupa o lunga tacere, el continua: "M-am intrebat: Ei, Sfintii Parinti, cum puteau? Ei cum puteau, si eu nu? Si am incercat. Si atunci am reusit! Si atunci am simtit dorinta de Dumnezeu. Dorul de Dumnezeu se aprinde dupa rugaciune".
"Cum se intretine ardoarea aceasta, sa nu se stinga?". "Prin nevointa. Multa nevointa. Si nevointa trebuie impartita. Tot timpul, ziua si noaptea. Numai "Doamne Iisuse" am zis. Atat. Fara lecturi. Cand oboseam in picioare, stam pe scaunel. Daca oboseam pe scaunel, faceam inchinaciuni, matanii. Schimbarea pozitiei - pentru alungarea monotoniei, a atipelii. Mai mult in picioare. Alternand cu inchinaciuni. Pentru solicitarea trupului, evitarea starii auto-hipnotice, pentru trezie."
"Cu ochii deschisi sau inchisi?". "Cu ochii deschisi. Totdeauna".
"Sincronizati rugaciunea mintii cu respiratia, cum zic unii parinti? Adica inspiratie la "Doamne Iisuse Hristoase" si expiratie la "miluieste-ma"?".
"Nu. Eu nu tin cont de respiratie. Respir cum imi vine. Dorul acesta spre Dumnezeu ne duce spre El. Si mereu ma gandeam: Ce-i determina pe acei pustnici de altadata sa se ascunda in crapaturile stancilor si sa se roage acolo? Cum erau in stare?"
Parintele Calinic Caravan credea ca veacul nostru este sarac in spirite mari. Ca nu mai exista oameni mari in credinta lor. "Ce ati venit la mine? Un pacatos!", se smerea.
Lucrul si sublucrul
Seara, am stat la vecernie. Apoi am luat cina, cu Parintele Arhimandrit Caliopie Georgescu (trecut la cele vesnice in 1992). M-am odihnit in chilia pentru oaspeti. M-au trezit clopotele care anuntau mezonoptica. La ora 0.30 incepea slujba. Mica biserica era plina ochi. Venea multa lume la slujbele de noapte. Insufletire mare, participare inimoasa. Mult tineret. Orele treceau cu bucurie.
Dimineata, eram iarasi la chilia parintelui Calinic. Continuam convorbirea despre Rugaciunea lui Iisus.
- Parinte, am citit in Convorbiri duhovnicesti marturia unde ati spus ca ne innoim numai "daca punem lucrul nostru mai presus de sublucru". Ce este sublucrul?
- Sunt grijile pentru agoniseala. Grijile cele multe din lume. Iar lucrul este rugaciunea, curatenia, citirea unor carti sfinte, dragostea pentru ceilalti. Asa cum spune la Pateric: lucrul, adica nevointele sufletesti; si sublucrul, adica grija de multe, agoniseala celor materiale.
Pe vremea aceea, eu faceam comparatii intre Orient si Occident. Treptat, am incetat sa le mai fac. De ce? Pentru stiutori, acestea sunt inutile. Iar pentru nestiutori, ele sunt prilej de sminteala. Nestiutorii cred ca daca ai comparat, ai si cedat, sau ai pus semnul egalitatii. Oricum, comparatiile sunt pentru teoreticienii culturii, nu pentru practicieni.
De curand, cineva ma imbia astfel: "Tu ai umblat prin lume si ai cunoscut, trebuie sa scrii un studiu comparativ intre ei si noi, sa vedem cum sta problema!". I-am raspuns: "Problema sta asa: Ora et labora. Adica roaga-te si lucreaza".
Atunci, in august 1989, in prezilele Schimbarii la Fata, Parintele Calinic Caravan mi-a spus inca o data, ca si testamentar: "Secretul este sa dobandesti inlauntrul tau dorul de Dumnezeu. Dorinta mare de El. Numai asta iti tine ardoarea catre lumina. Numai asta: dorinta si trebuinta de El. Aprinde valtoarea mare inauntru".
Apoi a sunat pentru masa. M-a indemnat foarte bland: "Mergi la trapeza, mergi si mananca ceva la noi". Am raspuns ca nu simt nevoia si ca as dori sa raman aici, in chilie. Dansul nu mergea la masa. Postea mult, fara efort, ci simplu, nu avea nevoi. In noaptea urmatoare, am avut o stare de trezie cu totul clara, de care imi amintesc si acum.
Ispita vorbirii frumoase
Acum Parintele Vasile din Lainici imi spune:
- In 1983, am fost si eu la Sfantul Munte Athos; ma interesam cu sete sa aflu despre isihasm acolo, la izvor, despre rugaciunea inimii, voiam sa lucrez. Si un monah athonit imi vorbeste: "Tu de unde vii?". Zic: "De la Manastirea Lainici". El zice: "Tu pe noi ne intrebi de rugaciunea inimii? Pai la Lainici il aveti pe Parintele Calinic Caravan! Pe el sa-l intrebi!".
Asa de tacut era Parintele Calinic, ca noi nu-l cunosteam, dar pe Athos se stia de dansul. A fost mai mare decat am stiut noi. Nu avea darul cuvantului, dar era traitor intens. El nu-ti explica, numai din linistea lui puteai lua abundent, din bogatia lui.
- Daca te invredniceai.
- Da, asa. L-a ferit Dumnezeu de darul grairii frumoase, ca sa nu se slaveasca! Isi urma calea, nestingherind pe nimeni.
- A avut ucenici in manastire? intreb.
- A avut un ucenic care lucra cu ardoare: calugarul Ioan Neamtu, un tanar prigonit de securitate, un tanar revoltat, mare aparator al credintei. Mare postitor: a facut legamant sa nu manance decat verdeturi, 18 ani n-a mancat decat verdeturi. Si spunea mereu rugaciunea. Dar il urmareau, era mereu hartuit, ii stricau taina, ei ne amenintau si pe noi, si el, calugarul Ioan, se starnea. S-a imbolnavit si a murit tanar, la 43 de ani, in 1994.
Parintele Calinic Caravan a mai avut cativa ucenici nestiuti. Unii sunt in lume, mireni care au primit de la dansul binecuvantare pentru rugaciunea inimii. Numai Dumnezeu stie cati sunt.
Parintele Vasile ne spune: "Fara isihasm suntem seci. Facem teologie, facem slujbe, dar fara isihasm am fi seci. Cand ne plangeam de slabirea noastra, Parintele Ioan Pacatosul (fost staret) ne tot repeta: "Pentru ca nu va rugati!". Asa nu mai suntem ca rugatorii mari, nu mai exista isihastii de altadata!".
Manastirea multimilor - Lainici
In 1997, revenit la Manastirea Lainici, gasesc o constructie noua, impresionanta. S-a inaltat in ultimii patru ani, din darul oamenilor. Parintele Ioachim Parvulescu, staretul manastirii, zice: "Oamenii devin darnici - darnicie incurajata de vrednicia celor de azi, si a celor de ieri, cu viata sfintita: Parintele Irodion, Parintele Calinic".
Conceptia arhitecturala a noului lacas este originala. Are doua nivele, doua biserici suprapuse: una subterana, numita "Catacombele", pentru iarna, dar si pentru amintirea crestinismului primitiv, ea va fi pictata cu imagini din viata crestinilor de la inceputuri pana in 313. Nivelul de suprafata, biserica de la suprafata, ascensionala, sugereaza biruinta nesfarsita a duhului.
Abia s-a uscat cimentul, si noua biserica este plina ochi, sambata si duminica. Vin crestini din Ardeal, din Oltenia, din Muntenia. Cand ma aflu aici si-i vad, incep sa ma indoiesc ca bucovinenii sunt ultimii mostenitori ai darului, cum imi placea sa cred candva, la Putna sau la Sucevita, vazand multimile. Calugarii de aici sunt dintr-o generatie de sacrificiu. Ei muncesc, construiesc, slujesc, catehizeaza. Intr-un veac cu evlavia subrezita, ei innoiesc zidirile si sufletele. Vad forfota si setea multimilor si inteleg ca monahii isi sacrifica propria lor liniste pentru semenii lor. Cine sa-i invete pe mireni lucruri elementare de cult? Ei, monahii, uneori sacrifica mistica pentru pastoratie. Credem ca Romania este ultima tara unde crestinismul are inca prospetime desavarsita, pe langa hieratismul vechi, ascetic. Fac o comparatie cu Grecia, tara exemplar ortodoxa. In Grecia am vazut ca manastirile se golesc de nevoitori si ca tinerii nu se mai calugaresc. Si astfel monahismul imbatraneste. Doar in Romania mai vedem aceasta infuzie de tinerete. Spuneam insa ca ei sacrifica misticul pentru pastoral, caci asa cere veacul. Si totusi, multi din ei cred cu tarie in isihasm, in mistica.
Un monah tanar, dar cu intelepciune, imi zice: "Isihasmul ar trebui sa fie prima noastra stradanie. Nu poti trai continuu in Dumnezeu decat prin isihasm. Aceasta-i veriga om-Dumnezeu. Altfel, lipseste continuitatea om-Dumnezeu".
Asemenea elogiu al isihasmului rar am auzit. Este o premisa a bunei nevointe. Ei lucreaza cu staruinta si discretie. Cei chemati. Ei stiu ca isihasmul este veriga om-Dumnezeu, veriga lume vazuta-lume nevazuta.