Praful acela inecacios e asternut peste tot in odaie. Pe pat, pe masa, pe asternuturile si hainele femeii. N-ai cum sa scapi de el. E fin, intra prin toate crapaturile cladirii, prin ferestre, prin acoperis, pe sub usi. La cincisprezece minute dupa ce-ai facut curatenie, se aseaza iarasi, pe nesimtite. Stranie pulbere! Funingine de caramida sfaramata, de cuptoare ce ard la mii de grade, intr-o fabrica uriasa ce sta alaturi, cenusie si intunecata, gata sa fie inchisa pentru totdeauna...
Stau fata in fata cu Doina Stici, la masa din odaita ei "prafoasa", si ne amuzam amandoi de dungile negre ce ne apar pe obraji, pe nas, la fiecare atingere gresita cu mana. Cestile de cafea sunt acoperite cu farfuriute. Bem si le acoperim iarasi. De patru ani de zile, femeia delicata din fata mea traieste aici, in fabrica de materiale refractare din satul hunedorean Baru, departe de familie, de prieteni, singura doar cu munca ei. Doina e basarabeanca si e artista. Una din cele mai importante ceramiste din tara noastra si a ei, deopotriva. A parasit casa parintilor din Chisinau in urma cu 19 ani, insufletita de o daruire cum rar am pomenit vreodata. Femeie cu suflet inca de copila, isi aminteste despre sacrificiile din viata ei, zambind rusinata, rosind chiar, de parc-ar vrea sa-mi zica mereu sa n-o mai intreb, sa incetez, fiindca oricum, pana la urma, toate aceste greutati ea singura si le-a ales si nu-i pare rau de nimic. Nu zice altceva decat ca totul este bine, e frumos - chiar despre pulberea neagra ce se strecoara incetisor prin ferestre, in camera ei - cu o modestie apropiata de naivitate. Ii place oriunde ar fi, cu oricine ar vorbi, nu vede decat partea buna a lucrurilor, a oamenilor, si recunoaste ca face asta fara nici un efort, ci numai pentru ca "asa e felul meu de-a fi". Isi aduce aminte zambind de autobuzul acela plin de studenti basarabeni din vara anului 1991 - primele generatii ce porneau spre o tara noua... Apoi studiile de la Cluj, facultate pe care o alesese din convingere, pentru o anumita orientare "spre forma" a scolii de ceramistica de acolo... Si restul vietii ei, petrecuta numai prin asemenea fabrici cenusii, de "samota", doar pentru ca asta a fost crezul ei artistic, fiindca acela era "materialul care i se potrivea cel mai bine" si fiindca intr-adevar asta dorea sa faca. Sa stii ce vrei sa faci. O lectie de viata rostita de o femeie firava, cu graiul ei moldovenesc, tanguit, subtiratic, care parca-si cere iertare pentru fiecare dintre succesele ei extraordinare, ca si cum nimic din ce-a facut vreodata nu se cuvine a fi laudat. Putini dintre taranii-muncitori de aici, de la Baru, stiu ca straina asta timida, care-a venit candva in satul lor, doar c-un geamantan prafuit intr-o mana si c-un catalog de fotografii in cealalta, e deja binecunoscuta in toata tara, ca a revolutionat tehnica modelarii artistice a acestei samote greoaie, pe care si ei o prelucreaza zi de zi, c-a avut o multime de expozitii de mare succes, ca "oalele" ei se gasesc in prestigioase colectii din Franta, SUA, Japonia, Germania, Anglia, Suedia (chiar si casa presedintelui Basescu e decorata cu vasele ei), ca a facut trei ani de masterat la prestigioasa universitate franceza "Marc Bloch" din Strasbourg si i s-a propus sa ramana acolo, insa ea a preferat sa se intoarca "acasa", in tara de dincoace de Prut, pe care o iubeste atat de mult. Nimic din toate astea n-au de unde sa fi aflat localnicii din satul transilvanean, fiindca nici ea nu le-a spus-o. A incercat doar "sa fie cuminte", sa nu-i deranjeze, sa le fie o buna tovarasa de viata si de munca, sa devina "una de-a lor". Iar ei, cu totii, ii zic astazi intr-un singur fel: "Doinita olarita".
Fusul bunicii
- Doina Stici, sa pleci de acasa atat de tanara, sa traiesti atatia ani in conditiile grele ale unor fabrici precum cea in care ne aflam acum, singura printre straini, toate astea trebuie sa porneasca de la o mare pasiune. De unde provine aceasta dragoste a ta pentru arta ceramicii?
- Cred ca de la bunica din Basarabia, care toata viata ei a fost tesatoare. Facea niste covoare incredibil de frumoase, cu niste culori pe care si acuma le vad in minte. Inainte de a muri, desi era aproape in coma, avea un gest cu degetele de-a-si invarti mai departe fusul. M-a impresionat tare sa vad asta. Tot corpul ii era inert, numai degetele i se miscau. Un gest cat se poate de clar, care era atat de profund in ea, incat prin miscarile acelea voia parca sa ne spuna ceva. Gesturile acelea erau de fapt ultimele ei cuvinte de pe patul de moarte. Si, foarte ciudat, ma surprind si pe mine cu asemenea "apucaturi", de-a framanta aerul cu degetele. Oriunde-as fi, si in autobuz, si pe strada, oriunde. Fac asta inconstient, fara sa-mi dau seama. Iar cand iau in mana pasta - lut, portelan, orice - am o satisfactie... extraordinara! Orice problema as avea, oricat de trista as fi, daca iau lut in mana si-l miros, si-l ating, si-l mai si framant, parca toate imi trec. Si culmea: toate pornirile astea le-am avut inca de foarte mica. Gesturi de acelasi fel ca cele ale bunicii mele. Parintii ma vedeau tot timpul cu plastilina in mana, cu bucati de lut, de pamant. Ziceau ca daca eram suparata sau obraznica sau plangeam, imi dadeau o bucatica de plastilina si asa ma linisteau. Imi placeau mirosul, gustul lutului, atingerea lui. Ma uitam la mama cum framanta aluatul in bucatarie si facea din el franzele albe, moi, inainte de a le baga in cuptor. Iar eu stateam langa ea, copila, si faceam si eu franzele din lut, la fel ca ea. Pe la 3-4 ani modelam lubenite din plastilina, verzi pe dinafara si cu miezul rosu, pe care le taiam felii si le bagam in gura ca sa le mananc. Inca de atunci, parintii au observat ca luam fictiunea drept realitate. Tot ce vedeam in jurul meu, toata materia, intreaga fiinta mi se parea ca o puteai modela, schimba, te puteai "juca" cu ea dupa pofta inimii, ca-ntr-un basm. Tin minte cat de tare-mi placea sa pun plastilina pe caloriferul cald, s-o vad cum se topeste, cum isi schimba forma, cum se solidifica... Astea erau bucuriile mele. Na, si apoi m-am dus la un cerc de ceramica, la Casa Pionierilor, unde am fost ca un fel de "pilon" acolo, fiindca ceilalti copii tot veneau si plecau, generatii dupa generatii, dar eu am ramas de la inceput pana la sfarsit. Astfel ca pentru mine lucrurile au fost mereu clare. Dintotdeauna am stiut ce am de facut: un lucru si numai unul.
Arta nemuritoare
- Cum de ai ales sa iti continui studiile la noi, intr-un oras atat de indepartat precum Clujul? Stiu ca si Chisinaul are o scoala buna de arte plastice...
- In Chisinau scoala-i buna, dar, datorita influentei din partea Rusiei, se merge foarte mult pe un anumit "academism". Adica, studentii de acolo stiu sa modeleze si sa deseneze perfect, dar lasandu-li-se prea putin spatiu pentru creativitate, compozitie. O reminescenta a realismului comunist, poate. De pilda, eu am facut si scoala de muzica, sapte ani de pian. Parca ne dresau acolo. Daca-mi puneau in fata o partitura cat de complicata, eram in stare s-o citesc si s-o cant. Dar nu ne ingaduiau sa compunem propriile melodii, nu existau ore pentru asa ceva. La fel la artele plastice - peisajului i se cerea sa fie identic cu cel real. Bustul, anatomic la fel cu originalul. Multi dintre basarabenii care au venit in Romania lucrau impecabil din punct de vedere al acestei "copieri" a realitatii. Genial chiar! Putini artisti romani pot face ce fac ei. Dar aici se pune accentul mai mult pe dezvoltarea interioara, pe viziunea personala... Si asta, mai ales in Ardeal.
- Asta s-a potrivit poate si cu firea ta deschisa spre nou, inovatie. Stiu ca ai cateva contributii importante in arta ceramisticii. Spune-ne, te rog, pe intelesul cititorilor, care ar fi acestea.
- In primul rand, am fost cel dintai artist plastic care a folosit acest material foarte dificil, samota, incrustata cu portelan si patinata cu oxizi ceramici, care da vaselor o tenta de stravechi, de antic chiar. Pot spune ca, intr-adevar, metoda asta imi poarta numele. E "patentul" meu, ca sa zic asa. Dar e o munca foarte obositoare, epuizanta, mai ales pentru o femeie. Lucrarile mele sunt foarte mari, grele, se ard in cuptoare la 1300 de grade, plus ca toate sunt realizate "prin constructie", cea mai veche tehnica folosita vreodata in lume, inaintea rotii olarului. In vremuri arhaice, oamenii construiau vasele din benzi suprapuse si lipite intre ele, fasii una peste alta, pana sus. E-un mestesug ce necesita mult timp si rabdare, dar obiectele modelate asa sunt... irepetabile! Unicate. Degaja o frumusete si o caldura aparte. Lasa loc olarului pentru o mare creativitate... Sunt cu totul altceva decat cele turnate, obisnuite, acelea care-ajung cu miile pe toate rafturile magazinelor. Aici, fiecare obiect are personalitate, fiecare toarta este o sculptura, fiecare portiune de suprafata o pictura, fiecare vas un produs artistic in sine. Am ales samota, fiindca e un material ce rezista la socuri termice mari, mult mai mult decat lutul. Cunosc unele obiecte de-ale mele care au fost tinute in gradini, si zece ani, vara-iarna, dar nu si-au pierdut nici macar culoarea. Am expus uneori dinadins in zapada, luni de zile, la temperaturi extreme, tocmai ca sa demonstrez rezistenta acestor vase. Ele pot supravietui si sute de ani. Nu vreau nicicum sa-mi laud munca si "inovatia" mea. Doar explic de ce mi-am ales eu directia, dar si "crucea" asta a muncii in fabrici. Fiindca am avut un vis: sa fac niste lucruri unice si fara moarte.
"Pentru ca sunteti moldoveanca"...
- Pana la varsta ta de 36 de ani, ai facut niste lucruri pe care alti artisti nu le fac intr-o viata. Studii, expozitii, participari internationale, peste 2000 de vase realizate in conditii epuizante si costisitoare. Au mai atins si alti tineri basarabeni performantele tale? In general, cum sunteti priviti in Romania?
- N-as putea spune ca suntem discriminati. Mai degraba ca uneori suntem uitati, trecuti cu vederea. Exista o anumita neincredere, sunt precauti cu noi, ceva de genul: "Ce se mai baga si astia?". Mie, odata mi s-a refuzat o sala de expozitii, motivandu-se pe fata, deschis: "Pentru ca sunteti moldoveanca". Altadata, o foarte mare expozitie de-a mea a fost inchisa cu zece zile inainte de termenul fixat. Ma pregatisem enorm pentru ea si incepusem sa vand mult, sa ma caute lumea. Chiar cand incepusem sa castig bani, ei mi-au spus ca trebuie sa vina altcineva sa expuna acolo si de aceea e nevoie sa plec. Ce era sa fac? N-am zis nimica. Eu niciodata nu zic nimic, nu ma cert cu nimeni. Apoi am aflat ca nimeni n-a venit sa expuna in locul meu. De ce-au facut asta? Nu le-a convenit ca incepusem sa vand prea mult?... Nu stiu. Ce mai conteaza? Oricum, problema nu e numai cu noi, basarabenii, ci cu toti artistii tineri. Exista un clan foarte restrans, care conduce totul si trage toate sforile. Ei hotarasc pana unde ai voie sa te ridici in cariera. Oricat ai fi de talentat, fara suportul lor esti un nimeni. Iar ca sa intri intre ei, trebuie sa ai o sustinere, sa ai pe cineva in spate. Eu am pornit fara nimic. La inceput, nu stiam pe nimeni, eram ca picata din cer. Asa cum sunt eu, aeriana, timida, nestiutoare, m-am dus pe la fiecare si le-am spus direct, fara sa ma gindesc ce "mare somitate" am in fata: "Ma numesc Doina Stici, sunt ceramist si vreau sa...".
"Si vreau sa cuceresc lumea..."
- Pai, pentru asta am venit aici, nu? Asta e viata mea. Le-am zis: "Asta sunt, asta stiu sa fac. Macar uitati-va..." N-am facut-o pentru celebritate sau altceva. Ci pentru ca obiectele mele sunt obiecte ce trebuie vazute de public. Nu le-am facut in alt scop. Ele sunt concepute pentru decorarea unor spatii, deci au si o menire practica. Practica, nu comerciala! Este si aceasta o forma de arta. Banii pe care i-am castigat, toti, i-am pus deoparte ca sa-mi cumpar un cuptor al meu. Uneori, aproape ca renunt sa mananc ca sa adun banii astia. Dar acesti bani castigati nici nu se compara cu cheltuielile si eforturile pe care le investesc in realizarea vaselor mele. Ani si ani la rand, am muncit cate zece ore pe zi, fara intrerupere. La cei 36 de ani ai mei ma simt deja istovita. Dupa urmatoarea expozitie, ma gandesc sa renunt, sa ma indrept spre o alta forma de ceramistica, spre plastica mica, compozitii poetice... Lucruri mai putin solicitante. Si visul meu cel mai mare este sa imi deschid un atelier propriu.
Baru, ultimul dans
- Cati dintre ceramistii pe care ii cunosti au ales sa faca ceea ce-ai facut tu, sa-si duca viata mai mult in fabrici?
- Putini. In generatia mea, din cincisprezece absolventi, doisprezece s-au facut profesori. Cam asta e directia generala. Dintre cei cincisprezece, doar eu am ales fabrica. Aveam nevoie de aceste fabrici. Fabrica e locul unde, daca esti ingaduit, poti gasi materialul necesar, lutul, samota, gresia, portelanul sau faianta si acele cuptoare ceramice speciale, in care-ti mai poti baga si tu cateva obiecte, printre cele de serie mare. Prima data am avut norocul sa fiu primita la SANEX-Cluj, de domnul director Corhut, care s-a dovedit a fi un om foarte cumsecade. Sapte ani am ramas acolo si a fost cea mai prolifica perioada a vietii mele. Lucram intr-o galagie de infern, la o temperatura de 50C in fiecare zi, ti se infierbanta respiratia, te ustura, ti se dilatau porii pielii, pana-i vedeai cum se deschid. Dar eram foarte tanara, entuziasta, nu-mi pasa de nimic. Apoi, inca cinci ani la RESAL-Alba Iulia. Dupa ce aceasta fabrica s-a inchis - acum e doar o ruina - am venit aici. Sunt in Baru de patru ani de zile. Mi-au dat camaruta asta si le multumesc. Am pat, dulap, am si dus. Nu stiu cat or putea sa ma mai tina. Caci si aceasta fabrica sta sa se inchida, maine-poimaine...
- N-au fost si zile in care-ti era urat, in care te-ai gandit sa renunti? Cum e sa fii femeie artista, intre atatia muncitori, in cea mai mare parte barbati?
- Eu am venit aici ca sa lucrez. Nu imi permit sa-mi fac timp pentru altceva. Nu mi-am luat televizor, filme pe calculator, nu doresc nimic din ceea ce ar putea sa-mi distraga atentia de la munca mea. Dupa ce vin de la lucru, mananc ceva, mai citesc, apoi ma culc, fiindca la ora 7 incepe iarasi zgomotul acela infernal al fabricii. In ce priveste relatia cu oamenii, la inceput nu mi-a fost usor. In Baru traiesc doar muncitori adusi din toate colturile tarii. Daca o femeie straina vorbeste putin mai mult cu un barbat pe strada, el intelege altceva. Iar ceilalti incep sa-ti susoteasca la ureche: "Cum poti sa umbli cu asta? Ca asta face cutare, cutare...". Se raspandesc vorbe ca ai amanti, vrute si nevrute. Adica, majoritatea - mai toti! - se gandesc in primul rand la "chestia aia". La inceput, ca o naiva ce eram, vorbeam cu toata lumea, ii mai invitam la un ceai, ii intrebam una, alta. Apoi, vazandu-i cum gandesc, am devenit mai retrasa un timp. Si-n cele din urma, am hotarat ca cel mai bine este sa le vorbesc pe limba lor. Sa intru in lumea lor, sa ii inteleg, sa vorbesc cu accentul lor, sa rad la glumele lor. Eu chiar ii respect pentru ceea ce sunt ca oameni. Imi mai spuneau unii "intelectuali" din sat sa-i pun la respect, ca-s fata cu facultate. Dar eu nu pot, nu stiu, asa am fost eu nascuta: sa vad numai partea buna dintr-un om. Cu timpul, si ei au inceput sa ma respecte, sa ma ajute chiar. La carat vasele, sa le bag in cuptoare, la toate muncile astea foarte grele... Erau asa, toti, ca niste copii. Acum am ajuns chiar sa ii indragesc pe oamenii astia. Poate ca prea tarziu. Cateva sute dintre ei au fost deja dati afara. Fabrica se inchide. E tristete mare in sat, pe strazi, in case... Maine-poimaine o sa trebuiasca sa plec si eu. O sa-mi amintesc toata viata cu drag de anii acestia. La Baru, o data pe an, se tine o mare sarbatoare a satului - Nedeea. Mergeam si eu acolo, de fiecare data, in luna iunie. Erau hore, joc, distractie, voie buna, toata lumea radea si era fericita. Anul acesta nu a mai dansat nimeni. Absolut nimeni, desi scena si muzica au fost. De parca intreg satul ar fi fost intr-un doliu...
- Exista, asadar, si o parte frumoasa, luminoasa, a lucrului in fabrica, pentru un artist?
- O, Doamne, cum sa nu? Nimic nu-mi da mai multa fericire decat lucrul acesta, clipele in care lucrez. Atunci nu mai aud nici zgomotul colosal al utilajelor si ifroanelor, nici vuietul cuptoarelor, nici tipetele muncitorilor, ci toate devin asa, in mintea mea, mai intai ca un murmur adanc si apoi... ca un fel de muzica. Imi canta sufletul! Imi canta de bucurie... Cateodata mai ridic ochii si privesc intreaga fabrica aceea imensa de deasupra mea. Privind-o, ma simt cu adevarat ca intr-o biserica...
Cei ce sunt interesati de vasele artistei Doina Stici pot folosi tel. 0752/63.60.77 sau www.doinastici.ro