Totul a inceput undeva la poalele muntilor Retezat, intr-un cadru de vis. Stateam in gazda, impreuna cu o fata, care imi era prietena. Intr-o friguroasa zi de martie, dupa amiaza, tarziu, intrand in camera, am gasit asezat in fata focului un tanar, al carui profil era luminat de jarul care mocnea in soba. Mi s-a parut de o frumusete ireala. A fost ca o vraja. Cand m-a privit cu ochii lui mari si verzi, am simtit ceva greu de descris, ceva ce nu mai simtisem pana atunci. Fara sa-mi spuna, prietena mea isi chemase varul pentru a ma cunoaste. Eu aveam 17 ani si jumatate, el 18. Seara am fost la cinematograf. In clipa in care mi-a luat mana intr-a lui, am simtit un soc electric prin tot corpul si, undeva, in subconstient, am realizat ca mi se intampla ceva minunat si irepetabil. Dar povestea noastra de dragoste n-a fost, totusi, prea simpla. Ne-am logodit, fagaduindu-ne unul celuilalt. Studiile ne-au dus insa departe unul de altul, comunicand prin scrisori. Nu stiu daca faptul ca iubirea noastra a fost pur platonica a contribuit la cimentarea ei. In mod sigur, insa, n-am reusit nici unul dintre noi sa gasim pe altcineva de care sa ne legam sufleteste, cu toata departarea care ne despartea. Din pacate, a trebuit sa trecem prin nefericire ca sa ne dam seama ca eram destinati unul altuia. Din umbra, aceeasi soarta care ne adusese unul in viata celuilalt ne-a pus la grea incercare. Intr-o zi, o prietena neprietena m-a informat din "surse absolut sigure" ca iubitul meu este pe cale de a se casatori, ca, pur si simplu m-a uitat. Aceasta veste cumplita mi-a parvenit pe fondul unei intarzieri mai lungi a raspunsului sau la scrisorile mele. Desi eram o tanara frumoasa si aveam multi admiratori si cereri in casatorie, la gandul ca iubitul meu ma paraseste, m-a apucat disperarea. Disperarea s-a transformat in deznadejde, orgoliu, furie, apoi in dorinta de razbunare. In mod logic, ar fi trebuit sa incerc sa aflu daca informatia este adevarata. Parca imi pierdusem mintile. Fara sa verific, am acceptat cererea in casatorie a unui barbat indragostit din umbra de mine, un barbat care nici macar nu ma curtase, care nu ma tinuse nici de mana macar. Greseala aproape fatala. Cel care mi-a devenit sot si pretindea ca ma iubeste la nebunie s-a dovedit cea mai groaznica si mai abjecta fiinta: un monstru, un alcoolic notoriu, de o gelozie patologica, de o violenta vecina cu crima. Am platit cu sange la propriu si la figurat cumplita greseala. Am fost la un pas de sinucidere. In tot acest cosmar care era casnicia mea, am avut o singura consolare sublima: fetita careia ii dadusem viata si care ma motiva sa traiesc pentru a o creste mare. Pentru a ne salva vietile, am decis sa pun capat chinurilor, batailor, torturilor fizice si psihice. Am avut curajul ca dupa trei ani sa divortez. Casatoria s-a desfacut exclusiv din vina sotului meu. Fetita mi-a fost incredintata mie, la fel locuinta. Am ramas in continuare in casa pe care el nu voia s-o paraseasca. Isi reclama dreptul de sot, si cu chinuri cumplite, am indurat calvarul inca doi ani si jumatate, eu neavand rude in oras la care sa apelez. In tot acest chin, gandul ma mana spre iubitul meu, pe care-l chemam sa ma salveze, dar despre care nu mai stiam nimic. Foarte tarziu, prin tatal meu, caruia el ii scrisese disperat, am aflat ca nu s-a casatorit si ca gandul si sufletul ii erau tot la mine. Zarurile fusesera insa aruncate. Cine m-a indemnat sa procedez asa? Pe cine sa dau vina? Pe cine sa ma revolt? Sunt intrebari grele, greu de explicat, pline de taine de nepatruns. In toti acesti ani, fostul meu logodnic, prin rudele mele, stia, in mare, tragedia casniciei mele, dar nimeni nu mi-a spus, niciodata, nimic. Nu voiau sa-mi strice fericirea familiei...
Eram de un an divortata, cand intr-o zi binecuvantata am primit pe adresa institutului in care lucram o scrisoare de la fostul meu logodnic. Doamne, este greu de descris ce am simtit atunci. Ma anunta ca nu s-a casatorit, ca durerea provocata de mine a fost atat de puternica, incat n-a putut sa mai aiba incredere in nimeni, ca sentimentele lui pentru mine au ramas neschimbate, ca n-a gasit la nici o fata ceva care sa semene cu mine, acel ceva de nedescris, care leaga uneori oamenii pentru eternitate. Poate cineva sa inteleaga noianul de sentimente care m-au cuprins? In pofida faptului ca ma casatorisem cu altul, fara sa-i adresez un cuvant, in ciuda anilor si a departarii, el, el... inca ma iubea!
Fericirea si nefericirea se impleteau in sufletul meu greu incercat. Rasul cu plansul se amestecau intr-un torent vijelios, care aproape ma facea sa-mi pierd mintile. Dumnezeu imi ascultase ruga. Minunea se infaptuise.
Asa, prin scrisori, a reintrat in viata mea cel care mi-era predestinat de Dumnezeu, sufletul meu pereche, barbatul vietii mele. Eram la sute de kilometri distanta unul de celalalt, dar fiecare astepta cu infrigurare si mare emotie scrisorile. Toate gandurile, toate drumurile mintii, toate dorintele il manau spre mine. Ma iubea mai mult ca oricand, dorea sa-i fiu sotie, sa ma faca si sa-l fac fericit.
Am regasit curajul si ratiunea de a trai, speranta intr-un viitor fericit pentru mine si fetita mea. Il iubeam mai mult ca oricand, dar am gasit puterea de a-l pune in garda ca pe primul loc este fetita mea, ca sunt in stare sa sacrific tot pentru ea. M-a asigurat ca o va iubi ca pe propriul lui copil. Am renuntat la toate bunurile materiale, la locuinta, la tot ce obtinusem prin hotarare de divort. Doar la adorata mea fetita n-am renuntat. Am plecat amandoua din acel infern in care intrasem dintr-o cumplita greseala, fara sa stiu ce chinuri ma asteapta. Dupa 6 ani teribil de lungi, a sosit clipa mult asteptatei si doritei revederi. S-a intamplat intr-o frumoasa zi de august, intr-o gara. Cu 6 ani in urma, ne despartisem in aceeasi gara, fara sa banuim ca va trece atat de mult timp pana la urmatoarea revedere.
Revad cu ochii mintii si retraiesc cu sufletul totul. Parca a fost ieri. Mi-a scris ca va veni cu un grup de prieteni, in trecere spre Delta Dunarii. Intrand in gara, am observat langa farmacie un grup mai numeros. In momentul in care m-am apropiat, s-a desprins un barbat care mi-a iesit in intampinare. Spun barbat, pentru ca tanarul de care ma despartisem cu 6 ani in urma era pe-atunci un baiat. L-am privit cu mare emotie si teama in suflet. In clipa in care ochii nostri s-au intalnit, cand mi-a sarutat mana, am simtit acel fior de nedescris pe care il mai simtisem atunci cand pentru prima oara imi luase mana in mana lui. Am stiut amandoi in acea clipa ca nimeni si nimic nu ne va mai putea desparti. Cu lacrimi in ochi, mi-a cerut sa fiu sotia lui. Dupa doar trei luni, intr-o geroasa zi de iarna, pe 1 decembrie, am spus amandoi - DA, in fata ofiterului starii civile, un da pentru toata viata.
Asa a inceput cea mai frumoasa si mai fericita casnicie. Dupa un an si doua luni, a venit pe lume baietelul nostru, care a intregit bucuria familiei. A fost un tata cu adevarat minunat pentru fetita mea. Am trait atat de frumos, atat de cinstit, atat de corect!
Prezenta sotului meu insemna bucurie, buna dispozitie, tandrete, umor si multa veselie. Era un optimist incurabil, deosebit de iubitor. Intre noi s-au statornicit increderea reciproca, respectul unuia fata de celalalt si multa iubire, iubire care s-a amplificat si s-a cimentat odata cu trecerea anilor. Am fost iubiti, soti si amanti. Niciodata n-am simtit acea rutina, despre care am auzit vorbindu-se ca se instaleaza dupa un numar de ani de casatorie. Mereu ne redescopeream unul pe celalalt, mereu gaseam prilejuri de bucurie, de a ne oferi placeri, surprize, de a ne darui ceva nou, ceva ce ne intretinea vesnic treaza iubirea, pasiunea, interesul. Am crescut impreuna doi copii frumosi si foarte reusiti. Am fost atat de fericiti!
Cum sa nu-i multumesc bunului Dumnezeu pentru tot ce mi-a daruit? I-am multumit mereu in rugaciunile mele, dar poate nu atat de mult cum s-ar fi cuvenit.
Din nefericire, acum vorbesc la trecut despre minunatul meu sot, pentru care am fost cea mai frumoasa, cea mai desteapta, cea mai deosebita femeie. Eram centrul universului lui, iar el centrul universului meu. Cuvintele sunt reci si seci, pentru a putea reda frumusetea casniciei noastre. Au trecut doi ani de cand m-a parasit, dupa 33 de ani impreuna, rapus de cea mai napraznica boala pe care a dus-o pe picioare pana in ultima clipa. Doi ani de sfasietoare lacrimi, jale si dor... Doamne, ce sot mi-a dat Dumnezeu! De cand l-am pierdut, viata mea nu mai este viata. Este ceva intre viata si moarte. Nu pot sa ma impac cu ideea ca sotul meu a devenit o amintire. Lumea mea s-a prabusit! Am avut cea mai mare avere din lume: iubirea si fidelitatea sotului meu. El traieste mereu in mine, in inima, mintea, in sangele meu, in toata fiinta mea. Il vad peste tot: intr-un fir de iarba, in albastrul cerului, in nori, in soare, in luna, in stele, intr-o melodie, in trandafirii pe care mi-i daruia mereu. Pentru mine el este si va fi vesnic prezent. Dragostea noastra este si va fi la fel de puternica pana la ultima mea bataie de inima si chiar si dincolo... unde sper sa ne regasim intru vecie.
M. B. - Bucuresti