1977 - anul care a indoliat Bucurestiul prin acel cutremur devastator. Pe Calea Victoriei, aproape de Palatul Regal, exista renumitul bloc Nestor, cu apreciata cofetarie la parter. In acel bloc, la un etaj superior, locuia o pictorita binecuvantata de Dumnezeu prin harul si talentul sau. Frumusetea si maiestria lucrarilor realizate de ea depaseau superlativele. Galeriile de Arta erau imbogatite cu migala mainilor ei, aplecata mai ales asupra icoanelor pictate pe sticla si lemn.
Probabil, in maiestria cu care-si realiza operele de arta, revarsa si Dumnezeu binecuvantarea-I divina.
Asa se explica miracolul celor intamplate. Blocul Nestor s-a prabusit cu locatari cu tot. Pictorita tocmai se pregatea sa-si spele parul. Acest amanunt il stiu de la cumnata pictoritei, care-mi era colega si prietena. Tocmai terminasera convorbirea telefonica, cand pamantul a inceput sa se framante, blocurile sa se naruie, exploziile subsolurilor sa amplifice dezastrul si, in final, Bucurestiul sa devina o ruina. In locul blocurilor, rasarisera mormane uriase de moloz amestecat cu fier beton contorsionat, caramizi, sticla si trupuri omenesti sfartecate.
Telefoanele amutisera, asa ca orice informatie era greu de capatat. Colega mea si sotul ei (fratele pictoritei) au pornit grabiti sa afle ce se intampla cu ruda lor. Drumul din Floreasca pana in Calea Victoriei a fost o adevarata aventura, iar cele vazute in drumul lor i-au naucit.
Ajunsi la fata locului, a fost nevoie sa se sprijine unul de altul, ca sa nu se prabuseasca. Era o imagine apocaliptica. Se intrebau ingroziti cum vor putea recupera trupul rudei lor, din mormanul urias de amestecuri fumegande.
Disperarea era generala. Jalea si bocetele stapaneau vazduhul. Nimeni nu se putea stapani. Manifestarile zgomotoase creeau sentimentul eliberarii acelui naduf greu, insuportabil Totusi, in haosul general, ca la un semnal ceresc, atentia tuturor celor prezenti a fost atrasa de palpairea unor luminite, ca intr-o zbenguiala de licurici! Raze de lumini nepamantene tasneau din zgura fumeganda, lasand sa se zareasca fragmentat chipuri de sfinti. Uluirea coplesea, iar dezlegarea misterului a venit odata cu mijirea zorilor. Erau icoanele pictate pe sticla, neinramate, ale pictoritei, cu chipul lui Iisus si al Sfintei Fecioare Maria. Doua icoane ce plutisera pe aripile ingerilor protectori si ferite cu grija de urgia cutremurului.
Alta explicatie nu putea fi. Cum de nu se facusera zob? Cum de ramasesera intregi si curate? Mutenia privitorilor izvora si din teama de a comenta. Credinta era batjocorita, bisericile cadeau rapuse de buldozere nemiloase, iar slujitorii bisericilor, terorizati.
Colega si sotul ei au avut mult de luptat si dovedit ca acele icoane le apartin. Au reusit sa le recupereze in cele din urma, odata cu trupul neinsufletit al pictoritei.
Am si eu doua icoane pictate de nefericita mea prietena. Ele imi infrumuseteaza casa, mi-o sfintesc si mi-o pazesc, creandu-mi acea protectie linistitoare. De fiecare data cand le privesc, ma rog si le ating, simt acel fior al credintei tamaduitoare. Ce-ar mai fi de spus?
Dorinta implinita
Cea de-a doua intamplare, legata tot de puterea miraculoasa a sfintelor icoane, am aflat-o de la o distinsa doctorita, pe care o pretuiesc pentru apostolatul pe care-l practica in profesia ei (aproape unicat in zilele noastre). Povestea incepe cu o femeie gravida in luna a noua, internata intr-o maternitate din provincie. Sotul insotitor era un om aprig, fara nici o credinta si fara frica de Dumnezeu. In asteptarea importantului eveniment, nasterea copilului dorit, sotul a vazut pe peretele din fata patului sotiei sale o icoana. I s-a urcat sangele la cap, s-a facut vanat de manie si a cerut, tipand, sa se dea jos imediat icoana de pe perete. Asistenta s-a conformat, a dat jos icoana, dar a indraznit sa intrebe de ce era inoportuna prezenta chipului sfant. Raspunsul autoritar si strigat din toti bojocii "tovarasului" a fost urmatorul: "Nu vreau, cand mi se va naste copilul, sa vada acest "tablou"!". Dorinta i s-a implinit. Copilul cel mult dorit s-a nascut orb. Cerurile i-au implinit vrerea.
EUGENIA ANDRONACHE