Daca numele poate spune ceva despre oameni, in cazul interlocutorului nostru, destinul n-a gresit cu nimic. Radu Fruntes e "fruncea". Atlet de exceptie, dascal ce a condus pe drumul performantei nenumarate generatii de elevi, poet si autor de carti, destinul lui e strans legat de cel al satului brasovean in care s-a nascut si caruia ii poarta o nepretuita dragoste: Sirnea. A crescut odata cu el, iar sirnenii s-au obisnuit cu prezenta lui plina de entuziasm. Ce nu spun sirnenii, pentru ca nu le sta in fire sa zica vorbe atat de mari, e ca-l iubesc al naibii pe omul asta simplu si bun, pe care-l vad duminica de duminica la biserica si a carui casa e pusa, asa cum merita, chiar in "fruncea" satului, pentru ca el sa poata mangaia cu privirea lucrurile de care ii pasa cel mai mult: biserica, scoala si partia de schi.
Stalpii copilariei
- Desi traiti in Brasov, jumatate din viata v-o petreceti la Sirnea, satul in care ati copilarit. Vorbiti-ne putin despre anii de-atunci.
- Ca sa vorbesc de copilarie, trebuie sa vorbesc in primul rand despre parinti. Parintii iti dau mult mai mult decat crezi, chiar daca la anii tineretii nu-ti dai seama. Tata a fost dascal la scoala, un om foarte sever, mergea spre excelenta in tot ce facea, nu permitea nici un fel de rabat. Asta s-a vazut in toate generatiile de copii pe care le-a avut aici, la Sirnea. Toti plecau din sat si se umpleau de laude pentru educatia extraordinara pe care o primisera in anii primari. Am simtit severitatea lui pe pielea mea si acasa, si la scoala. Dar raceala asta a lui era compensata de blandetea si mangaierea pe care mi le daruia mama, starea aceea de liniste si ocrotire, de rabdare, de alin. Era ceva fantastic. Mama ne lua de manuta duminica de duminica, ne ducea la biserica si ne cumineca. Am crescut, de aceea, penduland mereu intre dorinta de a performa in profesia mea si dorinta de a pastra mereu o anumita spiritualitate. Sunt un norocos ca m-am nascut aici, satul acesta e un loc unde il simti pe Dumnezeu mai aproape, un loc care ma linisteste profund. Radacinile mele sunt bine infipte aici, de aceea ma zbat cat pot pentru pastrarea traditiilor lui, pentru pastrarea scolii. E trist sa vezi ca oamenii pleaca, ca batranii mor, ca vechile case raman in paragina, in timp ce satul se umple de case de vacanta, construite aiurea. Sunt oraseni care vin in week-end, nu se cunosc intre ei, nu participa la viata satului, iar sarbatorile se duc pe rapa.
- Numele tatalui dvs. pluteste ca un duh peste satul acesta. Exista chiar si un drum care ii poarta numele. Care este povestea drumului Fruntes?
- Tata a facut enorm de multe lucruri pentru satul acesta. Datorita lui, Sirnea a fost primul sat din Romania declarat sat turistic. Prin demersurile lui, Sirnea s-a infratit, inca de pe vremea lui Ceausescu, cu un alt sat din Franta, Rodemack, scapand astfel de desfiintarea cu care ne ameninta Ceausescu, care voia sa mute locuitorii de pe dealurile acestea in niste blocuri la Tohan. Tata a largit sferele turistice ale acestei zone. In anii '70, 3000 de turisti straini vizitau Sirnea. Mai tarziu, in anii '80, fiindca posibilitatile de a ajunge in Piatra Craiului erau limitate si profitand de faptul ca judetul Arges, cu care ne invecinam la nord-vest, facuse niste drumuri pentru exploatarea lemnoasa, tata a reusit sa-l convinga pe inginerul argesan care se ocupa de acele drumuri sa-si dea mana frateste pentru a construi o alta punte de acces intre Transilvania si Tara Romaneasca, prin curmatura Groapelor, urmand ca fiecare sa faca partea lui si sa se intalneasca in varf, pe granita. El a avut de facut 2 km, dar 2 km cumplit de grei, de sapat cel mai adesea in stanca. A fost o lupta nebuna, pe care foarte putini consateni i-au inteles-o, unii spuneau ca s-a ticnit de se pune asa, de-a curmezisul muntelui. La vremea aia parea, intr-adevar, imposibil, nu existau utilaje, lucrau cu un tractor si cu cai. Zi de zi, timp de doi ani, a fost sus, nu conta ca ploua, ca burniteaza sau ca e vremea fanului. Acolo s-a si imbolnavit de o boala care l-a rapus patru ani mai tarziu. S-a jertfit efectiv pentru drumul asta, care a facut acum din Sirnea punct principal de plecare spre munte. Daca apuci acest drum, in patru ore esti in varful Pietrei Craiului. De aceea, pentru sateni, drumul acesta e "drumul lu' Fruntes". Acolo unde a fost punctul cel mai greu de spart, s-a si pus o placa cu numele lui.
Sportul, zbor inalt
- Viata dvs. a fost indisolubil legata de sport. Pasiunea lui a inceput tot la Sirnea?
- Tata vedea in calitatile mele fizice pe cele ale unui bun sportiv, el a fost cel care m-a indrumat catre Liceul Sportiv din Brasov. Nu s-a inselat, am facut performanta in atletism, am intrat si in lotul national. Am avut rezultate foarte bune, eram tenace, mosteneam asta de la tata. Am dat apoi admitere la Bucuresti, la Institutul de Educatie Fizica si Sport, si am continuat viata mea de sportiv, desi in sinea mea visam la filosofie si literatura. De aceea, timp de patru ani, am frecventat in paralel si cursuri de la facultatea de Litere si Filosofie. Mergeam din placere, fara sa particip la nici un examen. La absolvire, as fi putut opta pentru un post la Oradea, la facultate, insa mi s-a parut enorm de departe de Sirnea, asa ca m-am orientat in Brasov, la Liceul Sportiv, exact liceul pe care-l absolvisem, si am devenit coleg cu fostii mei profesori. Am ramas acolo 20 de ani. A fost o perioada foarte frumoasa a vietii mele, la un moment dat, am ajuns chiar director. Faceam multe tabere cu elevii, plecam prin tara la diverse competitii, ii duceam la teatru, la concerte, la muzee, urcam pe munte foarte des. Imi placea enorm sa fiu dascal. Odata am fost in Bucegi, cu copiii de a sasea. Seara ne-am dus la Sfinx, sub stele, am facut foc, le-am citit despre misterele Bucegilor, despre daci, despre triburile pelasge care ar fi trait in platoul Bucegilor, din care ar fi izvorat toata civilizatia lumii. Apoi le cantam la fluier pana tarziu, si noaptea dormeam la cabana. Era absolut extraordinar si m-am bucurat sa aflu ca ceva din tot entuziasmul meu a ramas si in sufletul elevilor mei. Dupa 40 de ani, un fost elev de-al meu, Lucian Puscariu, care a terminat teologia si e preot in Canada, a venit la Brasov sa lanseze o carte despre similitudini intre limba dacilor si limba sanscrita. Am avut marea surpriza sa constat ca aceasta carte imi era dedicata. Mi-a spus ca serile petrecute la Sfinx l-au urmarit toata viata si n-a avut odihna, pana nu a deslusit ce s-a intamplat cu dacii nostri. Nu stii niciodata ce poti semana intr-un copil.
- Meseria de dascal esueaza adeseori in rutina. Cum ati intretinut focul viu?
- Ceea ce a contat pentru mine foarte mult a fost intalnirea cu olimpismul, care este partea spirituala a sportului. In paralel cu antrenamentul sportiv, incercam sa pregatesc si sufleteste copilul, vorbindu-i si despre alte valori, cum sunt respectul fata de cei printre care traiesti, infratirea, cultul prieteniei, dorinta de autodepasire, de perfectionare. Olimpiadele sunt in primul rand competitii cu tine insuti, alaturi de altii, nu impotriva altora. N-au ce cauta acolo invidia, rautatea, viclenia. Daca poti ajuta, ti se cere s-o faci. Sigur, e o intrecere cu alti adversari. Dar inainte de toate, cea mai grea lupta este a ta cu tine, asa cum spune si Aristotel. A face sport de performanta, a fi un performer inseamna sa-ti infrangi multe neputinte, sa depasesti zilnic bariere mentale, sa vrei in fiecare zi sa fii un om mai bun, sa invingi slabiciuni, vicii, pe care altii nu sunt in stare sa le invinga. E un extraordinar proces de curatare interioara. Vorbindu-le despre olimpism si despre simbolurile olimpice, reuseam sa-i detasez de stresul concursului si al adversarului. Si ii ajuta extraordinar. La doar 17 ani, un elev de-al meu, Nicu Aron, a realizat la saritura in inaltime norma de maestru al sportului, ceva ce nu cred ca s-a mai intamplat in tara.
- De 27 de ani celebrati Ziua Olimpica si la Sirnea.
- Din 1975, de cand s-a decretat Zi Internationala Olimpica, am sarbatorit ziua de 23 iunie an de an, intai la liceu, la Brasov, unde organizam cate o saptamana olimpica, invitand campioni olimpici in mijlocul copiilor, apoi, din 1983, la Sirnea. De multi ani de zile am creat aici, la Sirnea, si o competitie sportiva, "Pentatlonul scolar pentru mileniul trei", un concurs gandit de mine, cu cinci probe, trei probe sportive, alergare, saritura, aruncare, o proba de cultura generala, iar a cincea proba, o proba artistica, in ideea ca fiecare tanar sa-si dea seama ca trupul, sufletul si mintea sunt una. La final, se mai adauga un ultim barem, cel comportamental, ce rezida intr-o recomandare de la scoala, pentru a vedea daca elevul respectiv are probleme la purtare sau, din contra, e un copil manierat, un cavaler, un elev cu bun simt. Acest concurs a fost promovat si inclus in calendarul Comitetului Olimpic Roman. Am avut editii care s-au desfasurat la nivel national, sunt foarte mandru ca autor al lui, singurul meu regret fiind ca ministerul nu-l aproba ca alternativa educativa, ca un concurs oficial scolar.
Prescurii
- Inca de foarte tanar scrieti poezie cu tenta crestina. Chiar de curand ati lansat aici, la Sirnea, cel de-al saselea volum. Cum se impaca firea dvs. competitiva cu latura aceasta poetica?
- Tata n-a gresit cand m-a indrumat spre sport. Am avut rezultate foarte bune cat am fost la Brasov. Dar, pe de alta parte, ajungand acolo, in straini, la o varsta atat de frageda, aveam doar 14 ani, am simtit brusc lipsa satului. Satul era ca o familie pentru mine. Noi traiam toate sarbatorile mari in familie si in comunitate. Nu puteam intelege cum la oras oamenii trec unul pe langa altul si nu-si dau buna ziua. Mi se parea socant, copil fiind. Am simtit la Brasov o instrainare teribila, mi-a fost cumplit de greu sa ma acomodez. Viata de internat era foarte grea. Ma invoiam cate o jumatate de ora, doar ca sa ajung la autobuz, sa pot trimite un bilet acasa. Mi-era atat de dor de Sirnea! La un moment dat, desenam cu degetul anumite semne in praful de pe autobuz, doar ca sa vad daca a doua zi venea inapoi la fel sau cineva din sat mai adaugase ceva. Ruperea asta de sat, singuratatea si izolarea in care ma aflam m-au facut sa descopar poezia. Am inceput sa scriu, si prima mea poezie a fost despre sat si despre Piatra Craiului, intr-o incercare disperata de a recupera un loc si un timp pierdute. Nu pretind ca sunt scriitor si nici nu mi-am propus sa fiu poet vreodata. Poezia pe care o scriu e o necesitate. O intregire sufleteasca si spirituala. Nu m-am simtit niciodata mai fericit ca in timpul liturghiei. Biserica iti cere (daca poti, fireste) sa transferi magia liturghiei si in viata de zi cu zi, sa incerci sa prelungesti starea aceea de pace, de vraja. E greu s-o faci, odata iesit din biserica, atunci cand dai nas in nas cu tot stresul lumii de azi. Poezia e pentru mine protectia necesara pentru a pastra acel echilibru, o retragere in cochilie, o prelungire a liturghiei in mine insumi. Simt ca nu traiesc degeaba cand scriu.
- Unde, cand si cum scrieti?
- Scriu oriunde, dar cel mai des la Sirnea. Si mai des, nu acasa la mine, ci sus, pe deal, intr-o odaie unde pe vremuri tata tinea vacutele, pe care eu am curatat-o si mi-am transformat-o intr-un mic altar de rugaciune. Am lasat-o in mare nemodificata, inca mai miroase a fan, si grinzile mai poarta urmele lanturilor de vite. Am pus niste mese si niste scaune. De acolo, satul pare mult mai departe, iar linistea mai adanca. E locul in care ma reculeg si citesc, locul in care am scris 80% din poezii. Volumele publicate sunt toate la fel, niste mici carticele, numite Prescurii, ca o ofranda pe care i-o intorc lui Dumnezeu, pentru ca el mi-a oferit darul asta extraordinar de a ma proteja scriind.
Fericirile lui Hristos
- Duminica de duminica participati la liturghie, la biserica din Sirnea. Ati regasit in religie aceleasi valori care va ghideaza si in olimpism?
- Categoric. Si Sfantul Apostol Pavel vorbeste intr-un limbaj aproape competitional, indeamna sa lupti ca atletii, sa invingi in ravna ta catre Dumnezeu. In ravna de a fi alt om, unul mai bun. Fara credinta nu poti fi deplin. Cele sapte taine ale Bisericii strabune au puteri extraordinare, fara ele esti doar un alergator, nu un invingator. De aceea incerc si eu, cat pot, sa le starnesc copiilor bucuria de a merge la biserica, sa-i fac sa descopere aceste valori neschimbatoare.
- Aveti o seninatate extraordinara si o bucurie enorma atunci cand povestiti. Ce ii trebuie unui om ca sa fie fericit?
- Fericirea depinde de ceea ce iti propui. Important e unde iti pui stacheta. Daca o pui prea sus, toata viata vei fi nefericit. Si mai exista o conditie ca sa fii fericit: credinta. Nu exista fericire departe de Dumnezeu. Hai sa ne amintim de cele 9 fericiri lasate de Hristos pe Muntele Fericirilor. M-a ajutat Dumnezeu si am ajuns si eu acolo, in locul unde Hristos le-a rostit, la tarmul Marii Galileii. Fericiti cei saraci cu duhul, ca a lor este imparatia cerurilor. Nu cei prosti, cum s-a inteles gresit. Nu! Fericiti sunt cei care stiu ca nu stiu si care ravnesc cunoasterea, care ravnesc sa se umple de duh sfant. Fericiti cei ce plang, ca ei se vor mangaia. Dar nu cei ce plang din orice pricina, ci cei care plang de pocainta, carora le plange inima dupa Dumnezeu si dupa curatie, asa cum plangeau sfintii, care nu erau nefericiti. Fericiti cei blanzi, ca aceia vor mosteni pamantul. Cu blandetea si bunatatea vom cuceri lumea, nu cu sabia in mana! Fii un om bun si ti se va umple inima de bucurie. Fericiti cei ce flamanzesc si insetoseaza de dreptate, ca aceia se vor satura. Fericiti sunt cei care vor cauta cu ardoare sa infaptuiasca dreptatea cu orice pret. Fericiti cei milostivi, ca aceia se vor milui. Mila e primul pas catre iubire, e lipsa egoismului, e intoarcerea privirii de la tine catre celalalt. Sa ne invatam copiii sa fie milosi. Sa se bucure mai mult ca pot da decat ca pot primi. Fericiti cei curati cu inima, caci aceia vor vedea pe Dumnezeu. De aceea sunt atat de importante postul si spovedania. Postul iti cere sa cresti in interior, sa-ti purifici vointa, sa ai grija ce vorbesti, ce asculti, ce gandesti. Numai curatenia sufleteasca deschide usile lui Dumnezeu, sa intre la tine. Fericiti facatorii de pace, ca aceia fiii lui Dumnezeu se vor numi! Sa linistim conflictele, sa aducem impacare intre oameni, sa iertam si sa nu purtam ranchiuna. Facatori de pace sunt toti cei care lupta si se roaga pentru adevar, dreptate si dragoste, cei care il traiesc pe Dumnezeu. Fericiti cei prigoniti pentru dreptate, ca a lor este imparatia cerurilor. Fericiti cei care pot avea o viata neprihanita, chiar de atrag spre ei hula altora. Fericiti veti fi voi cand va vor ocari si va vor prigoni si vor zice tot cuvantul rau impotriva voastra, mintind din pricina mea. Adica sa-l marturisesti pe Hristos, chiar de esti prigonit pentru asta. De aceea, jertfa martirica este gestul suprem. In fine, n-am absolvit Teologia si-mi cer iertare daca am zis prea mult. Dar cred sincer ca daca am lua aminte la toate lucrurile acestea, daca le-am intelege profund sensul, ne-am curati sufleteste si am vedea lumea altfel. Fericirea nu e o rusine, iar nefericirea chiar nu e o virtute, e doar o forma de vanitate, de egoism, de narcisism. Nefericiti sunt cei care se uita prea mult la ei insisi, care s-au indepartat de adevar. Hristos ne-a lasat aceste 9 arme cu care sa dobandim fericirea. Trebuie doar sa ne-o dorim.
- In final, o intrebare lumeasca. Cum vedeti, de pe dealurile din Sirnea, criza aceasta, care a pus stapanire si pe Romania?
- Criza e un joc politic. Iar politicul nostru romanesc a dovedit inca o data ca nu poate gestiona situatia. Masurile propuse de guvernanti sunt aberante. Nu sunt eu in masura sa analizez, pentru ca nici nu ma prea uit la televizor. Dar cred sincer ca fara politicieni lucrurile ar merge mult mai bine. La sate nu e criza, criza e sus, la Putere. Exista o intelepciune a taranului roman care stie sa se chiverniseasca, sa fie cumpatat, care nu intra niciodata in criza. Criza s-a nascut la oras, acolo unde tineretul e intr-o deriva morala adanca, si-a pierdut reperele fundamentale, exact reperele care l-ar putea face fericit. Un tanar l-a intrebat odata pe parintele Teofil de la Sambata ce i-ar trebui pentru a trai fericit. Parintele i-a raspuns cu niste vorbe ale lui Arsenie Boca: "oxigen, glicogen, somn, hormoni si har". Sa faci miscare, pentru ca e cel mai teribil medicament, sa mananci sanatos, sa dormi cat trebuie, sa ai o viata sexuala ordonata si sa traiesti in credinta intru Hristos. Dar cati respecta lucrurile astea? La noi, au scos din scoli si ultima ora de sport, de parca ar fi ceva rusinos! De mancat mancam numai chimicale, de dormit se doarme mai mult in fata computerului, la birou, despre aberatiile sexuale, nici nu mai vorbesc, normalitatea a ajuns ceva rar. Pentru mine, aceasta e adevarata criza, singura care conteaza. Omenirea a luat-o pe un drum care nu e bun. Dar sper totusi in puterea acelui ultim cuvant rostit de parintele Arsenie Boca. "Har!" Romania e o tara cu o spiritualitate extrem de puternica, manastirile noastre sunt niste cuiburi de traire spirituala fantastica. E ultimul nostru pilon de salvare, ultima barca, pe care sper sa aiba tenacitatea si intelepciunea s-o apuce cat mai multi. Sa ne intoarcem la Dumnezeu, sa facem bine, sa fim milosi si cumpatati, si criza va fi a altora, nu a noastra!