Din zona Bradului, de pe valea Crisului Alb, drumul urca in munte, pe valea Juncului. Dealurile povarnite, imbracate in paduri de foioase, strajuiesc indeaproape curgerea apelor limpezi. Cerul deasupra este de cele mai multe ori doar o ingusta fasie albastra, punctata din loc in loc cu scame marunte de nori albiciosi. Iar imediat sub cer, scufundat in fanetele inflorite a doua oara, se afla satul Dumbrava de Sus.
Pentru mine, locul acesta are ceva magic. De fiecare data cand ajung aici, imi pare ca printr-o bresa in timp ma intorc intr-un sat zarandean de acum un veac. Case cu tarnat si fundatii inalte de piatra, suri din lemn cu acoperisuri tuguiate din paie se zaresc peste tot, in cele mai neasteptate locuri, pe cele mai inalte culmi de deal sau in margini rapoase de padure.
Indiferent de anotimp, calatorul ajuns in Dumbrava de Sus este subjugat de magia locului. Primavara imbraca in horbote dantelate de floare alba toate dealurile. In iarba verde, puzderie de papadii clipesc galben-aurii in soarele vesel. Toate se rasfata in cantec duios de fluier sau in tanguirea sfasietoare a tulnicului. Bogatia florala se va transforma mai tarziu, in vara sau in toamna, in "prapad" de fructe: cirese "negrute", "albute", "amare", sau "moacre" vor ingreuna cu rodul lor ramurile pomilor. Prunele, merele si perele aromate se vor transforma la un moment dat in esente tari. Vinarsul obtinut din aceste fructe este renumit in toata zona. Sacii cu samburi de nuca vor lua, si ei, calea targurilor din Brad sau Halmagiu.
Satul era bogat candva, si plin de viata. Holdele de grau unduiau in bataia vantului, pana aproape de picioarele de piatra ale Strambei. Un numar mare de vite erau intr-un du-te-vino continuu, intre o pasune si cealalta.
"Nu se mai intorc alea timpuri in veci"
La un pahar de vinars de cireasa, care dezleaga limbile, Anches Ioan, unul dintre putinii locuitori de astazi ai satului, imi povesteste despre atmosfera de altadata: "Cand incepea vremea secerisului, in tata zua era cate o claca la secerat de grau. Femeile si fetele secerau graul si strigau "uituri", barbatii in urma legau snopii si-i asezau in "cruci", iar muzicantii tomniti pantru claca zaceau cantec dupa cantec, insotind seceratorii. Tata treaba se gata cu mare joc si petrecere. P-atunci rasunau dealurile saptamani la rand de cantecele lautarilor de la claci. Ce mai veselie era! Acuma oamenii nu mai stiu sa petreaca ca pa vremuri! Nu se mai intorc alea timpuri in veci."
Dar satul nu era renumit numai pentru vinarsul bun ce se facea aici sau pentru juncii grasi ce coborau adesea la targurile din Brad sau Campeni, nici pentru boii sai potcoviti, care urcau pe dealuri poveri incredibile, ci mai ales pentru locuitorii lui, mari mesteri de fluiere.
"Acu' 50 de ani", imi povesteste Anches Ioan, "erau in sat peste 100 de familii care faceau fluiere. Atunci cand lucru' la camp se gata, cand animalele le bagam in grajd, cand burele toamnei sa slobozau in sat de catre Stramba, oamenii se adunau in jurul focului din casa si s-apucau sa faca fluiere. Copiii curatau lemnul de coaja, il ciopleau, il fasonau. Tatal sfredelea lemnul, ii facea "ochii" (gaurile), ii punea dopul si-l impistrea (decora). Intr-o saptamana se faceau intr-o gospodarie in jur de 100 de fluiere. Sambata, de cu noapte, barbatii se adunau la coltul Strambei si de-acolo plecau pasta dealuri pana in Avram Iancu, sub Muntele Gaina". Aici, mesterii isi vindeau fluierele motilor care plecau in tara cu donite, ciubere si tulnice. Castigul obtinut din acest mestesug intregea bugetul destul de sarac al familiilor. Astazi, mesterii de fluiere au disparut. Cei mai in varsta s-au mutat unul cate unul dintre pomii infloriti ai satului lor, in gradinile vesnic in floare ale lumii de dincolo. Cei mai tineri au luat drumul oraselor, viata de aici parandu-li-se mult prea grea si fara perspectiva.
"Fluierele canta inainte sa le cioplesc"
Doar Mates Petru, ultimul mester fluierar al satului, se incapataneaza sa ramana aici, orice s-ar intampla, chiar daca va ramane singur cu lupii si cu cainii salbaticiti. Unul cate unul, oamenii au plecat de aici. Gospodarie dupa gospodarie a ramas pustie, paraginindu-se. Insa el, Patrut a Dupului, ramane neclintit in gospodaria sa micuta, pitita sub varful dealului, inconjurata de pruni, vegheata de un tei batran si un par ce pare sa stranga intre crengile sale intreaga casa.
Singur cu gandurile si amintirile sale, mestereste toata ziua la fluiere, vorbind, adeseori, singur. "Ii un mestesug care nu-l inveti de azi pa maine. El sa-nvata intr-o viata de om. Cu fiecare fluier facut ajungi mai bun. Primul fluier l-am facut dupa ce o murit tatal meu. Cat o trait el, m-o apristuit (lasat) sa fac numa' unele operatiuni. Zicea ca-i stric fluierele. Asa cum va spun, am facut primul fluier care arata bine, da' cand sa cant, fluierul meu era mut, nu scotea nici un sunet. Tare m-am nacajat! Imi venea sa-l tai la butuc cu sacurea. Mama m-o indemnat sa mai incerc. Dupa multe incercari, incet, incet, fluierele mele or prins viata, or inceput a zace. Azi am ramas ultimul mester", spune dus pe ganduri Mates Petru.
Patrut nu este un simplu mester de fluiere, el are cu adevarat un suflet de artist. Iubeste tot ceea ce-l inconjoara, admira cu nesat peisajele locurilor natale si povesteste oricui sta sa-l asculte despre farmecul fiecarui anotimp. Porneste adesea pe dealuri pentru a-si procura lemnul pentru fluiere, dar si pentru a se bucura de natura. Cu sufletul deschis spre miracolul din fiecare frunza, floare sau fir de iarba, cerceteaza atent mladitele tinere de rachita, de alun sau sanger, imaginandu-si cum vor arata acele ramuri transformate in fluiere. Cu o stiinta de duh al padurilor, Patrut isi alege bucatile de lemn cele mai potrivite pentru fluierele sale. Inainte sa le taie, le aude cum canta. Din tufele crescute in custurile pietroase ale dealurilor, din hatisurile spalate de stropii de ploaie si biciuite de vant, tasnesc sunete si melodii minunate, pe care Patrut le aude si-n vis. "Fluierele canta inainte sa le cioplesc. Mi-e mintea buiaca de ele, zau".
Il indemn pe Patrut sa-mi povesteasca cum ia nastere unul dintre fluierele sale: "Dimineata ma scol devreme, ca de la varsta asta nu prea mai am somn, cand soarele inca nu-i vinit la mine in ocol. Imi beau cafeaua afara pa lavita de langa masa facuta dintr-o veche piatra de moara si ma uit dupa pasarile care zboara care-ncotro, bucuroase de soare si verdeata. Am niste patagusi, vrabii si alte pasari, la care le pun miez de pita si-mi vin la masa tata zaua. Dupa ce ma uit io asa pa lume o vreme, ma duc in sopru unde am pus la scuteala si la uscat lemnu' pantru fluiere. Am butuci intregi de lemn de cires, prun, frasin, din care tai bucati potrivite, cu fibra dreapta, pentru fluiere, sau crengi potrivite din alun, rachita sau sanger. Dupa ce aleg lemnu' pa care il lucrez, il scortalesc, apoi il sfredelesc manual, cu sfredele ramase de la tata, care or fost facute candva aici in sat, de mesterii nostri fierari. Asta-i cea mai grea operatiune. La lemnul de rachita, alun sau sanger, ii mai usor, ca-s de esenta mai moale, si-apoi te duci cu sfredelul pa inima lemnului. Da' la lemnu' de prun, cires sau frasin, ii mult mai greu, ca-i lemnu' mai tare, da' si iasa cele mai bune fluiere. Cele din lemn de prun is cel mai greu de lucrat, da' canta cel mai fain, au un sunet aparte. Dupa ce sfredelesc fluierul, ii fac rostu' (gaura oblica din partea de sus a fluierului) si-apoi cele sase gauri. Aici traba lucrat cu multa grija, masurata distanta dintre gauri, ca de-aici iese glasul fluierului. Daca gaurile nu-s bine facute, fluierul nu canta. Se pune apoi dopu' in capatul fluierului, care are si el multe dichisuri... Odata gatat, fluierul sa jmirgaleste si sa impistreste. La impistrire, prima data fac un desen cu creionul, dau cu lac peste el, increstez desenul cu un cutit bine ascutit, dupa care cu miez de nuca arsa frec crestaturile (desenul) ca sa se innegreasca si sa se vada mai bine. Si fluieru-i gata".
"Nu dau traiu' meu de aici pa nimic"
Fluierele lui Petrica sunt o minune! Cele din lemn de prun au culoare rosietica, cele de cires maronie, cele de frasin sunt usor galbui, iar cele de sanger parca sunt poleite cu aur. "Chiar nu este nici un tanar dornic sa invete acest mestesug?", intreb. Patrut rade: "Tineretu' de az sta in baruri si discoteci, la televizor sau in fata calculatorului! Ce sa faca aici in varf de munte? Copii aici in sat nu mai sant. Satu-i pa duca. Si care ar vrea sa invete n-ar putea, ca meseria asta nu sa invata nici in doua saptamani, nici intr-o luna, nici intr-un an. Iti traba timp. Mult. Si forta in mani, sa poti mere cu sfredelul drept pa-n inima lemnului. Si pa deasupra, nici nu poti trai din castigul asta ! Io traiesc, ca traiesc fara pretentii aici, in varf de munte. Cobor la oras poate o data sau de doua ori in an. Imi place aici. Cand mai merg la targuri 2-3 zile, nu ma vad vinit mai iute acasa, ca lumea de la oras parca-i nebuna, si-i atata galagie, ca m-apuca durerea de cap! Nu dau traiu' meu de-aici pa nimic! Si de-ar fi sa raman singur pa lume, cu lupii".
Este noapte calda de vara. Flacarile focului de vreascuri n-au nici un fel de putere in fata cerului instelat. Dintr-o data, taraitul gigantic al greierilor e sporit de un glas de fluier. Timid la inceput, creste tot mai mult in intensitate, sfredelind bolta noptii, pentru ca melodia sa fie auzita si-n cer. Patrut canta o doina, urmata de o tarina, o batuta si iar o doina. Surile cu acoperisuri inalte de paie par desprinse din vesnicie. Miroase nebuneste a fan. Oare timpul va mai avea rabdare cu satul romanesc?
MONICA DUSAN
Fotografii de NICOLAE DUSAN