Doamna Sanziana Pop,
Sunt nenumarate motive pentru care m-am decis sa va scriu, insa cel mai important dintre toate este faptul ca suntem, fara Dumnezeu, un urias nimic. Aceasta este concluzia la care am ajuns, dupa un sir de evenimente pe care as vrea, efectiv, sa le sterg din memorie.
In primavara anului trecut, intr-o noapte de martie, tatal meu, de 75 de ani, care fusese toata viata un om sanatos si activ si caruia nu-i ajungea niciodata timpul pentru cate avea de facut, a paralizat. Intamplarea, venita pe neasteptate, ca lovitura unei securi, mi-a sfaramat sufletul in mii de cioburi. Aveam creierul gol si inima pustiita. Am mers la spital, unde dupa tomografia inevitabila, a inceput tratamentul, dar fara prea mari sperante. Cadrele medicale de la sectia neurologie, carora, disperata, incercam sa le smulg cate un raspuns, imi spuneau ca e prea in varsta ca sa-si mai revina. Durerea care ma sfasia era mai reala si mai agresiva decat mi-as fi imaginat.
Am stat in spital 10 zile, timp in care m-am rugat pentru tatal meu, ori de cate ori reuseam sa alung cascadele de ganduri stranii care ma bantuiau, la Maicuta Domnului si la Milostivul Dumnezeu. Intr-o zi am spus impreuna rugaciunea (nu putea vorbi prea bine, dar eu il intelegeam): "Cuvine-se cu adevarat". Aveam mereu ochii in lacrimi, alergam disperata de la farmacie in salon si invers, nu-mi era foame, plangeam toata ziua, dar mai ales seara, cand citeam o carte de rugaciuni, pe care o luasem, in graba, cu mine, cand am plecat, si ma rugam, cu sufletul sfasiat, sa se faca bine. Stiam ca rugaciunile ma aduc in preajma lui Dumnezeu si ca El e singurul care ma poate asculta, intelege si indruma. Intr-o zi, pentru ca era Postul Mare, iar mie imi era teama de ce va urma, am chemat preotul spitalului, care l-a spovedit si l-a impartasit pe tata. In seara aceleiasi zile, a inceput sa miste, abia vizibil, un deget, apoi, in fiecare zi facea progrese, pana cand, in dimineata cand trebuia sa plecam acasa, s-a intors fara carucior de la exercitiile de recuperare. Miracolul i-a uluit si pe medici. Dumnezeu, caruia nu voi reusi niciodata sa-i multumesc, ne ascultase rugaciunile disperate, dar cred ca cel mai mult m-a ascultat pe mine, chiar daca sunt extrem de pacatoasa. Acum, tatal meu este sanatos, schioapata un pic, dar toata ziua gaseste cate ceva de facut si nu sta nici o clipa.
In iarna acestui an s-a imbolnavit si mama. Pur si simplu nu s-a mai putut ridica din pat. Diagnosticul initial - sindrom vestibular. Am incremenit de spaima, pentru ca stiam ce presupune acest diagnostic, insa nu am incetat sa ma rog la Dumnezeu si la Maicuta Domnului si mama si-a revenit mai repede decat m-as fi asteptat. Bunul Dumnezeu mai facuse o minune pentru mine, chiar daca nu o meritam.
Evenimentele respective m-au determinat sa constientizez faptul ca mi-am amintit atat de tarziu si atat de rar de Dumnezeu, incat mi se pare un miracol chiar si faptul ca soarele rasare pentru mine in fiecare dimineata. Am inteles ca e nevoie doar de o clipa in care sa-mi ridic sufletul spre Dumnezeu, sa fac doar un singur pas, incet si nesigur catre El si El sa ma ierte si sa-mi aline suferintele. Si am invatat ca nici o satisfactie nu se compara cu bucuria care iti inunda sufletul atunci cand dai un banut unui sarac, sau cand, zambind, intinzi o mana unui batran singur. Bucurii derizorii, la prima vedere, dar singurele capabile sa-ti lumineze si sa-ti incalzeasca sufletul.
Uneori, imi e teama ca am sa-L pierd din nou, printr-o greseala oarecare, pe Dumnezeu, si aceasta teama "intrece iadul". Imi e teama si ca Dumnezeu, in intelepciunea Lui, ma va pedepsi cumplit, pentru toate pacatele pe care le port ca pe o povara imensa, dupa mine. Dar am invatat ca bunatatea lui este nemarginita si ca ne iubeste deopotriva, si pe cei drepti, si pe cei pacatosi, si atunci speranta incolteste din nou.
Fara Dumnezeu as innebuni, cate putin, in fiecare zi, alunecand, ireversibil, in prapastia neagra a deznadejdii.
Va multumesc, si as vrea ca Bunul Dumnezeu sa va calauzeasca si dvs. pasii pretutindeni si sa va daruiasca dvs. si cititorilor acestei reviste minunate, sanatate si un izvor nesecat de bucurii.
Cu profunda admiratie pentru ceea ce realizati,
MARIA
"Aveti incredere in Dumnezeu. Ne poarta in brate tocmai cand zicem ca ne-a lasat"
Ma numesc Gabriela si am doi copii pe care ii cresc singura. Vreau sa va scriu despre tot ajutorul pe care Dumnezeu, prin sfintii sai si prin oameni buni, ni l-a daruit copiilor mei si mie.
S-a intamplat ca am ramas fara serviciu. M-a cuprins disperarea, singurii mei bani erau sase milioane, care nu m-au tinut prea mult. Era septembrie, inceput de scoala. Nu aveam bani de rechizite, de uniforme. L-am sunat pe parintele meu duhovnic si i-am spus ca ma confrunt cu greutati uriase, prin care imi este imposibil sa trec singura. Parintele m-a asigurat ca se roaga pentru noi. Am inceput sa trimit CV-ul peste tot, la cunostinte, prieteni. Nu se intrezarea nimic, de niciunde. M-am pus pe plans. In acelasi timp, mergeam la Sfanta Manastire Antim, de unde luam mancare pentru copii si pentru mine. Imi ramasese doar rugaciunea, ajutorul de sus. Ma puneam seara in genunchi si reuseam doar sa zic, repetand ca un automat: "Maica Domnului, nu ma lasa, fie-ti mila de copilasii mei, oare ce-am sa fac maine?". Si Maica Domnului m-a auzit. Am reusit sa le fac copiilor dosare sociale pentru rechizite si bursa sociala, si le-am depus in ultimul minut. Eram la mila Domnului in fiecare zi. Pur si simplu, ne lasam in voia Sa. Dar semnele bune au inceput sa se inmulteasca. La fiecare slujba la care asistam la biserica, oamenii veneau cu alimente la noi, de parca stiau ca suntem intr-o situatie grea. Incercam sa nu arat prin nimic acest lucru, ne imbracam curat si decent. Doar cred ca eram tristi. Eu am mare evlavie la Sfantul Ciprian. Astfel ca, pe data de 1 octombrie, ne-am dus la racla Sfantului si i-am spus tot oful meu. Am plecat acasa cu nadejdea ca si de data asta Sfantul Ciprian m-a auzit. A doua zi, chiar de ziua lui, plangeam, ma gandeam ca nu mai am nici un ban si ca nu voi rezista. Cand, deodata, suna telefonul. O fosta colega si buna prietena ma intreba daca in ultimul timp mi-am verificat contul, pentru ca mai multi fosti colegi, stiindu-mi situatia grea, mi-au virat niste bani. Am inceput sa plang si mai tare, de bucurie. M-am dus impreuna cu copiii si, minune, aveam in cont nu mai putin de 140 ron, bani care ne permiteau sa supravietuim inca o luna de zile. Apoi, au inceput sa ma sune diversi amatori pentru ore de engleza, astfel ca sambata o dedicam acestor ore. Ne tinea Dumnezeu in brate. Aveam bani, mancare, imbracaminte pentru copii. Totusi, nu aparea nici o slujba la orizont, iar parintele nostru duhovnic ma tot intreba ce am rezolvat. Inainte de Sf. Cuvioasa Parascheva, m-am dus cu credinta la icoana ei, pe care o aveam in dormitor, am sarutat-o si am zis: "Te rog, ajuta-mi sa incep si eu de undeva viata, de ziua ta". A doua zi a sunat telefonul, ca cineva are nevoie de o secretara temporar, pe trei saptamani. Urma intrebarea daca vreau sa ma duc chiar de... miercuri, 14 octombrie. M-am dus si am ramas aici, la firma unde lucrez si acum. Sfanta Cuvioasa Parascheva mi-a ajutat si o simt in continuare langa mine. Sincer, m-am indoit ca voi depasi cu bine incercarea grea prin care mi-a fost dat sa trec. Vreau doar sa va spun pe aceasta cale, sa aveti incredere in Dumnezeu, pentru ca ne poarta in brate, tocmai cand zicem ca ne-a lasat. Ne asculta rugile si ne vede lacrimile, atunci cand noi zicem ca si-a intors fata Sa de la noi.
Multumesc lui Dumnezeu, tuturor sfintilor dragi, minunatului nostru parinte duhovnic, Irineu de la Ponor, parintelui staret Mihail, al Sfintei Manastiri Antim, si tuturor oamenilor buni care ne-au ajutat cu rugaciuni, vorbe, mancare si bani. Nu-i voi uita niciodata in rugaciunile mele. Doamne ajuta!
GABRIELA