Cu usturoiul la brau
Ochii mici si albastri ai batranului de 89 de ani sclipesc in lumina ultimelor raze de soare ale serii, ce invadeaza scena. Dansul ritualic, in care interpreteaza rol de vataf, impodobit cu fes rosu, turcesc, cu clopotei, pelin si usturoi la brau, s-a incheiat, iar acum el se indreapta spre gura scenei si bate palma cu toti, atinge mainile copiilor si ale spectatorilor ce se ridica spre el. Ce insemna calusul, acest dans romanesc stravechi? De unde are aceasta vigoare, energie, ce semnificatii adanci ascunde? Nimeni nu stie. Unii spun ca-i dans dacic, altii ca-i dans militaresc al legiunilor romane sau ca provine din ritualurile grecesti ajunse si-n Tracia. Ca este un dans solar, sau unul de vindecare, prin inducerea unor stari extatice, un joc de trecere de la primavara la vara, de la o varsta la alta, de la baiat la barbat; un ritual de alungare a duhurilor si stihiilor naturii. Sau poate ca in cei peste 2000 de ani de cand se joaca pe aceste pamanturi, a contopit mai multe ritualuri si credinte pagane. Nu mi-am propus nici un moment sa deslusesc secretul acestui dans ancestral, ci doar sa aflu ce anume din stravechile miscari si rosturi s-au pastrat in jocul de azi, spectaculos, rapid, bun de ridicat publicul in picioare. In doua zile din festivalul calusului, organizat la Caracal, am vazut mai mult de 30 de cete de calusari, fiecare cu stilul ei, si un lucru imi este clar: chiar si in 2010, cand valorile traditiei romanesti par sa se evapore incet, dar sigur, calusul isi pastreaza viu misterul si forta creatoare.
Balci la Caracal
Cu o saptamana in urma, coboram pentru prima oara in gara ponosita si trista din Caracal, cu gandul sa aflu daca se mai tine obiceiul ca in Duminica Rusaliilor cete de calusari sa joace la balciul de la marginea orasului. Primul lucru pe care l-am vazut pe strada principala a fost o urma, o falfaire de costum national cu clopotei la picioare ce disparea dupa un palc de copaci. Nu am stat mult pe ganduri si am luat-o la fuga intr-acolo. Patru calusari maturi si un mini calusar de 5 ani iuteau pasul sa se intalneasca cu ceilalti tovarasi din ceata, la intrarea in piata. Lui Eugen i-a luat o secunda sa se uite la mine, asa, din mers, si a stiut cu ce ma ocup. "Ce-am avut si ce-am pierdut, caprele tot sapte sunt! Dar pe mine sa nu ma fentezi!". Chiar mi-era dor de siretenia, de umorul iute si de vorbele de duh ale oamenilor din sudul tarii. Oltean get-beget, Eugen este smead la fata, uscativ, are un nas cu personalitate, pare un pic artagos, dar doar ca prima impresie, altfel e un baiat de treaba. "Il vezi p'asta micu? Io de la trei ani stiam sa fac figura asta, uite-asa. Acu', la douajnoua de ani, zic ca am dansat mai mult calusu' decat am trait, am jucat mai mult de trei sferturi din viata. Domne, pa mine m-a pupat Ceausescu! Mergeam la Bucuresti, stateam cu lunile, eram 100 de calusari in trupa, veneau din toata tara, dar tot astia de la noi din comuna, din Dobrun, eram cei mai buni. Jucam pe stadion, pe 23 August, erau cele mai mari spectacole". Stiam asta, comunistii s-au mandrit prin toata lumea cu dansul calusului, incercand totodata sa ascunda latura mistica a traditiei. Oare ce s-o mai fi pastrat in afara uluitoarelor prestatii scenice?
Eugen si ceata lui din Dobrun, comuna celebra pentru calusarii sai, vin de Rusalii la Caracal si strang ceva banuti cu jocul lor. "De cand dansez eu, o data n-am facut-o pentru bani, joc pentru ca am asta in sange. Si stii ceva, lasa festivalurile si astea, vatra calusului aicea e, in ce jucam noi, in Olt", mai apuca el sa spuna si se urca toti buluc, cu palarii, cu steagul, intr-o Dacie veche ce porneste in tromba.
"Juram!", striga vataful, si zece oameni raspund in ecou. "Sa jucam calusul, sa ascultam vataful, pana-ngropam calusul!". Piata acoperita din Caracal duduie in strigatele si tropaiturile cetei lui Eugen, care trece de la taraba la taraba. Energia lor este impresionanta, dar nu, acesta nu poate fi ritualul solar, iuresul care tine departe duhurile rele, dansul tamaduitor proclamat acum 7 ani, de UNESCO, "capodopera a patrimoniului cultural si imaterial al umanitatii". Unii ii privesc cu suspiciune, dar cei mai multi ii primesc cu bucurie si, mai ales, vor de la ei cateva frunze de pelin, "pelin de noroc, sa-ti treaca durerea de cap". Chiar si un om cu uitatura primejdioasa, pe bratul caruia e tatuat cuvantul KILLER, pune un ban si pleaca cu cateva frunze. In piata apare o alta ceata, calusarii se saluta intre ei, iar lautarii se imbratiseaza, se pupa, unuia dintre vioristi ii ies urechile mari, clapauge, din basca prafuita, celalalt are pete de arsuri pe maini si canta aplecat, sa tina in echilibru plasa de rafie ce-i atarna pe brat. Se indreapta cu totii spre balci.
Balciul din Caracal pare desprins din alt timp. Zeci de oameni racnesc in telefoane mobile, se inghesuie la tarabe cu marfa proasta, cantece slinoase duduie de peste tot, sunt zone prin care nici nu poti respira de fumul gratarelor. O caruta opreste pe tapsan, bunicul mustacios se ocupa de cai, iar tancii raman cu gurile cascate, la vederea primelor tiribombe din viata lor. Ar putea fi o scena de acum 100 de ani, daca decorul calusilor ar fi pictat cu animalute si nu cu femei cu sani uriasi, abia tinuti in frau de minuscule sutiene. Ce mai cauta jocul ancestral al calusarilor in nebunia asta? Steagul cu usturoi in varf apare si dispare pe deasupra multimii. Baietii din ceata surad smechereste, isi verifica din cand in cand telefoanele mobile si abia asteapta sa numere banii, dar sunt tinuti in frau de vataful lor, un tigan foarte tanar, rotofei, implicat total in ceea ce face. Sare, salta, striga de zeci si zeci de ori in plin soare, absorbit in dansul lui ritualic, cu care pare contopit pentru eternitate. Nimeni din familia lui Marius n-a jucat calusul. Pe el l-au fascinat dansatorii care veneau vara pe ulita sa prafuita din Draganesti Olt si s-a luat dupa ei. Avea sapte ani. Apoi a invatat sa joace la casa de cultura si acum spune ca i-a intrat calusul in sange. In preajma Rusaliilor, cutreiera cu trenul prin zona Oltului, cu ceata lui. Zilele urmatoare vor fi la Rosiori, la Craiova...
Calusul de boala
"Halaisa, s-asa, s-asa, s-asa!", rasuna pe sub crengile aplecate ale salciilor de langa lac. Spiritele se incing pe insulita din parcul Caracalului, cel mai incantator loc din oras. Langa o masa de tabla de sub copaci, s-au intalnit mai multe cete de calusari din zone diferite, au prins sa joace, sa-si arate figurile de dans unii altora, sa braveze, sa se imite. Un viorist firav abia face fata tropaiturilor, iar conducatorii grupurilor reusesc cu greu sa-i desprinda pe dansatori si sa-i porneasca spre centrul orasului, unde se tine parada si deschiderea Festivalului Calusului Romanesc, din prima duminica de dupa Rusalii. Marin Gheorghe din Carlogani, Olt, nu are nici cel mai mic dubiu: "Mai, sa fie, am io 72 de ani, da' pe ale mele nu le fac astia cat e lumea si pamantul. Io pe-ale lor le fac, dar ei pe ale noastre, niciodata. Astia joaca asa, sarbeste, toti fac la fel, si o tin lung, lung. Sa vezi rapaniturile noastre, jocul brut. Stiu astia sa scoale din boala om luat in calus? Habar n-au. Noi mai ieri am scapat o femeie de lucrase la camp, de Rusalii. A cazut jos. Am jucat si am sculat-o. Sculam femei si oameni, jucam muteste, fara galagie, fara muzica, fara nimic. Saptamana asta eram intr-o comuna p-aici, Poiana Mare, si am jucat de-au inviat boii omului, cazusera la jug. Jucam cum jucau aia batrani, cand eram io copil. Faceam pregatire cinci luni de zile, p'orma plecam cate optispe - douaj de insi prin sate, prin comune, jucam trei zile la cine avea poarta deschisa, intram la om cu pelin, cu sare, cu apa, cu usturoi. Le-am luat la aia din Cepari si camasile, si costumele de pe ei, am pus ramasag in fata, la primarie, prin '55, care joaca mai bine. Da' le-am dat camasile inapoi, ca de... Eram vecini, da' nu jucau aia din Cepari ce jucam noi, astia in Carlogani. Dupa alea trei zile de jucat, ingropam calusu si gata, dadeam petrecere. Acu' e mai greu, cu varsta, cand mergem prin sate ne mai odihnim cu randu', altfel nu razbatem, murim daca jucam din poarta in poarta, ca altadata. Da' avem douaj de copii, ii invatam ce stim, le tot zicem: "Pune-ti, ba, mana de invatati!"".
*
Platoul din fata primariei e plin ochi cu zeci de cete si de ansambluri folclorice din toata tara. O voce poetica rosteste cu patos in boxe niste texte pompoase: "Calusul este stravechi de cand exista viata pe pamant... purtat in inima ca pe-o icoana a sufletului... coborator din istorie, ca un zeu covarsitor al facerii si dainuirii noastre pe acest pamant...". Dincolo de stilul festivist, care se simte la tot pasul, evenimentul este insa major, din punct de vedere etnografic, cel mai important festival dedicat celui mai vechi si mai celebru dans romanesc. Privind cetele rasfirate inteleg diversitatea fenomenului. Cum putem spune ca stim din ce perioada provine calusul si ce rost are, cand costumele, obiceiurile, ritualurile sunt atat de diferite? Si nu e vorba de cete din Iasi si din Caras Severin, ci de cete din comune alaturate, din Campie. Chiar si numele este diferit: "caiuti" sau "caluseri" in Moldova, "calusari" in Oltenia si in Muntenia, "calus" in Transilvania. Dimitrie Cantemir scria despre peste 100 de jocuri diferite ale calusarilor, unele in care toata ceata era imbracata in straie femeiesti, altele in care dansatorii abia daca atingeau pamantul, de parca pluteau prin vazduh. Pe la jumatatea secolului XIX, patriotii ardeleni au adaugat la costumul calusarilor si o cruce tricolora, si au folosit aceasta straveche traditie pentru a demonstra continuitatea romanilor pe aceste pamanturi. In 1935, o ceata de calusari din Olt a jucat in fata reginei Angliei, la Royal Albert Hall, nu inainte de a speria oficialitatile, refuzand sa urce pe scena pana ce nu gasesc usturoi proaspat. Succesul a fost, apoi, urias. Dupa 7 ani, in care a fost gazduit la Slatina, Festivalul Calusului Romanesc continua acum la Caracal, ajungand in 2010 la cea de-a 41-a editie! Cetele care continua dansul prin sate in perioada Rusaliilor vin si pe scena festivalului, iar lor li se adauga ansambluri profesioniste, care pun mare pret pe coregrafie, pe spectacol, si participa la concursuri si festivaluri din intreaga lume.
"Asta nu-i coregrafie, e din batatura"
Sirul lung de nori se rupe, deodata, deasupra scenei, dar daca inchid ochii, nu-mi dau bine seama de unde vine vuietul, bubuiturile, iuresul. De la furtuna sau de la dansul vijelios ce continua pe scena, desi amfiteatrul s-a golit, in cateva secunde, de lume? Se spune ca oltenii-s cei mai buni, aici e vatra calusului, dar si cei din Arges au un dans aprig, iute, Mutul iese in evidenta, se tine de comicarii, jocul e spectaculos, iti ia ochii. "Ca sa va spun o treaba, eu, la etatea mea de 71 de ani, cand sunt in civil, sunt mai bolnavicios, asa", mi se confeseaza un argesean inalt si foarte subtire, cu privire albastra, care fumeaza prelung, fara oprire, cand nu e pe scena. Masala Petre din Stolnici. "Dar cand intru in costumu' acesta si joc, parca ma salta asa, pe sus, Dumnezeu. Cand se joaca pentru vreun bolnav luat in calus, luam pelin si usturoi in gura, jucam pe muteste, fara comanda, se sare de trei ori la rand peste el, fiecare sare, de la vataf pana la ultimul calusar. Acesta-i joc dracesc, asa ziceau ai batrani, asa zic si eu. Asa am vazut la ei ca joaca, asa jucam si noi".
Ceata din Oporelu de Olt are alt stil. Viteza e minima, costumele n-au nimic atragator, vataful, nea Ilie, e scund, indesat, si trecut de 60 de ani. Scena insa sfaraie, e un dans batatorit, sacadat si apasat, nea Ilie ii tine pe calusari ca pe niste lei in arena. Ii controleaza doar din palme si din priviri, se uita la ei de parca i-ar putea ridica in aer cu o miscare de spranceana, legatura dintre ei este aproape palpabila, iar dansul devine mai apasat, mai intens. "Pai, daca n-ar fi legatura asta intre noi, ce-ar face, ar juca baba oarba. La noi nu-i cu coregrafie, s-o luam pe cinstite, astia de pe scena fac miscarea de la inceput pana la terminare, la noi nu e asa, fiecare miscare are rostul ei, e cu a-ntaia, cu a doua, cu a treia, adica le stim noi in sine. La noi e din batatura, dar io am 64 de ani si nu ma mai ajuta picioarele, dar prind putere de la dans. Eu aveam patru ani. De la tata, saracu, care era vataful vatafilor, am invatat. Da' si ce bataie am luat de la el pana am facut totu' perfect, imi zburau picioarele, trei zile nu ma odihneam, jucam incontinuu. De la legamant se trage energia asta. In ziua de Rusalii, mergem in padure, nu vorbim nici unu, nu vorbim nimic, cautam un copacel pentru steag. Daca gasim unu drept, l-am luat, venim acasa, depunem juramantul si pornim la joc. Cand mergem prin sat, sunt multe altele ca pe scena, mai complicate, mai faci omu' sa rada... Vorbesc cu Mutu, care-i cel mai bun din ceata dupa mine, ca sa fii Mut trebuie sa-ti mearga bibilica. Si daca ajungem la casa cu femeie gravida, il las pe el sa joace, eu intru in casa si zic: "Da-mi, bre, un capot, ceva, pun un cos in cap imbrobodit, o perna in fata, pe sub capot si sunt io gravida. Si pun o caramida pe farfurie, ii pun Mutului sa manance, zic ca-i friptura, si Mutu imi da cu batu' peste perna, cade copilu', lautaru' face ca sirena... Asta ca sa-i mearga bine gravidei...".
"Hai da cea!"
Ceata din Oporelu a venit la festival fara Mut, era bolnav. Dar in parcul din Caracal, aglomerat in dupa amiaza de duminica, un Mut dezlantuit din Arges isi face de cap, alergand trecatorii cu un baston si starnind tipete si rasete. Poarta o peruca alba, creata, e vopsit cu crema de ghete pe fata si are pe nas o pereche de rame negre, groase, de ochelari. Mutul celor din Giurgita are alta tactica. Sta drept si neclintit in picioare, cu figura dura, cioplita parca in piatra, cu ochii de un albastru deschis, se sprijina in ciomag si tine in maini un iepure impaiat. Cum trece careva prin preajma, Mutu tropaie din clopoteii de la picioare si bate cu bata in pamant, fara sa sufle o vorba, fara sa-i tresara un muschi pe fata. Stau pe o banca in spatele lui, impreuna cu trei calusari din Giurgita, si asteptam urmatoarea victima: cui ii va sari inghetata din maini, cine-si va pierde directia pe role? Barbatii se distreaza pe cinste, dar e clar ca rolul sperieturii e ancestral si universal. Cei din Giurgita spun insa ca sunt unici. "Sunt sute de cete de calusari in tara, dar cum suntem noi nu mai sunt altii, noi astia, cu fesuri rosii, cu clopote, cu pelin si cu usturoi la brau. La noi, jocul acesta al calusilor se joaca cel putin de pe vremea dacilor. Noi ridicam ciomagul acesta si strigam: "Hai da cea! Hai da cea!", adica: "Hai, dace, vino sa te bucuri de victorie!"". Il intreb de Ion Calota, postasul din Giurgita, in ce fel s-au schimbat aceste dansuri, atunci cand au fost transpuse pe scena. "Ce-i din traditie, asa merge-nainte. Noi facem ce-am invatat, sunt aceleasi dansuri ca atunci, nu conteaza ca e-n sat, e iarba, pietre sau scena". Ion nu a invatat de la cineva din familie, ci de la Grasu, vataful cetei din Giurgita, in copilaria sa, dar a durat ani multi pana ce a ajuns la randul lui intre calusari. "Cand eram mici, alergam si abia ne tineam dupa ei prin sat, trei zile la rand, de sambata pana luni-marti, nici la masa nu mergeam. Ca si acum, ceta intra si juca acolo unde gasea poarta deschisa". Cum se face selectia, cum e primit cineva intr-o ceata de calusari? "E si acesta un dar de la Dumnezeu! Cand am intrat in ceata, nu mai eram copil, aveam eu copii. Trebuie sa astepti, sa fii acceptat, sa gasesti bunavointa, cat curaj si cata placere ai fi avut, nu puteai sa razbesti in formatie cu una, cu doua". Postasul are mereu un zambet larg, dar conspirativ, la indemana, iti spune atat cat sa-ti starneasca imaginatia, dar nu merge pana la capat, pastreaza cu sfintenie misterul si-mi place asta la el. In trecut, pe vremea cand calusul avea un rol mistic, foarte important in viata satului, si nu unul artistic, de scena, ca acum, calusarii paseau pe o gheata subtire ca ata, se incingeau intr-un joc foarte periculos cu rusaliile, cu ielele. Ei se aflau cumva intre doua lumi, intre cea a duhurilor naturii, intrupate de ielele cele afurisite si rele, de la care primeau puteri supraomenesti, si lumea reala, acolo unde dansul lor ii proteja pe oameni si ii vindeca pe cei care fusesera "luati in calusi", pedepsiti pentru ca lucrasera in zilele interzise. Pentru a ramane intregi la minte si la trup, calusarii trebuiau sa respecte un ritual, un lung sir de interdictii. Se retrageau o perioada cu ceata din sat, nu aveau voie sa paraseasca ceata, sa fie atinsi de femeie, iar inainte de a porni la dans, prin sate, depuneau juramantul. "Ce rol mai are astazi calusul?", intreb. "Sa te tina sanatos, si pe noi, si pe cei care participa. Ne ia lumea si ne baga prin toata casa, prin toate ungherele, sa fuga relele din casa". "Ati vindecat pe cineva?". "Chiar acum, intr-un sat vecin, l-am sculat pe unu din calus. Iesise la camp, de Rusalii. Stiti cum e omu' luat in calus? Nu poate sa vorbeasca, sa mearga, tremura, nu stie de el. Si ii jucam, apoi il luam intre noi, il tinem unu de-o parte si unu de cealalta, jucam mai departe, si odata ce s-a trezit, doi insi, cat sunt eu de mare, abia putem sa tinem dupa el pasul, asa energie are. Dar trebuie sa jucam mereu, cu un pas mai iute ca el. Si acu' era unu mic, slab, scund, da' ii sfaraiau picioarele cand auzea lautarul. Daca-i dadeam drumul, cred ca fugea in sus, pana la nori". "Asta de la energia dansului?", il intreb pe postas. "Sunt multe aspecte, nu pot sa vi le spun eu acum...". "Are legatura cu juramantul?". "Pai da' cum!". "Ce puteti totusi sa spuneti?". "Veniti la noi in sat de Rusalii si o sa vedeti".
Unul dintre barbatii cu fesuri rosii se tranteste cu mainile lipite de podea, soarbe apa dintr-o strachinuta, o stropeste intr-o parte, ceilalti joaca roata in jurul sau, sacadat, controlati din miscari scurte, abia vizibile, de vataful slab si pipernicit, de 89 de ani, care parca a prins aripi. Privesc jocul lor si inteleg. Inteleg de ce spun cu totii ca la ei in sat se joaca exact ca acum 200 de ani, de ce spun ca sunt unici, de ce Nicolae Balcescu, vataful cel batran din Giurgita, mi-a spus cum sunt adusi la ei cu masina de Rusalii oameni luati in calus si pleaca pe picioarele lor. Cum ca n-are nici un rost sa-mi mai povesteasca vreun lucru, trebuie sa vin acolo, in sat, sa vad.
Scena a vuit toata ziua de cete aprige, cu o viteza uluitoare, recompensate cu premii la festivaluri din toata lumea, din Franta pana-n Malayezia. Dar ceata barbatilor cu parul alb din Giurgita m-a facut sa ma lipesc de scena, ca hipnotizat. Nu e un dans, ci un ritual in miscare, cu gesturi inexplicabile, repetitive, ca un soi de spectacol de teatru cu strigaturi ancestrale. Le privesc jocul si inteleg de ce magia si puterea calusului raman intacte peste timpuri.
Fotografiile autorului