Ca sa intelegeti despre ce este vorba trebuie sa va povestesc in cateva cuvinte niste intamplari petrecute inainte de momentul in care viata mea s-a schimbat radical.
Am terminat de curand Facultatea de istorie, si faptul ca va trebui sa ma despart de colegi, de Clujul in care am petrecut studentia, ma face poate mai nostalgica, de aceea indraznesc sa va povestesc dumneavoastra povestea mea de dragoste si, oarecum, sa va cer un sfat. Dar despartirea de colegi vine dupa o despartire mult mai grea. Este vorba de despartirea de omul drag, cu care am petrecut ultimii trei ani de studentie. El era cu doi ani mai mare decat mine, student la aceeasi facultate. Prietenia noastra s-a infiripat in prima vara de practica pe care am facut-o pe santierul de arheologie deschis de Universitatea noastra la castrul roman de la Bucium, din judetul Salaj. In acel loc faceau practica toti studentii de la sectia arheologie si practica era numai pe perioada verii. Invatam sa cautam vestigii vechi, obiecte, sa conservam probele gasite, sa le clasificam. Lucruri foarte interesante pentru oricine, nu numai pentru noi, viitori specialisti in acest domeniu. Dimineata lucram la santier si serile ne adunam in jurul unui foc de tabara, cantam, dansam si spuneam glume. Atmosfera era tare placuta. Vacanta se deschidea cu aceasta tabara, in timpul careia se legau noi prietenii sau se strangeau si mai mult prieteniile castigate dinainte. Printre cei mai mari era un baiat pe care l-am remarcat inca din prima zi. Era tot timpul vesel, glumet, stia sa faca atmosfera plina de bucurie, era peste tot si nu obosea niciodata sa se faca placut celor din jur. Era sufletul petrecerilor, canta la chitara, avea voce buna si mai avea si talentul de a imita vocile cantaretilor consacrati, fapt care ne distra de minune.
Intr-una din zile, in timp ce sapam pentru a delimita fundatia unei constructii, am ajuns sa lucram impreuna si am povestit multe, vrute si nevrute. A doua zi, a venit din nou langa mine si am povestit iar toata ziua. Seara s-a asezat alaturi de mine la focul de tabara. Cred ca nu trebuie sa va mai dau detalii ca sa intelegeti ceea ce am inteles si eu: Doru cauta sa fie mereu in preajma mea pentru ca ma placea. Imi placea si mie felul timid in care s-a apropiat de mine, in ciuda jovialitatii lui de toata ziua. Mi-a placut oarecum stangacia cu care mi-a marturisit ca ar fi bucuros daca as fi prietena lui si, trebuie sa va marturisesc, m-a dat gata intr-o dimineata in care mi-a daruit o margica albastra, pe care a descoperit-o intre niste cioburi de vase vechi. Mi-a spus atunci ca isi doreste ca dragostea pe care o simte fata de mine sa poata invinge timpul, la fel ca margica aceea albastra, care a trecut prin atatea secole, fara sa se stirbeasca.
Jocul dragostei si-al intamplarii
O vreme, dupa aceea, ne-am jucat de-a scenariile, imaginandu-ne cine a purtat margeaua, in ce imprejurari, cum. Eu o purtam la gat, insirata pe o sforicica, si in fiecare zi jucam un alt rol: ba eram cine stie ce matroana romana, pretentioasa, ba eram o biata sclava adusa din Orient, ba o femeie oarecare din populatia ce traia in jurul castrului. Jocurile acestea aveau, de fapt, un rol tare greu: sa ascunda surescitarea si frenezia care ne cuprinsesera, sa ne ajute sa ne purtam cat de cat normal, in conditiile in care ne-ar fi venit mai degraba sa fugim in lume, sa ne izolam undeva unde sa fim numai noi doi. Visul oricarui indragostit: sa se rupa de lumea inconjuratoare si sa traiasca fara nici o grija intr-o laguna a fericirii. Tabara de arheologie s-a incheiat, am plecat fiecare acasa la parinti, si toamna, cand ne-am intors la cursuri, ne-am dat seama ca suntem prea indragostiti ca sa ne mai despartim. Eram mereu impreuna, invatam impreuna pentru examene, taberele din anii urmatori le-am petrecut tot impreuna si finalul acestei relatii era oarecum previzibil: urma sa ne casatorim, in momentul in care terminam facultatea. La fiecare sfarsit de saptamana plecam in drumetii, in excursii, si asa am ajuns si in Muntii Apuseni, la o manastire de calugari. Am stat acolo o dupa amiaza intreaga, nu atat pentru peisajele minunate care se deschideau in toate directiile, ci mai ales pentru ca Doru a intrat in vorba cu doi frati de acolo si discutia nu se mai termina. Se vedea ca se simte bine in compania lor si ca i se pare interesant tot ceea ce i se povestea. Am plecat spre seara, si tot drumul, el a fost tacut si foarte ganditor. In saptamana urmatoare se praznuia o mare sarbatoare religioasa si am ajuns din nou la manastire, alaturi de sute de alti oameni, care urcau drumul manati de credinta.
Pana in acel moment, eu si Doru nu fusesem prea des la biserica. Eram amandoi crescuti in spiritul valorilor morale crestine, dar nu participam duminica la slujbe, ajungeam la biserica doar la vreo cununie a unor prieteni ori la vreun botez. Dar din momentul in care am ajuns pentru intaia oara la manastirea aceea, si dupa discutia de cateva ore pe care Doru a avut-o cu calugarii, parca s-a schimbat ceva, mai ales la el. A devenit mult mai tacut, a inceput sa citeasca literatura religioasa si refuza destul de des sa mai iasa la bere cu prietenii. Simteam o raceala si in relatia cu mine, parca se strecurase ceva intre noi. Nu era indoiala, nu era suspiciune ca ar fi altcineva la mijloc, doar petreceam aproape tot timpul impreuna. Era insa o banuiala a mea, de care imi era din ce in ce mai frica. Simteam ca Doru este tot mai mult atras de manastire si ma temeam ca ar putea sa renunte la legatura noastra de dragoste, la lumea obisnuita, pentru a trai doar in lumea rugaciunii.
Intr-o zi, chiar mi-a spus ca ar vrea sa petreaca o vreme la manastire, ca nu trebuie sa ma supar pentru acest lucru, ca e important pentru el sa se lamureasca si sa gaseasca raspunsuri la niste intrebari pe care si le pune de multa vreme. Mi-a mai spus ca manastirea ii va oferi locul cel mai potrivit pentru asta si m-a rugat sa nu ma duc sa-l caut, pentru ca in doua, trei saptamani, se va intoarce la mine. Si, intr-adevar, s-a intors, numai ca era cu totul alt om. Doru pe care il condusesem la autogara ramasese in autobuzul pe care ploaia il spala de praf. De altfel, peste mai putin de o luna a plecat la manastire, din nou. Spunea ca nu-si mai poate lua sufletul si mintea de la manastirea aceea straveche din Muntii Apuseni.
Plecarea lui m-a suparat foarte tare. Mi s-a parut nedrept modul in care proceda. Eu ma dedicasem cu totul relatiei cu el, il vedeam deja ca pe barbatul cu care urma sa traiesc toata viata. Nu intelegeam ce nelamuriri mai are el, ce avea de descifrat si de inteles acolo, la manastire. M-am simtit tradata, am suferit enorm, dar n-am spus nimanui acest lucru, pana acum. Am asteptat sa se intoarca acasa si sa lamurim toate problemele care au aparut. M-am rugat in fiecare seara ca Dumnezeu sa-i dea gandul cel bun si sa-l indrepte inapoi spre casa. Nici nu-mi puteam imagina ca urma sa raman singura cat de curand. Am cerut ajutorul lui Dumnezeu, pe care-l vedeam ca pe singurul sprijin in situatia in care eram. Ma gandeam ca El trebuie sa fi vazut dragostea noastra sincera, curata, si ca nu poate s-o lase sa se stinga. Cu siguranta asa a fost. Dumnezeu le-a vazut pe toate, a vazut si indoiala din sufletul lui, dar a vazut si nostalgia vietii solitare, de renuntare la cele lumesti, care se nascuse deja in gandurile iubitului meu. Doru s-a intors acasa, dar nici macar nu a mai vrut sa dormim in aceeasi incapere. Am protestat, am plans, m-am necajit, n-am inteles cum de este posibil sa se incheie astfel o poveste ca a noastra. Raspunsul lui a venit sec si fara prea multa asteptare: voia sa se calugareasca. Dragostea pentru Dumnezeu era mai mare decat ceea ce simtea pentru lumea din care faceam si eu parte.
Pelerinaj
Iubitul meu si-a urmat calea. S-a dus la manastire, iar eu am ramas in orasul ce-mi aducea aminte la tot pasul de el, de iubirea noastra incheiata. Mi-a scris de cateva ori, apoi a urmat o lunga perioada de tacere. Intr-una din zile, mi-a scris ca va fi calugarit in curand si ma intreba daca as vrea sa particip si eu la ceremonie. Mi s-a parut atunci ca se prabuseste lumea cu mine. Mi-am dat seama ca s-au naruit toate sperantele mele de a-l mai intoarce din drumul lui. Am fost de fata la calugarirea lui. A fost ca si cum m-ar fi invitat la nunta lui cu altcineva. Asa m-am simtit. Sigur ca am fost impresionata de tot ceea ce s-a intamplat, de momentul tunderii lui, de acela al imbracarii hainelor de calugar. O clipa, in timpul acestei ceremonii, s-a uitat la mine intr-un fel ce mi-l amintea pe el, cel de altadata, din clipele noastre bune. A fost doar o strafulgerare, pe care a ascuns-o apoi in rugaciunea pe care a trebuit s-o rosteasca. Am inteles si nu cred ca ma insel, ca inca ma iubeste. Numai ca o alta iubire, mult mai mare si mai devastatoare, il opreste sa mai traiasca cu mine. Un sentiment care nu putea fi oprit de nimic.
Am urcat la manastire din doua in doua saptamani. I-am dus carti, un pulovar gros pe care l-am tricotat pentru el, fructe. Am vazut ca-i pare bine ca sunt acolo, dar ca scurteaza pe cat poate aceste vizite. Ma gandesc ca poate are inca indoieli, poate ca-i este greu sa ma vada si sa nu se gandeasca la viata de dinainte. Intr-una din vizitele la manastire, aveam la gat margeaua albastra pe care mi-a daruit-o la inceputul relatiei noastre. A vazut-o, dar n-a zis nimic, s-a uitat doar lung la ea. Inainte sa plec de la manastire, am lasat margica langa alte bijuterii legate la icoana Maicii Domnului. Parea o lacrima intr-un lan de aur. Simteam ca acolo este locul ei, desi parea atat de modesta pe langa celelalte. Mi-am dat seama ca nu mai avea nici un rost sa-l mai tulbur si m-am gandit ca poate ar fi mai bine sa nu-l mai caut, caci ma chinui ori de cate ori ma duc la manastire si-l vad. Dar voi putea oare? Nu pot sa renunt la viata pe care am dus-o pana acum si, oricat de mult il iubesc inca, simt ca niciodata nu voi mai putea lupta pentru a-l aduce inapoi. A fost mult prea mare chemarea aceea care a facut din Doru, traitor al clipei, un om smerit, cu frica de Dumnezeu. In cei doi ani care au trecut de atunci, nu mi-a aratat nici macar o singura data ca regreta pasul facut. Si totusi, nu pot uita cum s-a uitat la mine in vreme ce-l tundeau, atunci, la calugarire. Nu stiu ce sa fac mai departe. Mi-e greu sa accept ca dragostea vietii mele s-a incheiat asa. Am crezut o vreme ca va fi doar o toana a lui, ca-i va trece si ca va reveni la cel de dinainte. Dar se pare ca dragostea pe care o traieste acolo, la manastire, nu se poate compara cu nimic. Are cineva pentru mine vreun sfat?
TEODORA