Doua fete imbracate in costume romanesti strabat in fuga, cu cateva foi de hartie in maini, poteca furisata prin iarba uda. E iunie, dar la Oasa e frig. Li se alatura alta fata imbracata, si ea, cu ie si fota inflorata. De undeva, din spate, se aude zgomot mare de pasi. Deodata, peste o suta de tineri imbracati in costume nationale patrund in ograda larga a manastirii si se opresc tacuti in fata bisericii vechi din lemn. Asteapta. Sunt grupuri de liceeni si de studenti din Timisoara, Sibiu si Oradea, ce au calatorit toata noaptea, pentru a ajunge aici, in Muntii Sureanu, ca sa fie de ziua nasterii lui alaturi de parintele pe care-l iubesc si il respecta enorm: Iustin Miron, staretul Manastirii Oasa. Tacerea e rupta de fosnetul foilor scrise cu texte de cantece patriotice, pe care parintele le indrageste mai presus de orice. Glasurile tinere se inalta in aerul proaspat, de munte. "Avem o tara-n care au stapanit odata vitejii daci nemuritori."
Inspre munte
"Sus, sus, sus, romane, sus!", se aude o voce baritonala binecunoscuta, in vreme ce un autocar ne hurducane pe drumuri desfundate de munte, spre varful Cindrel. Nu ma insel. E indragitul cantaret de muzica populara Nicolae Furdui Iancu, "darul" facut parintelui Iustin de studentii de la ASCOR (Asociatia Studentilor Crestini Ortodocsi din Romania). "Cand eram mic, si mie imi placea sa cant muzica populara, iar daca ar fi fost sa-mi aleg un model, pe Nicolae Furdui Iancu l-as fi ales", le-a marturisit a doua zi parintele studentilor. Acum, in autocar, bardul transilvanean face front comun cu studentii si canta, si pe rand, si impreuna, "Traiasca duhul lui Iancu!", "Nu uita ca esti roman!", cantece din folclorul romanesc, dar si religioase. Entuziasmul tinerilor este molipsitor. Sunt oameni cat se poate de normali, rad, glumesc, atata doar ca nu prea sunt "la moda", nu le tremura mainile din cinci in cinci minute dupa o tigara, nu-si invart ostentativ pe deget cheile de la masina, nu folosesc vorbe murdare si nu se lauda cate milioane au dat pe un tricou de firma la mall. Ei si-au gasit alt rost: credinta ortodoxa, si sunt dovada vie ca mai exista o Romanie, alta decat aceea stricata si urata ce ne e prezentata la televizor. "Cealalta Romanie", frumoasa, normala, care iti iese in cale imediat ce apesi butonul telecomandei.
Ramasa in urma, in vale, Manastirea Oasa se vede dupa un cot de padure, la doi pasi de un lac cu apa cristal, fara nici o sticla, nici un gunoi in ea, iar in oglinda se reflecta oceanul de brazi verzi ce ne inconjoara.
"Asta-i Valea Frumoasa", imi spune Ciprian, un frate de la manastire, "acolo era cabana de vacanta a lui Mihail Sadoveanu, iar acolo era satul care a fost inundat cand s-a construit barajul. De-acolo a fost stramutata biserica noastra de lemn de la Oasa".
In cei trei ani de cand s-a calugarit, impreuna cu alti trei colegi din ASCOR, fratele Ciprian s-a mai intors de cateva ori la Oradea, acasa, dar doar pentru ca a fost necesar. Mama lui inca il mai asteapta, dar el simte ca are tot ce-si doreste la manastire. "E ca un paradis aici, preotii, slujbele, fratii, e tot ce-mi trebuie".
Dupa doua ore de drum, suntem la poalele muntilor Cindrel, iar inainte de ascensiune, imbucam la repezeala cate ceva. Fetele din Timisoara au venit cu placinte grozave de varza, cele din Oradea cu placinte de cartofi, baietii au urcat in autobuz cateva ladite cu cirese. Se fac mii de fotografii. Varful muntelui se vede la capatul unei pante blande, printre nori, in vreme ce bujorii cei roz, infloriti doar doua saptamani pe an, ni se astern sub picioare. E frig. Ici-colo, pajistile montane mai pastreaza cateva ochiuri de zapada, dar cerul e curat si senin, vedem toata minunatia de paduri, munti si lacuri din zare.
Monica
Ochii cei mari si albastri ai Monicai par a rade tot timpul. Din primavara lui 2007, se intoarce cu mare drag la Oasa, un loc special pentru ea, locul in care simte ca s-a nascut duhovniceste. Masteranda la psihologie in Oradea, orasul ei natal, Monica a ajuns pe acest drum dupa multe framantari si cautari. "Ma tot intrebam unde pleaca fetele astea, colegele mele de camin, duminicile, la sapte dimineata. "La biserica, mergi cu noi?", m-au indemnat intr-o zi. M-am dus. Pe atunci aveam alte convingeri, credeam in reincarnare, ma atrageau filozofiile orientale, aveam mandria ca stiu totul, dar, totodata, simteam un gol interior. Pentru ca lucrurile astea imi delectau mintea, dar nu si sufletul. Dupa ce i-am cunoscut pe cei din ASCOR, am simtit nevoia sa le fiu cat mai mult in preajma, degajau o tihna, o liniste care imi amintea de copilaria mea. De bunica mea, care ma ducea la biserica, de bunicul cel gospodar si mandru, cu povestile sale de pe front, unde nu a ucis pe nimeni, de viata din sat, al carei ritm se suprapune aproape cu cel liturgic... Cand am ajuns pentru prima oara la Oasa, am inteles ca nu pot exista doua adevaruri, unul intelectual si altul sufletesc, iar asta m-a facut sa imi revizuiesc serios gandurile. Imi era clar ca nu sunt fericita cu cautarile mele. Timp de doua saptamani dupa aceea, am fost sfasiata sufleteste, cu mintea plina de intrebari. Care-i sensul omului, unde-i Dumnezeu, in care religie? Am inceput sa ma rog foarte mult ca Dumnezeu sa-mi arate adevarul, si, incet incet, am descoperit ortodoxia, am inceput sa tin posturile, rugaciunile, am intrat intr-un ritm liturgic. Vin aici, la Oasa, aproape lunar. Iubesc manastirea si toti oamenii de aici, fiecare este minunat in unicitatea lui, de la fiecare ai de invatat ceva. La oras este mai greu sa-ti pastrezi linistea sufleteasca, dar poti gasi si acolo oaze. Prieteniile legate in acelasi duh, cu cei din ASCOR, sunt mult mai puternice, avem un numitor comun, avem ce discuta atunci cand ne intalnim, foarte des. Dar asta nu inseamna ca am renuntat la vreuna din prieteniile cele vechi. Ii inteleg si-i iubesc, nu ma pot lipsi de ei, fiecare cu cautarile lui. Mai glumesc ei, imi zic: "Tu si cu popii tai", aduc tot felul de argumente de pe Discovery, teorii evolutioniste, se isca discutii, dar eu stiu care-i adevarul, asa cum stiu ca sunt acum aici. Si mai stiu ca isi pot si ei descoperi oricand scopul pentru care au fost creati de Dumnezeu. Sunt foarte multi tineri care, sub un continuu bombardament informational, nu se mai gandesc la sanatatea lor sufleteasca, si tind chiar spre autodistrugere. Cluburi, discoteci, haine, masini, bani, asa incearca ei sa-si potoleasca setea de infinit. E un cerc vicios, in care incearca sa-si umple cu lucruri materiale un gol interior, o nevoie de infinit".
"Ziua e a celui ce-o traieste intens"
Ne-am adunat cu totii, zgribuliti, pe iarba, in jurul parintelui Iustin, la ultima oprire inainte de urcusul spre varful Cindrel. Se spun poezii, se canta. Pe drum, ca si la manastire, am observat ca nu exista prapastie intre calugari si studenti, vorbesc deschis, se sfatuiesc, schimba informatii, pareri, glumesc. Calugarii tineri de la Oasa au terminat de curand facultatile, iar parintele Iustin a fost la inceputul anilor '90, inainte de a intra in manastire, presedintele ASCOR. Cu statura sa masiva, cu caciula de lana trasa pe ochi, parintele staret arata ca un conducator militar rebel, luptator prin munti. Are o figura darza, dar o privire blanda, incurajatoare, se vede cat de mult ii iubeste pe tinerii din jurul lui. "Ziua e a celor care o traiesc intens, asa ca voi. As putea chiar zice ca mi-ati furat ziua", spune cu un licar in ochi. "Acuma, eu sunt calugar de ceva ani, si macar atata am evoluat, incat sa nu mai pun asa pret pe ziua de nastere, dar ma bucur ca ati venit pentru intarirea comuniunii intre noi. De-ati sti ce fain va sade impreuna, laolalta, unii din Sibiu, altii din Timisoara, din Oradea, e important sa intelegeti ca sunteti o forta impreuna. Sa fiti UNA, asta vrea Dumnezeu". Dupa doua ore de urcus, ajungem la pietrele mari din varf. Suntem cu totii in mijlocul unui nor. Si baiatul ce a purtat mereu in mana un steag tricolor, si fata ce a urcat cu un vraf de partituri in brate, si fratele Ciprian, pe care, la statura sa, nu ti l-ai imagina pe o creasta de munte. Cred ca sunt 2-3 grade, bate un vant cainos, care aduce si stropi de apa. Fetele au format grupulete, se tin in brate, dardaie, o fata mica de statura s-a infasurat ca un beduin cu toate esarfele si baticurile avute la indemana, iar acum zburda pe panta strigand: "Mai, mai, da' ce bine ii de mine acuma!". Ne-ar fi placut sa mergem pana la lacul glaciar din preajma, sa vedem toti muntii din jur, dar imi amintesc de vorbele parintelui Iustin din ziua precedenta despre frumusetea greului. "La noi, la manastire, noul nu-i perceput ca la oras, prin diversitate, ci prin autodepasire zilnica. Cu cat e mai greu, cu atata-i mai frumos atunci cand iti depasesti limitele". Si iata ca la coborare cerul se limpezeste si splendorile muntilor ies la iveala. Iar cand ajungem la Oasa, spre noapte, nimeni nu cade lat: dupa cele 18 ore de drum, in care au strabatut tara si au urcat pe munte, tinerii roiesc ca randunelele ce si-au facut zeci de cuiburi in zidurile manastirii. In biserica se citesc moliftele.
Un fotograf in sutana: parintele Pantelimon
Rar mi-a fost dat sa intalnesc un tanar asa de jovial precum fratele calugar Mihai. Rade, zambeste mai mereu, l-am vazut pentru cateva clipe si in toiul slujbei, unde canta in cor, surazand larg, fara urma de vinovatie, precum un copil. A studiat Filologia, iar la Oasa a dorit sa fie vacarul manastirii. De cele mai multe ori il zaresti cu haina falfaind si cu bocancii grei, tropaind in fuga pe aleile pietruite, dar acum sta cuminte, precum un elev, ascultand verdictul pentru fotografiile pe care le-a facut mai devreme, pe munte. Parintele Pantelimon, si el foarte tanar, sta serios la laptop si ii spune sa nu mai incadreze fix pe centru, sa nu mai taie picioarele, sa fie atent la expunere. Anul asta, parintele nu a mai urcat pe munte, a tinut slujba de la trei dimineata si a ramas la datorie, la manastire, dar si-a trimis "elevii" sa fotografieze. Telefonul fix suna in gol, fratii mai intra sa intrebe cate ceva, dar cand vad cu ce se ocupa parintele, zambesc complice si se retrag: stiu prea bine ca atunci cand are aparatul la gat sau se uita peste fotografii este in lumea lui si e tare greu sa-l scoti de acolo. Parintele a absolvit facultatea de Belle Arte din Timisoara si continua sa picteze icoane si aici, sus, la Oasa, dar are o mare pasiune si pentru fotografie. "E altceva decat pictura, provocarea e sa iei din tot ceea ce vezi doar o parte, esentialul, restul sa iasa, sa nu apara in cadru. Iti trebuie multa atentie, trebuie sa ai ochi, sa vezi. Pictura a ramas in sufletul meu, dar fotografia este o arta foarte interesanta". Cand i-am vazut fotografiile, fara a sti ca-s ale lui, am crezut ca un profesionist strain, cu tot soiul de aparate performante, a ramas zile bune la manastire si le-a facut. Intr-una din ele, manastirea se vede de sus, cu lacul si cu padurile din jur, intr-o lumina perfecta. "E maniac", imi spune fratele Ioan: "Sa il vezi iarna cum se trezeste si pleaca cu noaptea in cap, sa prinda primele raze de lumina pe varful dealului Patru sau pe lac". A incercat si el, dar "nu are ochi" pentru asta. Fost politehnist in Oradea, fratele Ioan este omul bun la toate, "capul limpede" al manastirii, organizatorul. Nu-i lucru usor acum, cand au venit peste 100 de oaspeti, sau vara, la taberele de pictura si de fotografie pentru tineret, dar el isi duce misiunea la capat, totodata, reuseste sa te faca sa il simti ca pe un prieten. "Sunt oameni care ne privesc cu mila, ne spun: "Vai, cat de tineri sunteti, saracii de voi, cum ati ajuns aici, ce dezamagire crunta ati trait?". E o conceptie atat de gresita! Noi nu am ajuns la manastire pentru ca am avut ce stiu ce dezamagiri, ci pentru ca am simtit o chemare. Altfel, rezisti aici o perioada, iar pana la urma clachezi, pentru ca aici e un razboi continuu, zilnic, cu sine, pentru a ne indeplini cele trei juraminte: de feciorie, de ascultare si de saracie. Daca pierzi acest razboi e cumplit, consecintele sufletesti sunt dramatice, in cazul celor ce renunta si se intorc in oras, la viata de zi cu zi. Eu unul am ramas la Oasa pentru ca, odata ajuns aici ca student, m-am gandit: "Mai, ce-mi mai place aici!". Si la fel simt si acum, dupa cativa ani."
"Nu stim cum ajungem, dar noi pornim"
A doua zi, la sase dimineata, biserica e plina de studenti. Slujba si corul calugarilor creeaza in biserica mica, din lemn, o stare de gratie in care se regasesc toti cei prezenti. Acum ii inteleg mai bine de ce strabat jumatate de tara pentru a veni la Oasa. Dupa slujba si dupa masa de dimineata, se trece la treaba: tinerii se impart in grupuri, unii trebaluiesc prin gradina, altii ajuta la gatit, altii strang gunoaiele de pe marginea lacului. Cateva fete stau lipite de stalpii bisericii, cu cate o carticica in poale, si asteapta sa intre la spovedanie, la parintele Iustin, care a primit zi si noapte tinerii. Sunt teribil de emotionate, se tin de maini, se strang in brate, isi fac curaj. "Cateodata, asa de greu ma abtin sa imbratisez un om, sa-mi arat afectiunea strangandu-l tare, cat pot eu. Pacat ca oamenii s-au indepartat atat de mult unii de altii, incat gesturile astea ar parea ciudate". Gratiela este din Pitesti, dar a ramas la Timisoara, acolo unde a studiat sociologia. Are un umor fin, iar emotiile ei sunt vii, sincere. Se considera un crestin atipic. "Daca ar exista un clasament, cu "asa da" si "asa nu", eu as fi undeva, la mijloc. Eu il regasesc cel mai bine pe Dumnezeu in natura si in oameni. O rugaciune a mea dintre cele mai puternice catre Dumnezeu este sa-L rog sa ma ajute sa iubesc oamenii, orice om, sa-i vad frumusetea, chiar daca stiu ca nu-i doar lapte si miere. Daca ajungi sa vezi omul si sa-l supraevaluezi, pe o baza intemeiata, vei vedea ca-si depaseste potentialul, ca face lucruri extraordinare". Gratiela ii insoteste pe cei din ASCOR la manastiri sau la conferintele sustinute pe diverse teme in liceele din Banat, dar isi urmeaza drumul propriu. "Chiar daca nu-i inteleg in totalitate, le respect felul in care isi manifesta credinta, si la fel ma respecta si ei. Sunt oameni deschisi la minte, sa nu credeti ca rup pamantul cu matanii sau dau cu agheasma cand vad alcool in fata. Sunt studenti, traiesc in camine, stiu prea bine ce se intampla, dar au ales sa stea deoparte. Le poti trai pe toate, dar la un moment, alegi ce-i mai bine pentru sufletul tau. Fiecare isi duce povestea in spate, si o fata din cele imbrobodite cu naframa si incheiata pana in gat se prea poate sa fi cunoscut din plin partea asta, zbuciumata, a studentiei, pana cand a simtit nevoia unei schimbari si a cautat pacea si linistea interioara".
Nici Geta si nici Alexandru, un cuplu de tineri venit din Bucuresti, nu fac parte din ASCOR. Nascuta in Alba Iulia, Geta a studiat psihologia in Sibiu, iar Alexandru, bucurestean, teologia. Alex a calatorit prin tara pe la multe manastiri, in Moldova, Muntenia, la Prislop, Sambata de Sus, iar la Oasa a ajuns pentru prima oara in mai, impreuna cu Geta. "Mi-a spus doar ca mi-ar prinde bine, si a avut dreptate. E o intreaga aventura sa urci aici, tren, autobuz, apoi "ia-ma nene" pana sus, in munte, dar lucrurile se potrivesc si cumva ajungi. M-au surprins aici linistea si atitudinea, chipurile calugarilor, care-ti dau incredere si te fac sa simti ca ai ajuns unde trebuie. Poti merge si la Bucuresti la biserica, dar greu ajungi sa te rupi de lumea din afara, sa intri intr-o anumita stare, pe cand aici, timpul curge altfel, iar atmosfera de rugaciune te transpune. Iar zilele astea au fost ca un 1 decembrie in plina vara, am redescoperit intr-un mod placut traditia si nationalismul. De cand n-am mai auzit pe cineva sa recite poezii sau sa cante Paraclisul Maicii Domnului in varf de munte...".
"Viata mea se invarte in jurul serviciului din Bucuresti", spune Geta, "dar uneori simt nevoia, asta si datorita educatiei primite in familie, sa vad, sa respir si altceva, sa iau legatura cu o manastire, cu un spatiu mai retras. Am ajuns prima oara la Oasa in 2004, cu un grup de studenti, si de atunci revin constant si incerc sa le povestesc si altora ce simt aici. Nu stiu exact cum, nu-mi gasesc prea bine cuvintele, incerc sa le transmit starea mea. Ma impresioneaza biserica in timpul liturghiilor, corul imi da o stare speciala, simt ca aici pot sa comunic cu Dumnezeu. Am mai auzit coruri bisericesti bune, dar aici simt ca se canta cu har, nu doar cu talent. Mereu ma intorc de la Oasa cu o stare de pace. Chiar si dupa ce revin in oras euforia dureaza, nu ma las influentata de nimic, apoi incerc sa-mi amintesc cum e aici si, dupa un timp, simt nevoia de a reveni. Iau o prietena si pornim la Oasa. Nu stim cum ajungem, dar noi pornim!".
*
Un ultim cantec razbate din biserica din lemn, la sfarsitul zilei de duminica. Vocile calugarilor se intrepatrund cu cele ale studentilor, iar afara li se alatura si pasarile din padurea de brazi. Ne intoarcem in curand la viata de oras. Parintele Iustin ii binecuvanteaza pe toti la plecare, iar unii capata chiar si o imbratisare stransa de la staret, de la calugari. Sunt prietenii trainice, unele legate in timpul studentiei, altele aici, la manastire. Unii traiesc in forfota de jos, altii in pacea din munte, dar au ramas cu teluri si cu sentimente comune. "O sa va fie dor de noi, dupa ce plecam si scapati de toata agitatia asta?". "Cum sa nu?", rade fratele Mihai. "Dar cand mai veniti?". Ma uit pe chipurile celor ce se urca in autocar si am impresia ca hotararea e luata deja. "Venim, n-aveti grija! La Oasa e greu pana ajungi prima data. Pe urma te duc picioarele singure".
Fotografiile autorului