Ograda copilariei
- Locuiti mai mult ascunsa printre colinele si padurile Tarii Hategului. Nu va e urat aici, departe de marile orase, care decid mersul treburilor?
- Prefer sa stau aici, pentru ca asa mi-este firea. Nu sunt obisnuita sa stau in zgomot si agitatie, sunt un om mai asezat. Am locuit la viata mea si la Deva, si la Brasov, dar nu m-am simtit la fel de bine ca aici. Mi-am cumparat de cativa ani o casuta la Simeria, la doar 10 km de Calanul Mic, unde sunt parintii mei, o casuta pe pamant, pe care am inconjurat-o de flori. Oricat de luxos ar fi un apartament, nu se poate compara cu o bucatica mica si modesta de gradina, unde cresc si se intind trandafirii pusi cu mana ta. Apoi, in secolul asta, distantele nu mai sunt asa o mare problema. Am telefon, masina, internet si, prin natura meseriei, sunt foarte mult pe drumuri. Calatoresc mult in tara si in strainatate, dar, cu cat calatoresc mai mult, cu atat mi se face mai dor de coltul meu de rai de acasa. Poate e si firea zodiei mele, Taur, dar sunt foarte legata de casa. Mi-am umplut-o pe dinauntru de icoane, candele si alte lucruri frumoase, traditionale. E oaza mea de liniste, cand simt ca s-au adunat prea multe in inima mea.
- Ce va tine atat de legata de Hateg? Credeti ca zona aceasta are o spiritualitate aparte?
- Mi-e greu sa explic. Eu sunt aproape contopita cu zona asta. Sunt lucruri pe care le-am simtit de mica. Apoi, odata cu varsta, am si cercetat foarte mult, am adunat informatii care n-au facut decat sa-mi confirme ce simtisem de copila. M-am nascut pe un pamant plin de istorie si de emotie. Chiar aici, la Calanul Mic, era o poarta de intrare in Tara Hategului, acum vreo mie de ani. Tot aici, la Calan, s-au descoperit baile romane (aquae). Pe pamantul acesta au trait mai intai dacii, apoi romanii, acelasi popor de atatea mii de ani. Ganditi-va un pic la costumul popular. Eu una sunt foarte riguroasa cu costumele pe care le imbrac. Port, de exemplu, o gluga hategana pe care o mai intalnim doar pe columna lui Traian, la dacii liberi. Pacat ca specialistii nu scot mai mult in evidenta traditia noastra ancestrala, dacica. Apoi, costumele in sine au o incarcatura extraordinara, sunt, ca si cantecul popular, ca si riturile noastre de trecere, tot niste insemne ale spiritualitatii poporului roman. Ele pot fi citite ca niste carti, in care tarancile au pus tot ce au avut pe inima, au cusut in ele toate gandurile lor, toate lacrimile si bucuriile. Sunt costume de nunta, costume de tinerete, costume de batranete, costume de inmormantare. Si fiecare e diferit! La marea trecere, taranii nostri erau imbracati cu costumul cel mai bun, cel mai frumos pe care il aveau in lada, costumul in care s-a pus cea mai mare migala. Sentimentele, emotiile au si ele viata lor. Va dati seama cate straturi de energie, cata traire e sub acest pamant transilvan, ce amprenta emotionala formidabila are?! Toate aceste lucruri au trecut in cantecul stramosilor si mosilor nostri si, cred eu, macar o parte, si in cantecul meu.
Vise spulberate
- Si cum e viata Marianei Anghel la Simeria? Sunteti casatorita?
- Nu sunt casatorita. Am o fiica de 19 ani, chiar acum da bacalaureatul. Am crescut-o singura, am divortat cand ea avea un an, iar tatal ei, chiar daca locuieste in acelasi oras, n-a cautat-o niciodata. A trebuit sa fiu si mama, si tata pentru ea. Am avut un noroc enorm cu parintii mei, care sunt niste oameni extraordinari, niste oameni simpli, dar intelepti. Multumita lor, am trait o copilarie foarte fericita, o copilarie de basm. Si cred ca si asta a dus cumva la esecul casniciei mele. Aveam o imagine impecabila, idealizata despre viata, despre familie si, crescand, mi-am dat seama ca nu e tot timpul asa.
- A fost o dragoste fulgeratoare?
- N-as putea spune ca eram foarte indragostita. Aveam 21 de ani, nu mai avusesem nici un prieten inainte, eram, cum s-ar spune, destul de naiva. Eu eram deja un nume in muzica populara, iar el, care era mult mai mare ca mine, s-a grabit sa ma prinda. A fost foarte insistent. M-a prostit repede, desi parintii mei, saracii, mi-au tot spus ca nu e bine. N-au fost de acord cu mariajul asta. A fost un episod scurt, sfarsit cu un proces care a durat 11 ani. Dar am invatat multe si m-am ales si cu un dar: fetita mea. Divortul m-a marcat enorm, a fost foarte traumatizant, si pentru mine, si pentru fata mea. Mi-am revenit foarte greu, a lasat urme adanci, ca dovada, sunt inca singura. A fost un proces foarte murdar, niste ani cumpliti, greu de uitat, despre care, de altfel, n-am putut mult timp sa vorbesc.
- Cum ati reusit sa ingropati toata nefericirea de atunci, sa o inabusiti, cand urcati pe scena?
- Toate incercarile acestea nu au facut decat sa ma faca si mai puternica si sa ma apropie si mai mult de Dumnezeu. Si n-au fost singurele. Anul trecut, am avut o problema de sanatate. Timp de patru luni, cat am luptat cu ea, am trecut prin momente de cosmar. Ma uitam la fiica mea si-mi spuneam: "Doamne, dragutule, nu ma lasa, ca n-are cine avea grija de ea!". Atunci am inteles ca, in astfel de momente, nimic nu te alina mai mult decat rugaciunea si cantecul. Oricat de amarata am fost la viata mea, cand m-am suit pe scena, inca de la primul sunet am si simtit cum tot raul din mine se curata. Sunt un om foarte credincios, fara sa fiu o habotnica. Desi sunt ortodoxa si cant muzica religioasa, nu prea sunt de acord cu impartirea oamenilor pe religii, pe biserici. Cred ca exista o singura divinitate, la care poti ajunge si fara intermediar, asa cum faceau strabunii nostri. Imi amintesc de o batranica care mi-a spus: "Maico, io tata ziua ma rog". Plivea la stratul de ceapa. "Cum asa, tata ziua?", am intrebat-o eu. Si zice, "Apai uite, s-acuma cand pledesc aci, tat ma rog". "Pai si ce-i spui lui Dumnezeu?" "Pai, ii spui tat ce ma doare!". Daca am putea si noi sa ajungem la libertatea aceasta a rugaciunii, la a fi permanent in legatura cu Dumnezeu, ar fi minunat.
- Dvs. cum va rugati?
- Eu merg si la biserica, pentru ca mi-e drag, am trait si traiesc in traditia asta a bisericii crestine, dar ma rog foarte des si singura, din tot sufletul meu, cu toata fiinta mea. Ma adresez direct lui Dumnezeu, ca unui prieten, si ii spun tot ce am pe inima. Nu e nevoie de rugaciuni turuite pe de rost. E nevoie sa fii prezent cu tot sufletul tau in rugaciune, sa faci toate gandurile sa taca, pentru ca din inima ta sa porneasca rugaciunea, ca un suvoi fierbinte de iubire. Cu multi ani in urma, mi-a cazut in maini o carte, "Pelerinul rus", despre un calugar care nu intelegea cum vine asta, sa te rogi neincetat. Batranii nostri din Hateg stiau foarte bine rostul acestei rugaciuni a inimii. Repetand la nesfarsit niste vorbe, ca sa amutesti constiinta, dezlegi fraiele inimii pentru o legatura continua cu divinitatea.
Spovedania de pe Drumul Crucii
- Si ati simtit si ca rugaciunile dvs. sunt ascultate, ca au raspuns?
- Bineinteles, eu tot timpul il simt pe Dumnezeu aproape. Si am ingeri pazitori. Simt cand trebuie sau nu trebuie sa fac un lucru, pentru ca primesc semne. Totul e sa stii sa astepti. Sa lasi lucrurile sa se aseze in jurul tau si sa-ti pastrezi atentia clara. Cand am vreo indoiala, vreo intrebare, ma rog si astept sa-mi vina raspunsul. Si vine negresit. Uneori, dintr-o carte pe care o deschid, alteori, de la o persoana cu care schimb doua trei vorbe, de la o intamplare marunta, o stire de la televizor. In mai, am fost intr-o excursie in Israel. A fost pentru mine o experienta unica, ce mi-a impartit viata in doua, in viata mea de dinainte si viata mea de dupa. Am avut nenumarate revelatii, am plans neincetat toate zilele petrecute acolo. Sufletul meu a simtit un fel de acasa nedefinit. De ziua mea am fost chiar la casa Mariei din Nazareth. Iar cand am mers pe Drumul Crucii, nestiind ca pietrele acelea au fost slefuite de milioanele de pelerini care le-au calcat, m-am incaltat cu niste sandale descheiate la spate, din cauza carora am alunecat si am cazut. A trebuit sa le abandonez si sa urc desculta, pe pietrele fierbinti care ma ardeau la talpi. Am plans, si de durere, si de toate celelalte amintiri, care mi-au revenit atunci in minte. A fost cea mai grozava spovedanie a vietii mele. Tot drumul n-am facut decat sa-mi cer iertare pentru tot ce facusem rau in viata asta. Multa vreme dupa ce m-am intors acasa, am resimtit efectele acestei calatorii spirituale. A fost pentru mine o adevarata curatire. Si am simtit ca toate au mers intr-un anume fel, toate s-au legat: concertul de dinainte de Pasti, in care am cantat muzica religioasa, chiar bucata in care Iisus parcurge drumul crucii, apoi calatoria aceasta si altele. Sunt raspunsuri pe care Dumnezeu le trimite. Dar, ca sa le poti primi, trebuie sa fii prezent in fiecare clipa, sa nu lasi mintea sa zboare aiurea, sa ai inima curata si sa-i fi iertat pe altii si pe tine.
- Pe fostul dvs. sot ati reusit sa-l iertati, dupa 11 ani de proces?
- L-am iertat, desi mi-a fost foarte greu. Multe lucruri nu le pot insa uita. Si nu cred ca fiica mea l-a iertat. Ei i-a distrus copilaria. Ma invinovatesc teribil ca n-am putut sa-i ofer si ei o copilarie atat de frumoasa, pe cat mi-au oferit mie parintii. Mama mea ma rasfata cu cele mai mari bunatati, tata ne ridica zmee in gradina, mie si fratelui meu. Iar casa noastra era plina de joc si voie buna. Adriana n-a avut parte, de la tatal ei, decat de o pensie alimentara de 40 de lei. Dupa ce a implinit 18 ani, l-a dat, de altfel, in judecata, pentru pensia alimentara. La proces, tatal ei nu s-a lasat pana nu a castigat si jumatate de apartament, desi era cumparat de parintii mei. Nu pot sa uit, de exemplu, momentul in care, dupa ce se incheiase totul, a venit executorul judecatoresc acasa si a luat o gramada de bunuri, lasand casa aproape goala. Tot ea, biata mea fetita, venind de la scoala si vazandu-ma disperata, m-a luat in brate si am plans amandoua. Imi pare rau pentru tot ce a indurat. Dar asta a facut-o sa fie un copil puternic, pe care ma pot baza la orice ora, in care am o incredere deplina. Voia sa plece la facultate, la Timisoara, acum s-a decis sa nu mai plece, sa faca o facultate in zona, sa ramana aproape de mine si sa se apuce serios de cantat.
Dulcele si amarul singuratatii
- Cum va impacati cu singuratatea?
- Pur si simplu ma mint. Ma mint ca mi-e bine. Nu mi-e bine, de ce sa nu recunosc? Mi-as dori sa am alaturi de mine un om cu care sa impart bucuriile, ca am foarte multe, care sa ma sprijine cand nu mai pot, cu care sa discut de la lucruri mari, pana la maruntisurile de zi cu zi. Dar, probabil ca personalitatea mea de artist este un pic cam puternica si sperie barbatii. Cu toate ca eu dincolo de scena sunt un om normal. Omul, cand ma vede, zice: "Aah, Mariana Anghel!". Ii place, e impresionat, dar se gandeste cumva ca la mine nu se poate ajunge. Impun, fara sa vreau, niste bariere, ca sa ma apar. Cred ca e o obisnuinta de-a mea, fiindca am fost atata timp singura. Dar totusi, dincolo de artist, exista si femeia Mariana, care e pur si simplu o femeie care are si ea nevoie de dragoste. Ca sa mai uit, imi gasesc diverse preocupari. Muncesc foarte mult. Uite, acum, de exemplu, sunt consultant artistic pentru ansamblul Cindrelul Junii din Sibiu. Acolo este o echipa extraordinara, profesionisti adevarati, condusi cu mult suflet de directoarea institutiei, Silvia Macrea. Timpul se duce cand ai ceva de facut. Uneori, mai scap cate-o lacrima, dar nu ma stie nimeni si trece. Am avut o viata foarte, foarte grea. Pe cat de minunata si de neumbrita a fost viata mea de artist, pe atat de incercata a fost viata mea particulara. Dar sunt convinsa ca Dumnezeu a vrut si vrea neaparat ca eu sa simt si sa vad lucrurile intr-un fel special. Singuratatea nu face decat sa ma ajute sa cresc spiritual. Iar eu simt ca asa trebuie sa fac, ca asta e calea mea.
- Mai sperati sa intalniti, intr-o buna zi, fericirea?
- Sunt fericita si acum partial. Cred, totusi, ca ma aflu printre privilegiati. La mine meseria si pasiunea sunt una, si asta rar intalnesti. Apoi, am reusit sa depasesc toate incercarile vietii si sa merg spre lumina, nu spre intuneric. Nu fac nimic pentru asta, pur si simplu se intampla, mi se intampla tot mai multe lucruri bune si simt cu adevarat ca sunt calauzita pe drumul asta. In ultima vreme, parca s-au inmultit clipele mele de fericire. Si sunt convinsa ca linistea la care am ajuns le aduce cu sine. Nu fac decat sa-mi urmez intuitiile sau sa astept semnele de care am nevoie. Mai cad si eu, ca orice om, cateodata, dar si atunci cand cad si plang, ma descarc si apoi ma mobilizez sa urc mai sus decat am cazut. Si reusesc. Nu sunt o sfanta, sunt si eu om, am si eu slabiciunile mele, doar ca incerc in permanenta sa lucrez cu mine, sa-mi inteleg pornirile.