Retete cu anotimpuri
In bucataria copilariei mele seful cel mare era Bunica, Buna, cum ii spuneam toti: femeie zdravana, muncitoare, in fata careia nu incapeau nazurile la mancare, figurile in fata sosului de coacaze ori a supei de salata. Nu exista pe-atunci sa n-ai pofta de mancare, sa nu vrei sau sa n-ai chef sa mananci. Dimpotriva, dupa ce bateam ulitele ziua intreaga, abia asteptam sa ma asez la masa, si dinspre soba mare din colt, ori din credentul urias ce acoperea un perete intreg, sa vina spre mine bunatatile care se schimbau dupa cum se perindau si anotimpurile. Vreau sa spun ca mancam in functie de ceea ce era proaspat in gradina. Si mancarea avea pe-atunci, ca si anul, anotimpuri.
De cum se ducea zapada si incepeau mugurii si lastarii sa iasa la lumina, preferata era painea cu untura si cu frunze de leurda culese din padure. Buna ungea cu untura "scrijelele" de paine, le sara cu sare grunjoasa din salarita de lemn, le punea una peste alta si apoi le taia in doua, si chiar si asa erau atat de mari, ca daca imbucai doar miezul, iti ajungeau cojile pe la urechi. Cand plecam in padure, desfaceam feliile ce se lasau greu desprinse una de alta si asezam un strat de doua, trei frunze de leurda, lipeam la loc feliile de paine si gata erau dejunul, pranzul si cina la un loc. Caci dupa un asemenea "festin", urma joaca prin padure si cautarea cuiburilor de salbaticiuni. Ajungeam pe-acasa numai la lasarea serii, bineinteles, morti de foame.
Pe la sfarsitul lui mai, de cum ne apropiam de vara, unchiasul Petrea scotea mierea din stupi. Atunci aparea pe credent un borcan urias in care inotau in mierea groasa faguri aurii, din care rontaiam ori de cate ori treceam cu niscaiva treburi sau doar intamplator, prin apropiere.
Vara era a salatelor din rosiile uriase culese din straturile insirate in spatele casei, din castravetii ce se rupeau cu scrasnet crud, din ceapa verde ce mai purta inca pe frunze umbra prunului sub care crescuse. Si peste toate, se turna un ulei roscat, din seminte de dovleac, stors in teasc de alt unchias, Andris, fratele Bunicii. Doamne, ce gust aveau ultimele imbucaturi, si cum nu voiai sa se termine mancarea! Cat de bune erau bucatile de coaja cu care stergeai la sfarsit farfuria!
Stiam cand vine toamna, dupa mirosul acrisor ce umplea ulita zile in sir, caci se preparau magiunul din prune si dulceturile din toate fructele padurii. Regina era mai ales cea din macese, caci era "buna, buna sa-i creasca mari si sa-i inzdraveneasca pe copii".
Diminetile de iarna incepeau cu paine prajita, frecata apoi bine cu usturoi, ca sa nu se lege raceala de noi, si scaldata tot in uleiul adus in ranita de unchiasul Andris. Imbucai din paine si, ca sa stingi iuteala usturoiului, trebuia sa bei repede o gura din ceaiul de cimbrisor, menta ori coada-soricelului.
Iar daca acum ar fi sa-mi amintesc de cum erau repartizate mancarurile in functie de zilele saptamanii, ar trebui sa incep cu supa de gaina cu taietei galbeni de casa, obligatorie in fiecare duminica, si sa pomenesc apoi de "pazaturile", adica supele usoare de legume facute repede, in zilele de lucru, cand nu era vreme de pierdut cu bucataria. Nu pot sa uit laptele cald de bivolita, pupul de paine proaspat scos din cuptor, placintele cu tot felul de umpluturi, cu varza, lobode, cozi de ceapa si alte ierburi de prin gradina, laptele acru baut cu paine de malai, berea aspra de hamei, care te racorea de zapuseala verii, siropul gros din muguri de brad, ce te vindeca de raguseala, si cate si mai cate ar fi de pomenit, crescute si facute toate de Buna, in gospodaria care pe-atunci imi parea uriasa.
In copilaria mea n-a existat o bucatarie savanta, cu retete scumpe si complicate, dar simplitatea si prospetimea au dat mereu mancarii arome si gusturi de neuitat. In plus, am invatat lectia modestiei, care m-a ajutat sa privesc viata in fata, fara teama de viitor.
OTILIA TEPOSU
Pita jidoveasca
Cand eram mica, nu intelegeam cum poate bunica sa se trezeasca la ora la care ziua se ingana cu noaptea. Eu mai ramaneam o vreme in patul meu - doar era vacanta! - si, cu perna in brate, trageam cu urechea la zgomotele din bucatarie. Pentru ca de cele mai multe ori, si va rog sa ma credeti pe cuvant, ghiceam doar dupa zdranganitul oalelor si zgomotul cutitelor pe tocator, cam ce vom manca in ziua respectiva. Daca, de exemplu, auzeam sucitoarea rulandu-se pe musamaua mesei si fasaitul paturii de taitei rasucite in aer, pe care bunica o intindea pana devenea subtire ca foaia de hartie, stiam ca, pe langa supa cu taitei de la pranz, noi, copiii, o sa avem un bonus crocant: pita jidoveasca. Un bonus care ma facea, ca-n desenele animate, sa ma ridic din pat cu nasul inainte, plutind pe unda aromata, pana dincolo, in bucatarie, unde pe plita incinsa a sobei se coceau fasii de-o palma din patura de taitei. Bucataria se umplea de mirosul dulce al aluatului si al laptelui de bivolita care statea sa dea in foc. Era primul meu mic dejun. Cu grija sa nu ma frig, luam de pe soba o pita jidoveasca. Intr-o cana mare imi turnam lapte proaspat (spuma avea pe atunci trei degete grosime) si cu fasiuta crocanta de aluat intr-o mana si cana de lapte in alta, ieseam desculta in curte, in soarele diminetii.
Un prieten bun mi-a spus, auzind ca scriu despre mancare, ca se scrie cel mai bine despre mancare atunci cand esti flamand. Nu-s flamanda, ba as putea spune ca tocmai mi-am pus burta la cale cu niste mancarute fara gust, asa cum gasesti pe la oras. Dar, povestindu-va despre diminetile acelea de vara din copilarie, mi s-a facut o pofta nebuna sa beau pe nerasuflate o cana de lapte dulce de bivolita, pana ce nu-mi mai ramane din ea decat o mustata groasa de spuma, pe care sa mi-o ling satula, ca o pisica. Oare de ce sunt asa de fierbinti amintirile din ograda copilariei?
DIA RADU
Paine cu rai
Toate amintirile din copilarie au in centrul lor o bunica. O bunica si-un soare: inima lor! Care nu inceta niciodata sa siroiasca de bunatate si de iubire. O iubire pe gratis, fara conditii, duioasa si incapatoare, cum n-am mai intalnit niciodata de-atunci. O iubire dupa care tanjesc si azi.
Pe bunica o chema Maria Oniga. Nume de artista, desi ea era o taranca cu patru clase, din Tara Codrului (Satul Apa, comuna Potau). Marunta, cu parul strans intr-un conci cat o coada de soricel, cu ochelari mari si grosi ca sticlele de sifon, purta o "surta" de care nu se despartea niciodata, semnul nobletei sale ardelenesti. Ii spuneam Muca, de la Mamuca, ingerul nostru de paza, care mai falfaie si astazi pe langa noi. Stabilita cu domiciliul permanent in bucatarie, mirosea ca toate bunatatile lumii, pe care le pregatea din... nimic. Era prin anii '50, vremuri grele, de saracie, iar noi eram copii de dusmani ai poporului, cu parintii inchisi. Eu chiar stiu cum arata la fata foamea. Ne-am privit adesea in ochi. Dar stiu si ce fericire inseamna o bucata de paine pusa pe masa, in fata ta. Painea de toate zilele. Hrana din rugaciuni. Cu ea incepeau toate diminetile noastre: paine cu marmelada si ceai de tei. La pranz, tot paine: prajita pe soba si unsa cu usturoi. Seara: paine goala, cateodata cu o bucatica de zahar, pe care o mancam jumatate, ca sa ne ajunga si-a doua zi. Ei, dar cand primea in dar cate-o strachina de faina, de la vreo vecina cu suflet bun, Muca noastra incepea sa faca minuni. Nu exista inchipuire care sa egaleze retetele ei. Dozat alchimic, aluatul iesea mai subtire, cateodata, si atunci bunica il vantura sus, in aer, ca pe-o panza de corabie zburatoare, pentru ca apoi sa-l transforme, cu o dexteritate nemaivazuta, in taietei. (Ii mancam pe rupte, cu varza calita, sau, in zilele "bune", cu nuci.) Cand aluatul iesea mai gros, bunica il amesteca cu cartofi si facea din el turcalai, un fel de galusti lunguiete, latite pe masa, cu podul palmei. Si tot din apa si din faina, sporite cu o bucatica de drojdie, Muca facea cele mai falnice placinte din lume: goale, cel mai adesea, dar mari si umflate, aromate din belsug cu chimion si marar. N-o sa uit cat ii lumea valaul smaltuit cu albastru, plin de placinte caldute si dolofane, invelite cu un stergar.
Mai mancam si "levesuri", supe ingrosate cu faina pargalita in grasime, ca sa ne tina de sat. (Cand o duceam foarte greu, si din "penzia" amarata a bunicii nu mai ramanea nici un leu, rantasul ala devenea un fel principal si-l mancam uns pe paine.)
Impartita jumatate in buna si jumatate in rea, jumatate in joc si jumatate in lacrimi, am trecut usor peste partea dureroasa a copilariei, datorita iubirii si chibzuintei bunicii noastre, care ne-a facut sa credem ca painea pe care o mancam era unsa cu rai. Si chiar era! Dovada: eu si sora mea am crescut bine si sanatoase, harnice si bune de munca, fara frica de ziua de maine, si cu incredere in viitor. De necrezut cum te poate apara in viata painea cu marmelada! O reteta gustoasa si ieftina, pe care le-o recomand cu caldura si atatatorilor la neliniste si la haos, care baga, astazi, lumea in sperieti. Ne-ar fi tuturor mai usor daca am trece greul cu modestie, cu demnitate si capul sus. Dar se mai gaseste pe undeva marmelada?
SANZIANA POP
Iuliska
Dupa cum vedem chiar si din propria noastra viata, toate in lume sunt ciclice. Cum sunt bataile inimii, fluxul si refluxul, asa si viata noastra are urcusuri si coborasuri. Acum, de pilda, o ducem mai greu. Noi, cei care am depasit jumatatea vietii, nu avem de ce ne speria, noi stim sa gatim si mai saracacios, stim sa ne coasem haine noi din lucruri vechi, stim sa facem daruri, punandu-ne indemanarea la lucru.
Cine va uita anii 80, cand primeam retete de cascaval facut din margarina, faina si lapte, cand ma minunam de o prietena care folosea ata sacilor de cartofi sau de doamna care stia sa teasa minunate covoare din ciorapi? Dar ceea ce am invatat observand toate astea a fost lectia demnitatii. Acel joc al destinului care ne duce prin situatii ce se definesc usor cu vorbe, dar se traiesc greu in realitate: injosire, umilire, mandrie, suferinta. Vazand drama poporului si-a tarii noastre, m-am decis sa va vorbesc despre Iuliska.
Nascuta intr-un sat unguresc de pe valea Tarnavei Mici, in anul 1924, a avut parte de putina invatatura. Doar cat sa scrie si sa citeasca. Suficient pentru a pleca la 10 ani, la oras, ca servitoare. In satele unguresti era aceasta traditie, nu intotdeauna din cauza saraciei, dar niciodata considerata de catre comunitate ca umilitoare. Primul salas si l-a gasit la Targu Mures. A fost prima despartire de familie, prima oara cand a sarutat pamantul unde a sezut mama sa venita sa o vada. A fost prima oara cand a simtit puterea divina, scapand dintr-un incediu, dupa ce si-a dat ultimul banut pastrat pentru o carte postala unei cersetoare.
A urmat Clujul. Pe vremea aceea, servitoarele se angajau, dar daca stapanii nu mai voiau sa le plateasca, le reclamau pentru o vina uneori inventata si erau obligate sa caute un alt loc. Iuliska traia mai ales printre evrei. Asa a ajuns sa le cunoasca obiceiurile, bucataria si acel fel de a fi in care omul mai lasa un loc pentru surpriza pe care i-o poate oferi destinul.
A venit apoi vremea Bucurestiului. Aici, un batran ciudat i-a spus ca norocul ei se afla peste o apa mare si ca batranetea ii va fi mai usoara decat tineretea. Vorbe. Vorbe in care nu crezi, dar care iti dau sperante, atunci cand simti ca esti la marginea puterilor. Da, si aici a lucrat la inceput ca servitoare. Apoi a cunoscut un om cu care a fost randuit sa aiba un copil. In 1952. Ce s-ar fi facut in anii aceia grei, fara lapte, si cu un sot haituit politic, daca mainile nu ar fi ajutat-o sa spele rufe, sa curete case, sa gateasca? Au venit apoi zile mai usoare, in care a ramas doar cu copilul, cu un serviciu, dar mereu cu rate. Rate pentru mobila, rate la "reciproc", banca omului sarac din socialism. Pentru a achita si a trai, pe langa serviciu, cosea si nu refuza nici o ocazie de a castiga prin munca cativa lei. Fete de masa, lenjerie, huse, flori de hartie, cosulete din sarma rasucita si ata de matase, orice, numai sa nu aiba datorii. In tot acest timp, dialogul cu Dumnezeu era permanent, si chiar daca nu mergea duminicile la vreo biserica, poruncile divine le-a sadit in copilul ei cu insusi exemplul ei. Nici nu se putea altfel.
Timpul a trecut, a venit linistita pensie, copilul a plecat la casa lui, dar uitatele vorbe ale batranului nu se implinisera inca. Cand, intr-o buna zi, a aparut in viata sa un domn venit de peste o apa foarte mare, desigur, o unealta a destinului, ce avea menirea doar sa o duca, la 60 de ani, intr-o lume noua. Toata viata parca a exersat pentru ceea ce urma de acum incolo. Cu o fire buna, priceputa in toate, mereu gata sa dea ajutor, darnica pana la ultimul banut si mai ales cu acea incredere in Dumnezeu, in care Ii lasi Lui grija pentru maine, Iuliska a cucerit oameni straini de limba ei. Ei bine, desi cuvintele rostite in jurul ei nu aveau nici un inteles, Iuliska a fost iubita si apreciata. A reusit sa adune cat pentru o batranete linistita, s-a intors acasa la copilul ei, si acum traieste cu amintirile, tot in Bucuresti. Iuliska este mama mea. Aceste randuri le-am scris doar pentru a incuraja femeile din tara aceasta incercata.
Doresc sa va transmit de la tribuna acestei dragi reviste, stimate doamne si domnisoare, ca voi puteti fi, fiecare, mici icoane pentru copiii vostri, ca nici un sacrificiu nu este neglijat de Dumnezeu, ca o munca cinstita nu este niciodata injositoare. De ce sa o facem in strainatate si acasa sa ne fie rusine? Criza e grea, dar, ca orice greutate, ne va invata ceva. Fie ca acel ceva sa fie demnitatea!
ADINA POPESCU
Calul si crampanul
Luati o campie cu soare. Puneti la mijloc un munte. Vara - la nord. La sud - Ariesul. Scrieti luna: iulie. Locul: Tara Motilor. Si nu intarziati nici o clipa: sus, la hotarul pamantului cu vazduhul, o femeie, Maria Iugan si tot neamul ei apara un ogor.
- Noi le-am zis sa coboare, spune primarul. Era mai usor sa vina ei in campie decat sa urce campia la ei.
Arata ca un desen de copii: campul, soarele, cocoasa dealului, neteda si subtire, un drum in zig-zag, la capat o casa, langa casa doi oameni, o femeie si un barbat. Sedeau astfel: femeia in fata, barbatul ceva mai in spate si ogorul in dreapta lor.
- Ziua si noapte, mosu lui mosu si tata lui mosu si mosu si tata si eu si barbatul, pe genunchi si pe coate, cu crampanu si cu calul, am smuls piatra si tufa si ghimpele, si acum si ficioru si nora, si mai sunt doi copii. Unde sa merem de-aici? Am rupt ogorul din munte si sa-l dam, iar, muntelui inapoi?
Ati vazut, vreodata, un crampan? Unealta agricola cu care de la inceputul vietii, motii preschimba pietrele in gradini? Sapaliga aceea modesta, care scoate din tatani bolovanul, il afaneaza si-l transforma in pamant bun pentru insamantat? Invincibila dovada a taranilor nostri ca se pot dobandi victorii si fara pusca si ca se poate intra in istorie fara zgomot, cu calul, mutand campia in munte, pentru ca muntii nu pot fi parasiti?
Sedeau ca intr-o fotografie artistica: femeia in fata, barbatul ceva mai in spate, ogorul in dreapta - sa incapa el, sa se vada, pieptul muntelui transformat in gradina, pe care, ca intr-o magnifica recunoastere, roadele aurii ale verii, cartofii, rosiile si sfecla, caralabele, fasolea si varza, atarnau in vreji ca pe panglici, lovindu-se cu sunete metalice si sticloase, ca niste decoratii purtate de un erou veteran.
Nu aveti nici o grija: sus, la hotarul Muntilor Apuseni cu vazduhul, o femeie, Maria Iugan si tot neamul ei, apara un ogor. Cat sunt acolo, de veghe, nu ne ameninta nici un rau.
ALEXANDRA LUPAN
Pe Corso
Amintirile mele din copilarie se deschid invariabil in dreptul aceluiasi oras, Bacau, si la aceeasi pagina iernoasa, cu strazi mocirloase si oameni cenusii. Stapaniti de teama usor abstracta si fara contur a anilor '50, isi rasuceau capul cand spre ceasul stradal din dreptul Policlinicii, cand spre coltul indepartat al Complexului alimentar, cam de unde trebuia sa-si faca aparitia autobuzul "Cinci", intr-un obligatoriu sens giratoriu, in timp ce mama rasufla grabita si ma tragea spre Alimentara, pentru a ma lua in brate, avand in felul acesta motiv pentru a se baga in fata, spre nemultumirea celor care stateau deja la coada si se impingeau din rasputeri sa mai prinda un pachet de unt sau o punga de faina. La o astfel de coada era sa mor, strivit de furia bezmetica a multimii si incapabil sa ma lupt cu padurea aceea de trupuri umane, spre disperarea mamei, care cu o forta incredibila si-a facut loc printre oameni si m-a ridicat salvator deasupra capetelor tuturor, fericita ca nu patisem nimic si, mai ales, ca apucase sa cumpere un pachet de unt in plus.
Toata copilaria mea pare sa se fi refugiat in aceasta amintire urata si taioasa ca ciobul ascutit al unui geam, in rusinea pe care o incercam atunci cand mama "pacalea" coada si trecea in fata tuturor cu mine in brate sau cand ma trimitea la Alimentara, cu cartela intr-o mana si banii in alta, uitand sa-mi spuna ce trebuia sa cumpar, obligandu-ma astfel sa ma balbai si sa ma fac de ras.
Imi amintesc cu strangere de inima, de asemeni, cum mai toate discutiile din casa erau invariabil despre alimente, despre ulei, zahar si orez; cum tata nota pe un caiet aparte toate cheltuielile, pana la ultimul banut, si tragea concluziile de rigoare, scriind intr-o rubrica separata urgentele pe luna in curs, dar si lucrurile la care trebuia sa renuntam, vrand-nevrand, o vreme. Imi amintesc multe lucruri neplacute, dar imi amintesc la fel de bine ca orice disputa sau comentariu pe seama banilor se oprea obligatoriu sambata, la sfarsit de saptamana, cand parintii ma imbracau in costumul meu de tergal gri-petrol si nelipsita cravata cu zgarci, iar ei se dichiseau indelung in fata oglinzii, pentru a iesi impreuna pe corso, in centrul Bacaului, unde, pe langa vechile pravalii evreiesti si "Teatrul de Stat", dincolo de "Bijuteria", pana la Biserica "Sf. Nicolae", lumea iesea sa se plimbe, sa-si salute prietenii si cunoscutii, sa arate tuturor ca le merge bine, ca familia e in regula, prospera si sanatoasa, in timp ce tata isi saluta colegii de birou, iar mama avea grija sa ma stranga energic de mana, cerandu-mi printre dinti sa o salut pe doamna avocat Timiras sau pe domnul ziarist Roni Caciularu.
Nu stiu daca saracia anilor '50 era mai mare decat cea actuala, asa cum nu stiu daca saraciile se pot compara intre ele. Ceea ce stiu este ca saracia nu tine neaparat de bani si nu se masoara in lipsuri. Altfel nu se explica de ce am uitat sa fim politicosi unii cu altii; de ce am pierdut minunate momente de comuniune urbana, pe care le-am trait candva la Bacau; de ce in loc sa iesim in oras, pe corso, urmarim interviuri si dezbateri politice la televizor; de ce in loc sa ne salutam si sa schimbam doua vorbe, facem schimb de e-mail-uri si ne trimitem imbratisari prin sms. Tare ma tem ca, oricat am cauta, nu vom gasi nici o scuza. Nici macar scuza saraciei.
SORIN PREDA