O ecuatie perfecta: mama
- Cand cineva dispare o vreme de pe ecranul atentiei publice, se inventeaza imediat ceva rau in legatura cu el. Nici tu nu esti prea vizibila in ultimul timp. Ai probleme, Alexandra? Atinge criza si portativele muzicale?
- Nu-mi place sa vorbesc despre criza, pentru ca mi se pare deprimant. Este imposibil sa nu fii coplesit de spectacolul si circul politic, pe de o parte, si de teama ca ne este si ne va fi in continuare foarte greu, pe de alta. Este imposibil sa nu te sperii, cand auzi tot mai des la televizor cuvantul "apocalipsa", fie ca este vorba de una economica, fie de mult discutatul sfarsit al lumii. Televiziunile noastre se intrec in a baga groaza-n oameni. Aceeasi debusolare este si in lumea artistica, precum si in viata mea muzicala si chiar personala. Dar desi se spune ca am disparut, nu este adevarat. Alexandra Ungureanu si trupa Crush mai exista!, doar ca eu "profit" de perioada asta nelinistita, de "vacanta" catre care suntem impinsi, ca sa experimentez lucruri noi. In clipa de fata, muzica e orientata in mare masura spre dance, un stil in care se intra de-a valma si in care e greu sa ramai in frunte. Daca o faci, inseamna ca ai oarecare valoare. Dar e greu, pentru ca discurile se scot tot mai rar sau deloc, supravietuiesti doar cu cate o lansare de piesa. Te lupti continuu, intre evitarea compromisului si siguranta financiara, pentru ca am ales sa traim din muzica! Dar in ce ma priveste, nu din muzica cantata la botezuri si nunti. N-o duc deloc pe roze! Tot ce am izbutit sa fac in ultima vreme a fost, punand cu mama mana de la mana, sa cumpar un apartament mai mare in Bucuresti. La trei ani de la disparitia tatei, mama s-a hotarat, in sfarsit, sa vina aici, alaturi de mine. Este acum invatatoare la scoala nr. 70 din Capitala. N-am hotarat inca daca vom locui sub acelasi acoperis, e o decizie delicata. Desi mama e cea mai buna prietena a mea, desi muzical m-a sprijinit mereu, ba chiar e mana mea dreapta in chestiunile organizatorice, birocratice, desi e un om vesnic tanar si plin de energie, tot pot aparea conflicte. Mama este un foarte bun impresar, m-a ajutat si ma ajuta enorm, ar putea oricand sa faca o schimbare de meserie, mai ales ca la noi sunt extrem de putini manageri muzicali de cariera, pregatiti eminamente pe meseria aceasta. In Romania trebuie sa ai tupeu, sa te zbati, sa te strecori, calitati care mie imi lipsesc cu desavarsire, dar pe care mama le are. O admir enorm pentru asta, ii admir puterea, optimismul. Asa a fost mereu, iar faptul ca tocmai a invins cancerul a facut-o si mai vivace.
Bunica si placinta cu branza
- Mai sunt la moda parintii? Mai este loc pentru ei in lumea asta pusa excesiv pe capatuiala? Incap, saracii de ei, in ziua ocupata non-stop a copiilor, in locuintele lor din beton si din sticla, cu bucatariile robotizate total?
- Eu nu pot vedea relatia dintre parinti si copii decat din perspectiva mea, din relatia mea cu parintii si din ceea ce vad in jur, in urma experientelor mele de viata. Sunt cazuri si cazuri. Eu mereu am considerat ca fiind cel mai firesc lucru cu putinta relatia pe care o am eu cu parintii: sa-i iubesti, sa-i respecti, ei sa se implice, sa te ajute, chiar si dupa ce ai implinit optsprezece ani. Sa fie... acolo. Eu am beneficiat de ajutorul acesta. Ai mei m-au ajutat foarte mult. Prea mult, poate. Poate ca exista si un revers al acestei protectii excesive: pentru ca am fost mereu sub fusta mamei, uite ca nici acum nu ma descurc prea bine in relatiile sociale. Este anormal pentru meseria mea, care presupune o expunere deosebita, careia trebuie sa-i fac fata tot timpul, intr-un mod desavarsit. Eu nu sunt asa, si atunci am lasat-o pe ea sa vorbeasca si sa rezolve lucrurile pentru mine. Ma simt bine asa, ocrotita. Ma bucur ca mama are un rol in viata mea. Instrainarea dintre copii si parinti naste drame. Sa-ti dau un exemplu. In ultima vreme am stat alaturi de copii, jurizand niste concursuri sau participand la emisiuni dedicate lor. Am observat un lucru foarte ciudat: pana sa inceapa concursul, copiii erau foarte dezinvolti, comunicativi, te copleseau cu cata informatie acumulasera pana la o varsta foarte frageda. Insa, in momentul in care trebuiau sa cante, sa fie pe scena, clacau pe capete. Mi-am dat seama atunci ca era mai mult dorinta parintilor ca pustii aceia sa ajunga "vedete". Ei, saracii, poate cantau prin casa, asa, ca oricare, dar nu-si doreau deloc sa ajunga la un concurs. Unii parinti, in graba si in disperarea lor de a munci, nu mai au timp sa comunice real cu copiii, nu mai au timp pentru sufletul lor, ajung sa nu-si mai cunoasca pruncii, cresc in casa niste straini. Exista un gol intre generatii, dar cred ca pana la urma el va fi umplut. De ce cred asta? Pentru ca trebuie sa credem asta. Relatia dintre parinti si copii e temelia lumii in care traim. Locul in care suntem pregatiti pentru viata. Altfel ne va fi foarte greu, iar eu refuz ideea apocalipsei. Nu este inca finalul. Copiii au nevoie de parinti si de-acasa.
- Ce intelegi prin "acasa", Alexandra?
- Sa stii ca-mi place subiectul asta. Eu stiu ce inseamna "acasa". De multe ori m-am temut ca sunt invechita, in bucuria mea de a ma intoarce la Onesti, orasul copilariei mele, sau de a-mi petrecere verile la bunicii de la tara. Dar sufletul meu asa vibreaza, asa simte, iar din acest punct de vedere eu sunt conforma cu mine si ma abandonez total acestor sentimente. Desi imi vine destul de greu sa vorbesc despre ceea ce inseamna "acasa", de cand tata a plecat dintre noi. Iar la doua luni dupa el s-a dus si bunica. Doua dintre figurile esentiale ale vietii mele au disparut, si chiar daca ranile s-au mai inchis, ele nu se vor vindeca niciodata. Dar mereu am stiut ca oricat de dure ar fi framantarile mele, in orice impas profesional sau sentimental as fi, oricand pot abandona totul si sa ma intorc acasa. Sentimentul acesta de dependenta fata de "locul meu" pe pamant m-a ajutat sa perseverez in toate bataliile mele. Exista o intoarcere. Acum, dupa disparitia tatalui meu, siguranta asta e ceva mai fragila, si chiar ma bantuie spaima sa nu se piarda insemnatatea acelui loc, odata cu venirea mamei in Bucuresti. Mi s-ar parea de neconceput sa vindem casa de-acolo, iar eu sa devin doar vizitator in orasul meu. Poate voi avea si eu copii, vreau sa le arat unde am crescut, vreau sa le arat camaruta mea unde s-au adunat atatea visuri, atatea framantari. Si astazi, cand intru in camera aceea cu peretii roz, parca ar prinde toate obiectele viata, fiecare faramita de acolo are o poveste de o insemnatate fabuloasa pentru mine, totul e viu. Ma vad stand la birou si visand la anumite lucruri care astazi s-au implinit, iar sentimentul e indescriptibil. Am mai crescut, veneam acasa cu trenul sau cu masina, iar tata ma astepta in fata blocului. Calcula mereu cand trebuia sa ajung, si niciodata nu se intampla sa nu fie jos. Parintii mei m-au coplesit de iubire, o iubire completa, de neegalat. Iar pe langa ei, in jurul multor momente minunate ale copilariei mele, a gravitat o alta figura care m-a influentat enorm: bunica, mama mamei. Gradina ei m-a facut ani de zile sa visez sa ajung inginer agronom, sa ma plimb cu sareta prin vie, imbracata ca o doamna. Si acum stiu totul acolo, fiecare floare unde isi are locul, ordinea in care infloresc primavara - ghioceii, zambilele, bujorii. Acum le revad, dar putin diferit, pentru ca mamaia nu mai este si ea facea tot universul acela sa vibreze. Tot ea facea cea mai buna supa de gaina din lume si cea mai buna placinta cu branza.
"Floare de pe alta lume"
- Povestile astea romantice par stanjenitoare de la o vreme. Goana nebuna in care traim se impiedica in sentimente. Afara e o vara caniculara, dar sufletul nostru coboara spre punctul de inghet...
- Of, da, ai dreptate. In oameni parca a murit capacitatea de a simti. Par sa nu mai aiba nevoie de sentimente. Sunt indiferenti, reci ca gheata. Iar prima care se pierde e dragostea. Trebuie sa invatam din nou sa o exprimam, s-o traim fatis, sa facem gesturi de afectiune. De cine ne temem, oare? Ani buni, eu am ratat ziua mamei. E vara, cand eu eram mereu prinsa in concerte. Evident ca ma gandeam la ea, evident ca vorbeam la telefon, dar anul acesta am inteles ca nu e de ajuns. Cred ca disparitia tatei mi-a deschis ochii, am inteles ca oricand poate veni un "prea tarziu" si atunci, acum trei saptamani am lasat totul si am mers sa o vad pe mama de ziua ei. Am gasit-o sarbatorind cu ultima ei generatie de elevi din clasa a IV-a de la Onesti. Era vesela, dar abia cand m-a zarit am vazut si lacrimile fericirii. Ele nu pot egala nici un succes profesional, nimic. I-am cantat prima piesa pe care am facut-o special pentru ea, impreuna cu Mircea Rusu. Se numeste "Floare de pe alta lume". Mama a plans din nou, iar eu am fost cu adevarat fericita. Si cred ca si tata. Din locul unde ne vegheaza, in cer.
- Oare povestile de iubire ale parintilor devin modele pentru copii?
- Parintii mei au trait treizeci de ani impreuna, si nu toate momentele au fost perfecte. Sunt insa convinsa ca daca au existat clipe in care totul se putea destrama, iubirea lor pentru mine nu i-a lasat. Este aproape imposibil sa-ti imaginezi cata dragoste au avut pentru fiica lor. Pe mine ma inspira povestile de iubire statornica. Nu cred ca sunt un model greu de urmat. Si nu e vorba numai de cea a parintilor mei, ci de toate povestile frumoase despre care aud. Iubirile frumoase ma asigura ca nu caut himere, atunci cand visez sa-mi gasesc fericirea in dragoste.
- Crezi in casnicie, in ideea de cuplu?
- Din nou raman o fata de moda veche, dar eu cred in gasirea jumatatii perfecte, in casnicia de durata, in familie, in copii. Imi este foarte greu insa, pentru ca partea aceasta de artist din mine imi da o sensibilitate si o neliniste care sunt greu de suportat. Am nopti de nesomn, ma chinuiesc ganduri si stari ciudate, ma suport eu greu, d-apai cel de langa mine! E dificil sa gasesc un om care sa inteleaga starile acestea, sa nu le ia ca pe ceva personal. Mai ales ca eu nu am avut niciodata un model de barbat ideal. M-am indragostit de barbatul care a reusit sa ma surprinda si sa ma faca sa rad. Aceasta este o trasatura care nu poate lipsi din barbatul "ideal": sa aiba simtul umorului. Si trebuie sa-mi ingaduie sa ma mai joc. Eu am fost un copil si un adolescent foarte cerebral. Nu prea am facut nimic din nebuniile tineretii. Am invatat foarte bine la scoala, am fost serioasa, si mult mai tarziu am hotarat sa recuperez "nebunia". Am ridicat piciorul de pe frana abia cand mi-am facut un rost in viata. Dar mai am multe de recuperat. De aceea, nu ma ingrijorez ca la douazeci si opt de ani nu sunt inca maritata si nu am copii. Sunt sigura ca lucrurile acestea vor veni. Deocamdata ma bucur ca mai pot apela la copilul din mine, ca pot trai ce n-am trait in copilarie. Sunt putin anacronica...
- Noroc in dragoste ai?
- Am trait clipe fabuloase de iubire, am trait dezamagiri si regrete. Nu stiu daca se poate numi "noroc". Acum nu sunt nici macar in cautarea altei iubiri, pentru ca, recunosc, sunt putin secatuita sufleteste. S-a incheiat in viata mea o poveste frumoasa, care m-a ridicat si m-a stors in acelasi timp. Imi este destul de greu sa vorbesc despre asta.
- Din ce alte mici iubiri mai este compusa viata ta?
- Din muzica, inainte de toate, nu numai a mea, ci toata muzica, tot ce ascult. Mai am niste prieteni foarte frumosi, dar asta de curand, pentru ca mult timp nu am mai crezut in notiunea aceasta de "prietenie". Ea se reducea la a ma intalni la o cafea cu un om cu care lucram, sa zicem, dar cam atat. Spuneam asa, din varful buzelor, "ma duc sa ma vad cu un prieten". Dar, iata, se poate sa mai gasesti si prieteni adevarati. Unul dintre ei este Keo (n.r. - un alt tanar interpret in plina ascensiune), de care m-am apropiat extraordinar in ultima vreme. Ne intalnim, ne uitam la concerte, cantam si noi. Am descoperit in el un om extrem de placut si de bine educat, care are mereu usa deschisa pentru prieteni. Este foarte reconfortant. Poate altora nu li se pare ceva deosebit, dar pentru mine e minunat sa mai gasesc astfel de oameni, poate si pentru ca eu imi fac greu prieteni, dar ii si pastrez cand ii descopar. Constanta este una dintre trasaturile caracterului meu. Ah, si sa nu uit de Tessy, catelusa mea, un shih-tzu care este de fapt puiul catelusei pe care i-am facut-o cadou mamei, dupa ce s-a prapadit tata. O iau peste tot, in ciuda micilor scandaluri pe la hoteluri. Este parte din viata mea, secunda de secunda. E afectuoasa, capabila de o dragoste de neinteles pentru noi, oamenii.
Primarul cantaret de pe Mures
- Ai pomenit mai devreme de Mircea Rusu, primarul-cantaret de pe Mures, de care multora le e dor. Le zicea tare bine...
- S-a intamplat sa ma intalnesc abia acum cu Mircea Rusu, sa ne descoperim ca oameni si ca artisti. Si nu l-am descoperit doar pe Mircea, ci si pe Florian, fiul lui, un alt exemplu ca se poate ca parintii si copiii sa fie in deplina armonie si prietenie, sa ajunga sa lucreze impreuna. Acum am un nou drum deschis pe harta tarii, iar acela duce in Transilvania, in comuna Band, acasa la Mircea si la Florian. Oamenii acestia s-au tinut la distanta de lumea nebuna a Bucurestiului si au reusit sa-si pastreze linistea, umorul si speranta in salvarea lumii prin emotie. In aceasta zona m-am intalnit eu cu Mircea, in zona afectiva, emotionala. Am reascultat albumul lui, "Lumea de roua", in care se aud voci celebre, precum a Maiei Morgenstern, Adrian Pintea, si parca mi s-a luat o ceata de pe ochi. Dupa ani de efervescenta in muzica dance - lume care m-a ridicat, mi-a asigurat un trai bun, care m-a facut cunoscuta si pe care nu o parasesc -, am ajuns la concluzia ca nu este de ajuns. Lumea aceea e formata din valori trecatoare, mode care dispar. Colaborarea cu Mircea Rusu ma muta pe un teritoriu mai ferm, care reprezinta valori perene: intoarcerea la valorile romanesti, familia, satul, natura. O altfel de lumina, o alta trecere a timpului. Am redescoperit poezia in muzica, prin textele minunate pe care le scrie Mircea, sau altele preluate din mari poeti. Foarte important: am redescoperit limba romana, intonatia limbii mele. Eu am piese in romaneste si cu Crush, dar altfel, cu accentul pe linia muzicala, nu pe insemnatatea cuvintelor. Am constatat ca uitasem sa cant cu adevarat in romaneste, ceea ce m-a speriat.
- Intr-o lume in care cuvantul "globalizare" e litera de lege, cand toti artistii de la noi vor faima internationala, tu te intorci sa canti in teatre, in limba romana?
- Sa stii ca succesul international nu mai este o asa de mare problema. Sunt artisti romani care au spart gheata si drumul celorlalti este mult mai larg deschis. Oricum, afirmarea internationala pentru mine nu este o provocare in acest moment. Acum simt romaneste, sufletul meu ii e dedicat Romaniei. Cred ca publicul roman are nevoie sa auda muzica in limba lui, versuri despre lucruri importante pentru el. Versuri despre nazuintele noastre. Poate lumea va crede ca am luat-o razna, orientandu-ma spre aceasta sfera muzicala. Eu nu am de dat insa socoteala nimanui, numai sufletului meu. Iar el este foarte bucuros si multumit de ceea ce fac eu acum. Nu stiu de ce, nu stiu de ce acum, stiu doar ca e ceea ce simt ca trebuie sa fac. Oricum, eu sunt inca pe calea cautarilor, mai am pana sa ajung, artistic, la acea forma consistenta, conforma cu mine, cu publicul pe care mi-l doresc. Caut inca directia aceea ideala, care sa mi se potriveasca perfect si pe care sa merg pana la capat. Poate sa fie cea pe care sunt acum, poate nu... Timpul va spune.