Oare cand a inceput s-o ia razna cu totul viata ei? Cand a inceput prabusirea, starea aceea de suspendare nemiloasa, in care nu te mai poti bucura de nimic, in care nu mai stii ce e speranta? Au trecut de atunci 14 ani. Sa fi fost boala mamei? Nu-si mai aminteste decat orele chinuitor de lungi, petrecute in trenul Galati - Cluj, la fiecare sfarsit de saptamana, pentru a ajunge in inima Ardealului, acolo unde, la Institutul Oncologic, mama ei urma tratamentul cu raze cobalt. Trenul accelerat, mereu acelasi, taind tara in doua de la un capat la altul, scaunele de musama maro, aerul imbacsit de aglomeratie, cersetorii de pe culoare Dar ea nu mai simtea si nu mai vedea nimic din toate astea, nici macar sesul care se transforma in dealuri si apoi in munti, pe masura ce trenul inainta suierand. Si cum ar fi putut sa mai priveasca peisajele, cand sufletul ei era torturat de propriile peisaje ale disperarii, ce continuau sa staruie cu fiecare halta si gara lasata in urma, cu fiecare drum, cu fiecare reintoarcere: mama ei zbatandu-se pentru fiecare clipa de viata, lumina clorotica a holurilor de spital, mirosul medicamentelor si pasii fantomatici ai bolnavilor, linistea aceea ireala clocotind de resemnare, linistea dintre viata si moarte. Apoi, umilinta, privind in ochii resemnati ai mamei ei, care vorbea despre moarte, rusinea cu care o imbarbata, stiind ea insasi ca nu mai e nimic de facut.
Si cealalta tacere, la fel de adanca si de mistuitoare, luni de zile mai tarziu, dupa ce totul se incheiase. Doliul, drumurile la cimitir, crinii ofiliti pe mormant, treburile casnice facute cu precizie mecanica, grija de zi cu zi pentru cei doi copii, zilele trecand sub clopotul de mutenie si singuratate al deprimarii, ca si cand n-ar fi trait cu adevarat, ca si cand, de atata suferinta, s-ar fi desprins usor de pe lumea asta, incapabila sa mai simta si sa mai vada ceva din viata care mergea inainte, cu bunele si relele ei.
Voia sa uite tot, sa treaca tot, sa nu mai simta pumnalul acela de gheata in fiecare dimineata la trezire. Suferise prea mult, isi spunea, mult prea mult timp uitase ce e bucuria. In ultimii ani isi pierduse tatal si trecuse printr-un divort dificil, urmat la ceva vreme de decesul fostului sot. Dar dintre toate, moartea mamei i-a naruit increderea in viata. Avea doi copii inca mici si un nou barbat care o iubea. Trebuia sa faca ceva de dragul lor. Era ceva in fiinta ei ce nu ierta dezertarea aceasta in fata loviturilor. Nu voia decat sa o ia de la capat. Daca Dumnezeu i-ar mai da o sansa...
Catalina s-a recasatorit si a ramas insarcinata. Dar, ca si cand n-ar fi fost destul, ca si cand pur si simplu n-ar fi avut dreptul la fericire, o veste cumplita a readus-o la tacere. O comisie medicala a stabilit, in urma unor indelungi consultatii, ca lichidul amniotic se transformase dintr-un lichid vital intr-o otrava ce ucidea lent mica faptura din pantece, ajunsa deja la sase luni. Nasterea trebuia provocata de urgenta, copilul nu avea nici o sansa de supravietuire, infectia putandu-i fi fatala chiar mamei. Au urmat iar zile si nopti in spital, alti pasi, de data aceasta grabiti, pe culoare, aceeasi lumina difuza, verzuie, vocile asistentelor si scrasnetul metalic al ustensilelor lovindu-se unele de altele. Un travaliu cumplit, in care a fost ea insasi la un pas de moarte, dupa care puiutul de om a mai trait doar cateva clipe, cat sa ridice in sus manuta lui fragila, pentru a saluta viata ce l-a primit la ea atat de putin.
Se obisnuise de-acum cu gustul sarat al lacrimilor. Dupa asfintitul soarelui, ratacea pe strazile orasului de pe Dunare, ca printr-un oras strain. Indiferenta la viata din jur, urmarea doar scrasnetul abia perceptibil al nervilor, incordarea lor usoara in cautarea unui raspuns, a unei logici, a unui sens in tot ce i se intamplase, a unui firicel cat de mic de lumina care sa o scoata la liman. Cateodata, intra in bisericile care ii ieseau in cale. Aprindea lumanari pentru toti cei disparuti prea repede din viata ei. Se aseza si tacea, pur si simplu, in incremenire. Obosise sa se mai revolte impotriva destinului. Era tarziu si se simtea neputincioasa. Voia sa se lase in grija cuiva. Nu mai avea nimic de pierdut! Si daca totusi El exista si toate aveau un rost ascuns?
Primul zambet
S-a intamplat doi ani mai tarziu. Cand nu credea ca mai e posibil, Catalina a ramas din nou insarcinata. O sarcina cu probleme si de data aceasta. Doctorii ii spuneau sa se obisnuiasca odata cu ideea ca trebuie s-o intrerupa, nu vedea deja cate probleme se iveau? Dar ea n-a vrut sa-i puna capat. Si-a zis ca, pur si simplu, nu se poate. De data asta nu se poate. A plecat de la spital mai amarata ca niciodata. In drum spre casa, a dat peste un magazin de unde si-a cumparat o icoana a Maicii Domnului cu Pruncul. Cu icoana stransa la piept, peste burtica deja rotunda, s-a rugat fierbinte ca acest copil sa supravietuiasca. Dupa noua luni de temeri si spitalizari frecvente, Maria a venit pe lume, aducand primul zambet adevarat familiei ei, dupa foarte multa vreme. O mogaldeata care i-a uimit pe medici cat de tare tipa.
Lorelei
Dar Catalina nu era inca linistita. Un freamat interior o impingea sa mai caute. Unde e fericirea adevarata? Care e gustul ei? Intr-una dintre plimbarile ei lungi, a hotarat sa faca un ocol la un centru maternal din oras, despre care citise. Nu stia exact ce cauta, ce vrea. A batut la o usa, i s-a deschis reticent si cu multa neincredere. Copiii? Da, ar vrea sa vada copiii, daca se poate. Un culoar lung, usi albe care scartaiau si iata, au ajuns, despre ea era vorba. Asistenta i-a pus-o in brate, ca pe un animalut ciudat. "S-ar putea sa nu reusiti sa va atasati de ea", i-au spus, "stiti, e un copil cu probleme, abandonat la sase luni, ultimele trei luni l-am tinut in incubator. Mama a lasat-o aici, tata n-a avut niciodata." Scutecele lasau la iveala un cap diform si niste brate subtiri, ca doua grisine. Avea doi ani si jumatate si nici un muguras de dinte iesit, iar grilajul coastelor tremura sub panza subtire, la fiecare inspiratie. N-avusese timp sa mai vada nici un copil. Stia ca, daca pleaca, lasa in urma orice speranta. Isi aminteste si acum culoarul catre iesire, mai lung ca niciodata, culoarul acela pe care l-a parcurs cu cei mai mici pasi din lume, in timp ce in sufletul ei se nastea brusc o nevoie arzatoare de bunatate, pe langa care toate celelalte sentimente de nefericire si neputinta piereau. Si a stiut atunci, apropiindu-se de sala de asteptare, ca raspunsul pe care il cauta era acolo, ca singurele lucruri care o vor salva de la suferinta si insingurare sunt doar sa iubeasca din toata inima ei si sa fie un om bun. Si-a amintit brusc de finalul unei carti dragi, "Lorelei". "Uita de tine si devoteaza-te altora!". Asta era! Nu te salvezi decat iubind, iubind si iar iubind, daruindu-te altora cat mai mult. Asistentele i-au adus dosarul si un fior de teama a pus stapanire pe ea. "Astm bronsic, parapareza spastica, hidrocefalie congenitala, doamna, numai SIDA n-are! Sunteti sigura ca o vreti?". Un copil 99% bolnav, care, speriat, cerea din priviri ajutor. Timpul parca a stat pe loc si cu o semnatura tremurata a acceptat. Numele fetitei e Cristina.
Scrisoarea
Ploua torential. In fata Palatului Copiilor din Bucuresti parcheaza tot mai multe masini. Parinti cu copii, pe jumatate ascunsi sub umbrele, sositi din toate colturile tarii, infrunta stropii mari de ploaie, in drum spre sala de auditie. Aici are loc preselectia pentru festivalul Mamaia copiilor, in urma careia vor fi alesi copiii cei mai buni care merita sa intre in concurs. Imi fac drum prin multimea agitata, patinand pe marmura uda de la intrare. O caut din priviri: o fetita de zece ani, nu prea inalta, cu parul buclat in culoarea caramelului si un zambet pana la urechi. Un copil minune, ce a cucerit deja juriile de specialitate, la atatea festivaluri internationale de muzica dedicate copiilor, pentru care am traversat un Bucuresti ploios, ca sa scriu un articol. Cine e fata aceea, harazita cu o voce ireal de frumoasa, ce i-a infrant pe slavi la ei acasa, plecand cu trofeul festivalului din Belarus, care a smuls locul intai si lacrimile de emotie ale fratilor nostri basarabeni, la festivalul de la Chisinau? Ea, cea care la festivalul San Remo al Copiilor a obtinut locul trei si l-a facut pe prezentator sa ingenuncheze in fata ei, sa-i pupe manuta si sa o roage sa se dea dusa de pe scena, ca sa poata continua spectacolul, dupa mai bine de zece minute de aplauze furtunoase, in care publicul teatrului Ariston, plin pana la refuz, scanda: "Romania"? Cine e, deci, Maria Craciun?
Cercetez cu privirea marea de copii din anticamera salii de auditie si in minte mi se deruleaza cu repeziciune filmul evenimentelor. Intai emisiunea de la televizor, unde am vazut-o cantand, din toata fiinta ei fragila, un cantec despre mama. Apoi, sirul de telefoane si mail-uri in cautarea ei, zile la rand, pana ce in fata mea, pe un petec de hartie, aveam, scris in graba, numarul de mobil al mamei ei. Ar fi putut sa ramana un simplu telefon, iar in locul acestui text, sa cititi acum un material despre Maria. Dar clipa in care mi s-a raspuns la celalalt capat al firului a schimbat complet firul povestii. Descoperisem in mama ei, Catalina Craciun, o prietena adevarata a Formulei As, un om care ani in sir si-a trait bucuriile si tristetile aproape de revista noastra. In 2003, in scrisoarea deschisa publicata in revista, povestea tuturor cum, gratie mamei ei, cititoare infocata, a descoperit "Formula AS" in zilele de mare tulburare sufleteasca pe care le-a petrecut la Cluj, la spital. N-a putut uita atunci licarirea incredibila de speranta ce se nastea in ochii pacientilor din salon, cand, dimineata, o asistenta le impartea gratuit revista. Cu un an inainte, am regasit-o din nou in arhivele publicatiei. Dupa dureroasa pierdere a unei sarcini, rugaciunile i-au fost ascultate si Dumnezeu i-o daruise pe Maria. In vara lui 2003, concursul revistei noastre - "Retetele fericirii" - se finalizase, in sfarsit. Premiul intai ii revenise Catalinei Craciun! Povestea ei, ravasitoare si plina de delicatete, era povestea vindecarii miraculoase a fiicei ei adoptate, Cristina. Am inteles de abia atunci emotiile adevarate care o podidisera la primirea telefonului meu. In toti acesti 14 ani, "Formula AS" fusese pentru ea unul dintre cei mai buni prieteni, martor de fiecare data al incercarilor si reusitelor din viata ei. Un singur lucru nu ne povestise niciodata. Ca Maria, fetita nascuta din lacrimi si rugaciune, fusese binecuvantata de Dumnezeu cu una dintre cele mai bune voci din Europa. Un copil al miracolului, un copil al credintei nestirbite in Dumnezeu. Telefonul meu inchisese un cerc. Dupa ani in sir, in care ea era cea care ne-a cautat prezenta cu fiecare numar de revista, "Formula AS" se intorcea la ea!
Un roi de fluturi
Am gasit-o pe Maria la garderoba. Statea serioasa, usor cambrata, in timp ce mama ii incheia nasturii rochitei stacojii de tafta. Si-a intins cu manutele amandoua ciorapeii, si-a incheiat catarama pantofilor si a verificat agrafa din par cu un gest scurt. "Sunt bine, mama?". A intrat in scena numarul 28. Inca trei concurenti si apoi urmeaza ea. S-a sprijinit de perete fara sa mai zica nimic. Asteapta. Profesoara ei de muzica apare pentru ultima recapitulare. "Ia sa vedem Mariuta, cum faci tu acolo, la al treilea vers?". Mariuta deschide gura ei mica de copil si face o vocaliza complicata. O voce incredibil de sigura, ce parca ar apartine unui om mare, strapunge vacarmul. "Foarte bine! Asa sa faci". Mai e doar putin timp, cat sa o pupe pe mami, sa-si faca cruce si sa se strecoare prin multime direct in culise, in timp ce eu, cu mama ei, Catalina, traversam intunericul salii de auditie, pana in randul intai.
Maria n-are niciodata emotii. Mama ei are insa emotii cat toata familia la un loc. Sta crispata in scaunul de plus albastru, cu obrajii imbujorati si palmele transpirate. Maria, ingerasul ei, sa nu cumva sa se incurce! Si iat-o, intrand in scena. Paseste cuminte pana la mijloc, spune cateva cuvinte si zambeste. E liniste in sala si reflectoarele ard peste ea ca arsita verii. Cantecul, la inceput delicat si soptit ca un puf de papadie, creste si se involbureaza tot mai mult, tremura si se zbate ca un roi de fluturi urcand spre soare.
O asteapta la iesire Aurelia Vaida, profesoara ei. A fost foarte bine. E multumita si o imbratiseaza de bucurie. A venit de la Focsani, pentru a fi alaturi de elevii ei, la preselectie. Dintre toti, Maria e cea mai buna. E elevul pe care si l-ar dori orice profesor. Stam fata in fata si povestim. Oare nu exagereaza? Ar vrea sa fie obiectiva, dar, pur si simplu, nu-i gaseste defecte, intr-atat e de ambitioasa, harnica si disciplinata Maria. Cu siguranta, nu e genul de copil pe care sa trebuiasca sa-l ademenesti cu ceva. Ea spune singura ca mai vrea pregatire in plus. Si mai are ceva fetita asta: e daruita de stele! Ea n-a mai vazut niciodata un copil care sa se simta atat de bine pe scena. Ala e locul in care pur si simplu infloreste, locul in care da tot ce are mai bun. Ceva ce nu se poate invata la nici o scoala din lume!
Micul Charlot
Le-am insotit de acolo la televiziune. Maria urma sa apara in emisiunea "Atentie, se canta!". Am trecut pe la cabina, unde si-a schimbat rochia de strada cu una roz, sclipicioasa, ne-am dus la machiaj, apoi Maria a mers la probe, cu alti copii. Noi ne-am refugiat in linistea unei cabine, de unde se auzeau rar doar pasi pierduti pe coridor si zanganitul metalic al cate unei monede in tonomatul de cafea de langa usa. Ne-am luat si noi cate o cafea, care a reusit cu parfumul ei sa ne destinda, sa mai alunge stresul si cutele de ingrijorare de pe fata Catalinei. Nu-i deloc simplu sa pleci in fiecare saptamana in cate un loc din tara, acolo unde e invitata Maria. De multe ori, ea e paratrasnetul tuturor furtunilor care se ivesc. Nu-i vine sa creada cata invidie si cata rautate a intalnit adesea in drumul ei, chiar si atunci cand la mijloc e doar un copil nevinovat si talentat. Si, in plus, trebuie sa-si pastreze vigilenta. Nu o data a fost momita cu tot felul de contracte de impresariere, care ar fi transformat-o pe Maria intr-un produs comercial. Fetita ei nu trebuie sa devina o Shirley Temple! De multe ori, nu reuseste sa se bucure suficient de succesele ei, cu teama ascunsa ca poate data viitoare nu va mai avea cu ce s-o duca acolo unde e nevoie. Bani de hotel, bani de mancare, bani de bilet de tren. Ea nu castiga decat 8 milioane, ca asistenta maternala a Cristinei. Daca n-ar fi fost prietenii ei de la Sibiu, Mirabela Dauer si amicele ei, care au pus toti mana de la mana, Maria n-ar fi ajuns niciodata la San Remo. Festivalul nu a decontat nimic din toata sederea. Inapoi, acasa, are alte griji: bani pentru orele de muzica, pentru drumurile dus-intors la Focsani, pentru mersul la scoala de fiecare dimineata cu maxi-taxiul. Le duce pe amandoua fetele la 9 si pana la pranz se plimba prin oras. Nu si-ar putea permite inca un dus-intors pana acasa. Oricat ar vorbi de Maria, nu se poate abtine sa nu aduca vorba si de Cristina. Micul ei Charlot, cum a numit-o in povestea castigatoare din "Formula AS". Ani la rand a culcat-o alaturi de Maria, care, cu prezenta ei tonica, a ajutat-o sa-si revina. A invins boala, dupa multe zile petrecute la spital, cand nici doctorii nu credeau ca pachetelul acela de carne, caruia cu greu i se putea spune om, va supravietui. Zeci de ore de fizioterapie, consiliere psihologica, gimnastica medicala, tratamente. Si peste toate, rugaciunile ei adevarate si sincere, credinta ei oarba ca Dumnezeu o aude. Nu de mila au nevoie copiii acestia, incearca ea sa-mi spuna, ci de iubire! Sa fie iubiti, mai mult ca orice pe lume. Ea stie precis ca asa e, a vazut cu ochii ei cum, iubita din toata inima, micuta ei Cristina a prins aripi. Acum, cand se gandeste, nici nu stie exact cum s-a intamplat, timpul a trecut aproape fara sa-si dea seama, miracolele au parut fapte obisnuite. Cristina a inceput sa vorbeasca, sa se joace, sa alerge fara sa mai schiopateze, sa se bucure ca orice copil normal, ba chiar sa-si asume responsabilitati. "Stii, mama, nu mai avem decat doua cepe, ar trebui sa mai cumparam", i-a spus intr-o zi. Sau alta data, vazand-o ca scapa ceva pe jos, i-a zis: "Auzi, mama, tu esti obosita, de aia le scapi pe jos. Ia lasa-le tu pe toate si odihneste-te un pic". Acum e 95% vindecata. Anul trecut, in mai, in urma controlului de la Spitalul Bagdasar din Bucuresti, doctorul a ridicat uimit din sprancene. "Despre ce vorbim aici? Nici urma de hidrocefalie! Mare e puterea lui Dumnezeu!"
Victorie!
Am plecat sa le conduc pe Maria si Catalina la gara. Seara se lasase deja peste oras si cladirea televiziunii se profila inalta si neagra pe cerul violaceu. Pe cand stateam la coada la casa de bilete, Catalinei i-a sunat telefonul. Profesoara de muzica a Mariei voia sa le anunte ca Maria a luat preselectia cu cel mai mare punctaj dintre toti participantii. S-a imbujorat si i-a spus si Mariei, care a schitat doar un zambet usor de bucurie si a cazut pe ganduri. "Asa sunt eu", mi-a explicat pe urma. "Ma bucur, dar ma bucur in gandul meu". Va trebui sa il anunte si pe fratele ei mai mare de la Galati, pe tata, pe sora mai mare din Italia, care e studenta cu bursa la Medicina, Cristinei ii va duce ceva dulce si niste reviste pentru copii. Pe care, desigur, o sa le citeasca si ea inainte, in tren, ca sa aiba ce sa-i povesteasca. Iar Catalina? Ea o sa se urce din nou in tren, cu gandul acasa. Maria, obosita de drumuri si de rasfoitul revistelor, va ceda si-si va lasa capsorul mic pe umarul ei, intr-un somn cu vise luminoase. Va fi bine, nu se va mai auzi decat uruitul rotilor de tren si o toropeala placuta va pune stapanire pe ea. Va uita de calcule si va lasa deoparte grijile de a doua zi, va inchide si ea ochii, doar asa, de parca ar vrea sa doarma, si linistea care se va lasa peste ele va parea Insusi Dumnezeu. Va simti, ca de atatea ori in acesti ultimi ani, de cand le are alaturi pe Cristina si Maria, ca timpul se opreste un pic in loc, si un sentiment straniu, ca o apa vie, incepe sa creasca in ea, in bulboane. Si-si va spune, zambind usor, cu ochii inca inchisi, ca asta trebuie sa fie fericirea.
Cei care vor sa ia legatura cu Maria Craciun o pot face la tel. 0732/056.049