Acesta este titlul unei piese scrise de irlandezul Sean O'Casey (Dublin 1880 - Devon 1964). Autor plin de har, temperament "razboinic", indragostit inca din adolescenta de Shakespeare, O'Casey se implica de tanar in miscarea nationalista irlandeza. La implinirea varstei de 43 de ani isi vede visul cu ochii: are loc premiera piesei sale "Umbra unui franctiror". In 1929, i se joaca la Londra "Cupa de argint". In rolul principal - unul dintre cei mai mari actori britanici al acelui timp: Charles Laughton. In 1930, insusi Sir Alfred Hitchcock realizeaza un film dupa piesa "Juno si Paunul", scrisa de O'Casey pe cand avea 40 de ani. Dupa moarte, trupul neinsufletit al marelui scriitor va fi inmormantat - in semn de omagiu pentru arta sa - intre mormintele lui Shelley si Tennyson.
Piesa pe care ne-o ofera acum, in final de stagiune, Teatrul National din Bucuresti si care a fost scrisa in 1931, i-a placut enorm unui alt mare scriitor irlandez, Samuel Beckett, romancier si dramaturg. Autor al capodoperei "Asteptandu-l pe Godot", detinator - in 1969 - al unui Premiu Nobel pentru Literatura, obsedat de viziunea unei umanitati care se degradeaza pana la un stadiu larvar, Samuel Beckett a fost incantat de aceasta "trasnaie", de aceasta "poveste de adormit copiii", de aceasta comedie burlesca a mereu revoltatului, mereu nefericitului sau conational, Sean O'Casey.
Despre aceasta piesa a lui, insusi O'Casey spunea ca in ea este vorba de "un realism atins de aripa fanteziei"... Si avea perfecta dreptate! Dovada, felul in care piesa starneste fantezia regizorilor ce se incumeta sa o puna in scena, cat si verva actorilor care dau viata celor trei personaje din aceasta "Poveste de adormit copiii". Povestea este de-a rasu-plansu, o drama in care ni se arata cum se risipesc clipele vietii unor oameni modesti - tarani saraci, irlandezi, vag-trogloditi, sot si sotie, inecati in griji, in saracie, cotropiti de lene, resemnati in mizerie. Fiinte ce nu prea stiu nici de ce traiesc, nici de ce rad, nici de ce le vine sa lase totul balta. Un "el" si o "ea", ras-plictisiti unul de altul, satui de munca grea de zi cu zi, pentru care alcoolul pare a fi singura consolare. Noroc ca el, sotul, Darry Berrill are un prieten bun, un frate, Barry, cu care-si imparte amarul, atunci cand se hotaraste sa schimbe rolurile cu sotia lui, cu imbufnata Lizzie. Adica decide sa se duca ea la munca grea a campului, si sa se ocupe el de treburile gospodaresti. Sa faca el ordine, sa spele vasele, sa faca de mancare. Si asa mai departe. Din aceasta schimbare de roluri se vor naste, desigur, tot soiul de situatii comice, tot soiul de "accidente" tot mai hazlii, care se vor acumula gradual si vor duce, in final, la o distrugere totala a tot si a toate. Adica asemenea unor finaluri de film de desen animat, unde totul sare in aer, intr-o veselie tragica "de adormit copiii".
Spectacolul oferit de trupa Nationalului are toate virtutile unui mare succes de public. Un text generos, actori exceptionali (Mihai Constantin, Daniel Badala si Victoria Dicu), fiecare realizand creatii memorabile, in situatii de un tragi-comic irezistibil); costume semnate de Liliana Cenean, decorul - uluitor, imaginat si creat de Stefan Caragiu. Piesa este condimentata de muzica lui Nicu Alifantis. Cat despre regie, ce sa mai vorbim? Regizorul piesei este insusi Horatiu Malaele.
"Un text fabulos!"
- De ce ai ales tocmai aceasta piesa a lui Sean O'Casey, draga Horatiu Malaele?
- Pentru ca e un text fabulos! Are cu totul... 18 pagini si-ti permite sa faci un spectacol de o ora si jumatate. O demonstratie despre voiosia inconstienta cu care se distrug destine, situatii inchegate, stabile in aparenta. Ba chiar si... tari! Piesa lasa loc unor "umpluturi". Te rog sa scrii cuvantul "umpluturi" cu vreo sase ghilimele!, adica le ofera actorilor si, respectiv, regizorului, prilejuri de improvizatii cat mai hazlii, in demonstratia lor dulce-amara despre usurinta cu care se intreprind unele demolari, de mici sau mari proportii...
- Se termina stagiunea, incepe vacanta. Ce planuri ai pentru ea?
- Astept vacanta cu doua bucurii: ma pregatesc sa incep un film dupa un scenariu de Adrian Lustig, cu titlul "Funeralii fericite". Si a doua bucurie: acum o jumatate de ora, mi s-a comunicat ca filmul meu "Nunta muta" va fi reluat in scurt timp pe ecranele din Franta, semn ca a fost foarte... gustat de frantuji!
Marile iubiri nu se sting niciodata
Oalta premiera in final de stagiune a Teatrului National din Bucuresti este "Tragedia lui Carmen", in regia lui Ion Caramitru, o coproductie cu Opera Nationala din Bucuresti. Scrisa de Prosper Merimee, drama frumoasei Carmen si a povestilor de iubire pe care ea le-a provocat a devenit un succes international de lunga durata, mai ales dupa ce a fost transformata in opera, pe muzica lui Georges Bizet. Povestile de iubire nu se sting niciodata, mai ales cand sunt starnite de o spanioloaica frumoasa, cu temperament patimas. Suferintele provocate de Carmen, drama bietului Don Jose, toate aceste romantice increngaturi, au cucerit, de la inceput, publicul.
In timp, povestea lui Carmen a inspirat filme si balete celebre. Dar triumful absolut i-a venit odata cu muzica, sublima, a lui Georges Bizet. Rezultatul? O opera care, din anul 1875, cucereste intruna lumea muzicala!
Si iata ca, fascinat si el de aceasta poveste "torida", celebrul regizor britanic Peter Brook, aliat cu Marius Constant (compozitor francez de origine romana), izbuteste o... intinerire a operei clasice. Cei doi o aduc mai aproape de spectatorul modern. O... "descatuseaza" de conventiile specifice spectacolului de opera, elimina "corul" si numerele de balet. Si-astfel ia nastere o opera-chintesenta cu numele de... "Tragedia lui Carmen".
Dupa cum se stie, Caramitru nu se afla la prima sa regie de opera. La Teatrul liric din Constanta, el a montat "My Fair Lady"; la Opera din Belfast, "Eugen Oneghin"; La Sibiu, acum trei ani, "Tragedia lui Carmen" - versiunea Peter Brook-Marius Constant devenea o versiune Peter Brook-Constant-Caramitru. Asadar, la Nationalul bucurestean, ni se ofera o drama "esentializata", sublimata prin muzica, ce dureaza, in loc de... trei ore, doar o ora si jumatate. Un spectacol cu "ariile" cantate in franceza, cu traducere "la vedere", dar cu dialogul rostit in romaneste. E o conventie ce-l poate soca, un pic, la inceput, pe spectatorul din Romania - neobisnuit cu astfel de practici - destul de frecvente pe alte scene europene. Dar socul trece repede!
- De ce a fost intitulata aceasta opera, "Tragedia lui Carmen", l-am intrebat pe Ion Caramitru. Eu as zice ca este vorba, mai degraba, despre... tragedia lui Don Jose - cel atat de chinuit de Carmen, starnit s-o iubeasca nebuneste si-apoi aruncat in uitare si dispret, odata cu aparitia, in viata ei a... magnificului Toreador. De ce acest titlu, asadar?
- Pentru ca, in felul cum apare acum povestirea, este vorba chiar despre tragedia acestei femei pasionale, careia ii mor, pe rand, toti barbatii iubiti, cu exceptia lui Don Jose. Ma intrebi ce aduce nou versiunea mea. Nou este grupul de copii din spectacol, cei care sunt partenerii de furat ai lui Carmen, cei care dau un plus de viata actiunii, care au un rol anume in demersul ei... sentimental. Am incercat, prin crearea acestui personaj colectiv, sa elimin tot ce mai insemna "conventie", artificial, in actiunea piesei. Am creat "pauze strategice", spectacolul curgand, totusi, continuu...
Intr-adevar, demersul lui Caramitru se traduce intr-un spectacol fascinant. In varianta vazuta de mine (spectacolul beneficiaza de patru distributii), actorii-cantareti, stele de opera, au fost tinerii Oana Andra (Carmen), Vlad Mirita (Don Jose), Iordache Basalic (toreadorul Escamillo), Mihaela Stanciu (Micaela), acompaniati de valoroasa orchestra a Operei Nationale Bucuresti, dirijata de Tiberiu Soare. Ca de obicei, Maria Miu, marea artista a scenografiei, a creat un decor sugestiv si niste costume superbe - mai ales cel al legendarului Toreador...
Mergeti sa vedeti acest spectacol, minunata punte spre Marea Muzica, minunat magnet-de-atras-spre-spectacolul-de-opera tineri sedusi doar de muzica din... cluburi!
Premiu pentru DORINA LAZAR
De curand, la TIFF, marea noastra actrita Dorina Lazar a primit "Premiul pentru intreaga activitate". Am rugat-o sa-mi raspunda la cateva intrebari.
- Ce inseamna acest premiu pentru tine, draga mea Dorina?
- Sa stii ca am mai primit, acum vreo doi ani, un premiu care suna cam la fel, din partea UNITER. Atunci m-am intristat, pentru ca distinctia suna ca un fel de "Adio, ramai cu bine". De data asta, la Cluj, a fost altfel. A fost altfel, pentru ca eu nu auzeam ce zice Florin Piersic Junior, cel care m-a prezentat. El era pe scena, eu, in culise. Cand am intrat in scena, am fost intampinata de un... bubuit de aplauze. Si in clipa aceea, m-am emotionat teribil. Nu pentru ca urma sa mi se inmaneze premiul cu pricina, ci pentru ca, asa cum se intampla in unele clipe fermecate, mi-am amintit, dintr-odata, de toate turneele noastre nenorocite prin tara, indurand frig, viscole, ploi, uneori foame - pentru ca nu apucai sa mananci mai niciodata ca lumea, in goana dintre trenuri, de la un oras la altul.
- Care dintre "turneele astea nenorocite", care dintre spectacolele jucate prin camine culturale ti-a ramas "cea mai draga amintire"? Care ti-a venit atunci in gand?
- Spectacolul din comuna Gheorghe Lazar, langa Slobozia, satul in care s-a nascut tatal meu, Tudor Lazar. De altfel, autoritatile de-acolo mi-au oferit intre timp titlul de "Cetatean de onoare al comunei". Titlu de care sunt foarte mandra. Am jucat acolo "Amphytrion 38", de Jean Giraudoux, in regia lui Dinu Cernescu. Fiind vorba de Grecia antica, noi eram costumati ca atare. Sala - arhiplina de localnici. Tarani binevoitori. Numai ca, vazand ei actorii costumati in fustanele si purtand coturni, invatatoarele si-au insfacat degraba elevele si au tulit-o dupa primele minute. Curand, le-au urmat toti spectatorii... Ma intrebi de vreun rol preferat din filmele multe in care am jucat si pentru care am luat premiul de la TIFF? Ce sa zic? Pe toate le-am iubit! Totusi, cred ca cel mai mult am iubit-o pe Angela, cea care "mergea mai departe"...