Cana cu lei
Dupa ce m-am pensionat si dupa ce barbatul meu a murit, am vandut apartamentul de la bloc. Mi-am cumparat o casuta la tara, intr-un sat de munte, si cred ca sunt printre cei mai fericiti oameni de pe pamant, mai ales dimineata, cand ies si ma plimb prin iarba plina de flori. Am renuntat la viata comoda de la oras si am ales sa ma mut aici, pentru ca am simtit ca orasul nu imi mai spune nimic. Totul este atat de brutal acolo, atat de agitat, incat am simtit in ultima vreme ca toata energia mea se risipea in tot felul de drumuri si calcule legate de cum sa fac sa-mi ajunga pensia, unde sa gasesc o piata mai ieftina, cum sa-mi organizez timpul care pentru prima data mi se parea ca s-a dilatat. N-am luat din casa vanduta decat fotografiile, niste carti si cateva lucruri care-mi trezeau amintiri. Am vrut intr-un fel sa ma rup de trecut, si ma bucur ca pot sa spun acum ca am inceput aici, in casa aceasta, o alta viata, si mai ales ma bucur ca aceasta noua viata ma face fericita. Mai fericita decat am fost in toti ultimii ani petrecuti in apartamentul de bloc din mijlocul Bucurestiului. Printre acele cateva obiecte pe care le-am adus cu mine aici se afla si o cana alba, din portelan, care are desenat pe ea podul cu lei din Budapesta. Am numit-o intotdeauna "Cana Budapesta", dupa cum ii spusese bunica mea, de la care am mostenit-o, cu tot cu legenda podului: se spune ca dupa ce a terminat de construit podul, arhitectul sef al santierului le-a cerut celor care asistau la inaugurarea lui sa-i arate vreun defect sau vreo lipsa, promitand ca el se arunca in Dunare daca cineva va gasi o greseala operei sale. Si atunci, din multime, s-a apropiat un om modest, care i-a spus arhitectului ca el a gasit greseala: leii care pazesc de o parte si de alta intrarea pe pod au gurile deschise amenintator, dar n-au limba si nici dinti. Om de cuvant si de onoare, arhitectul s-a aruncat in Dunare, de pe podul proaspat inaugurat, pentru ca, intr-adevar, leii nu aveau limba si nici dinti. Legenda nu mai spune daca a si fost salvat, dar trebuie sa va marturisesc ca aceasta poveste pe care bunica mi-o spunea ori de cate ori i-o ceream, exagerand de fiecare data tot mai mult iritarea mesterului ca opera lui nu este perfecta, aceasta poveste mi-a ramas in minte, pentru ceea ce inseamna cuvantul dat: onoarea. M-a impresionat acel arhitect, si va marturisesc ca am sa fiu foarte sincera, in ceea ce am sa va povestesc. Imi dau cuvantul pentru asta, precum arhitectul din poveste, tocmai pentru ca vreau ca viata pe care incep sa o duc aici, in varf de munte, sa nu aiba cusur, sa nu fie umbrita de vreo amintire a trecutului. Vreau, cu alte cuvinte, sa ma eliberez de ceea ce n-a functionat bine inainte, si poate ca asa voi reusi sa-i fac pe cei mai tineri sa fie un pic mai atenti la viata lor. Dar ca sa poti incepe o viata noua, este mai intai nevoie de o spovedanie, de o marturisire completa. O fac in fata dumneavoastra, cu credinta ca vom castiga toti. Eu, bucuria eliberarii, dumneavoastra, un exemplu ce va poate ajuta sa luati o hotarare sau alta, in viata pe care o duceti.
Randunelele indragostite
La intrarea in noua casa, am un pridvor in care stau adeseori. Intr-un colt al pridvorului, deasupra unei grinzi, sunt cateva cuiburi de randunele. Toata primavara le-am urmarit cum si-au ridicat cuiburile, cu cata migala au impletit crengute, pene, sfori, in lut umed, pe care il aduceau in cioc, de pe malul raului din apropiere. Zile in sir am petrecut privindu-le agitatia, bucuria regasirii cuiburilor vechi, a locurilor parasite in toamna. Chiar daca la inceput au fost intrigate putin de prezenta mea, dupa o vreme, in care s-au convins ca nu sunt un posibil pericol, m-au ignorat total si si-au vazut de viata lor. Dar, dupa cateva zile de observatie, mi-am dat seama ca se intampla ceva in preajma unuia dintre cuiburi. Din cele paisprezece cuibusoare cate sunt in total, unul singur ramasese la jumatate, adica nu era ridicat in intregime, ca celelalte. Cele doua randunele care erau "proprietarele" nu pareau deloc afectate de acest lucru. Cand se lasa seara, se inghesuiau una intr-alta pe platforma ingusta, ce era de fapt "podeaua" cuibului, si dormeau fericite, pana la rasaritul soarelui. Le-am urmarit cu mai mult interes si in zilele care au urmat. Si-am bagat de seama ca erau atat de indragostite una de alta, incat pur si simplu nu aveau vreme sa-si termine cuibul. Toata ziua se giugiuleau, sedeau alaturi si-si curatau, pe rand, penele. Daca una dintre ele se ridica in zbor, cealalta o urma indeaproape, se jucau in aer, in timp ce zburau, ciripind bucuroase, si abia-abia daca se duceau dupa pamant umed pentru cuib, doar de cateva ori pe zi. Cu alte cuvinte, nu le statea deloc mintea la casa, ci numai la dragoste. Cuibul lor este si acum, cam la doua luni de cand au venit de prin tarile calde, tot neterminat. Si ele petrec aproape toata ziua tot in giugiuleli si mangaieri, pe penele lucioase.
Tot urmarindu-le, am facut, fara sa vreau la inceput, o comparatie cu viata mea. Cat de seaca si terna, cat de militaroasa a fost, in comparatie cu cea lipsita de griji pe care o duc randunelele acestea indragostite. Am muncit de tanara, sa cresc copiii, sa cumpar o mobila ca lumea in casa, un covor mai deosebit. Mi-am dramuit fiecare banut, pentru a avea lucruri frumoase. Parca eram alergata de cineva de la spate, ca-ntr-o competitie. Am intrat intr-un fel de intrecere cu vecinele, cu verisoarele, cu neamurile ramase la tara. Imi placea sa am, dar imi placea mai ales sa se stie ca am. Cu alte cuvinte, faceam un pic de parada in sensul ca daca venea cineva la noi, faceam eu in asa fel incat sa vada si sa aprecieze si covorul cel nou, si mobila de nuc, si televizorul color. Au trecut multi ani de cand am trait condusa de aceste ambitii. Asa cum v-am spus, cand m-am mutat in casuta aceasta, am avut puterea sa iau doar cateva lucruri din vechea casa, din vechea viata, si asta pentru ca mi-am dat seama, cam tarziu, e drept, ca n-au nici o valoare lucrurile adunate, chiar "cu sacrificii", in timpul unei vieti, daca nu stii sau nu poti sa te bucuri de ele, langa cei dragi. Daca in loc de a trai langa acestia bucuriile fiecarei zile, iti petreci viata acumuland ca harciogii, facand rezerve, si nu din chibzuinta, ci doar de dragul de a-i uimi oarecum pe cei din jur.
Eu am fost ca fata babei din poveste. Pentru mine, "a avea" era mai important decat "a fi" si "a trai". Viata mea nu a semanat deloc cu cea a randunelelor indragostite, fara cuib. Eu n-am stiut in tinerete sa ma bucur ca traiesc. Eu n-am stiut sa-i arat barbatului meu ca-l apreciez. Eu n-am stiut sa-mi fac timp pentru vorbe de dragoste, pentru giugiuleli si mangaieri. Am vazut in casatorie doar o datorie, si nicidecum pasiune, romantism, iubire. Cand mi-am dat seama cat de saraca sufleteste am ramas, dupa o casnicie de patruzeci de ani, am hotarat sa renunt la tot ce-am adunat cu pretul nestiut al dragostei netraite deplin si sa ma mut in acest sat, unde nu ma stie nimeni.
Raul dinainte
Am crescut intr-o familie modesta, cu multe greutati pornite din faptul ca eram patru frati, si ca doar tata era angajat cu salariu. Ne-a crescut in omenie si cu randuieli stricte si severe. Nu l-am dezamagit, ne-am intemeiat toti familii respectate. Tata avea o vorba, pe care ne-o repeta adesea: "Puneti inainte intotdeauna raul, ganditi-va ca poate sa vina peste voi cine stie ce necaz, si atunci e bine sa fii pregatit, sa ai o rezerva cu care sa te ajuti." Stiu ca dragul de el se gandea doar sa ne pregateasca oarecum pentru tot felul de intamplari si accidente pe care viata ti le poate pune dinainte. Acum imi dau seama insa ca am crescut cu acest indemn al lui in cap si ca a pune raul dinainte este cea mai mare prostie posibila. Nimeni nu zice sa nu fii chibzuit si precaut, dar sa construiesti o viata de familie, gandindu-te la rau mai intai, inseamna sa seci din start izvorul multor bucurii, sa stergi cu buretele clipe frumoase, sa anulezi momente unice.
Dupa ce m-am maritat si m-am mutat la casa mea, am ramas tot cu "raul de dinainte". Faceam rezerve, adunam, pregateam posibile iesiri din tot felul de crize, parea ca sunt intr-un razboi cu un dusman nevazut, dar prezent. I-am educat si pe copiii mei in acest spirit, care nu era al economiei, ci mai degraba al zgarceniei. Paharele de cristal erau tinute in vitrina din camera buna, care nu se deschidea decat la Pasti si la Craciun, si noi beam apa din fostele borcanele de mustar. Am supravietuit decent, dar n-am stiut sa fac o sarbatoare din intalnirea cu cei dragi. O sarbatoare zilnica in familie. La noi totul era calculat, masurat, adunat. Recuperam orice capat de ata, pungi de plastic, cutii de carton. Toate erau puse bine pentru o zi in care, cu siguranta, avea sa fie nevoie de ele. Aceasta batalie cu un rau virtual, posibil, impresia ca in spatele meu sunt puse toate grijile lumii, ca eu sunt responsabila pentru ce se intampla cu toti cei din jurul meu, ca de mine depinde fericirea fiecaruia dintre ei, toate acestea, la un loc, m-au secatuit, in relatia cu barbatul meu. E adevarat ca de la inceputul relatiei noastre el m-a lasat intotdeauna sa iau initiativa, sa tin fraiele, sa impun legile casei. La inceput mi s-a parut firesc acest lucru, cata vreme el lucra mult, fiind mereu ocupat. Dar dupa cativa ani, mi-am dat seama ca asteptam si altceva de la el, ca ramasese ceva neimplinit in relatia noastra. Ca tot punand raul dinainte, am uitat sa ma bucur de prezentul fiecarei zile si ca m-am trezit batrana, cu gandul ca oricat m-am straduit sa iasa bine toate, am pierdut pe drum cel mai pretios lucru.
Pahare fara sot
Probabil ca barbatul meu a simtit si el ca am oarecare nemultumiri, poate ca dupa ani de zile, brusc, si-a dat si el seama ca ceva nu este in regula cu noi si, intr-o seara, cand copiii erau plecati in vacanta la bunici, a vrut sa-mi faca o surpriza. Cand am ajuns acasa de la seviciu, el pregatise masa in camera cea buna, o aranjase pentru noi doi si, mai mult decat atat, in bucatarie mirosea a friptura proaspat scoasa din cuptor. Cred acum ca aceea este seara pe care o voi regreta toata viata mea. Acela a fost momentul in care, simt acum, am fi putut incerca o reluare a legaturii noastre intr-o forma pe care n-o cunoscusem inainte. Noua ne-a lipsit tandretea. N-am stiut sa ne bucuram unul pe celalalt cu o mangaiere. Poate din prostie, poate din rusine sau pudoare prost inteleasa. N-am comunicat unul cu altul in ceea ce priveste viata noastra intima, nu i-am spus niciodata ce astept de la el, nu l-am intrebat ce vrea de la mine. Cred ca in seara aceea am fi putut deschide intre noi alte punti de comunicare. Si asta ar fi fost posibil, daca eu as fi avut mai multa intelepciune. Dar, vrand sa ma ajute sa ma asez, el a atins cu cotul un pahar care a cazut si s-a spart. Unul din paharele "cele bune", care pana la acel moment au stat doar in vitrina. Atat de tare m-a enervat neatentia lui, incat am inceput sa-l cert. Nu vedeam inaintea ochilor decat cioburile raspandite si pata de vin de pe fata de masa. Iar in cap nu aveam decat serviciul de pahare ramas incomplet, fara sot. Nicidecum n-am apreciat efortul barbatului meu de-a pregati totul singur, gandul lui de a face ceva deosebit pentru noi doi. I-am si spus, enervata fiind, ca s-a inspirat probabil din cine stie ce film, dar ca eu sunt o femeie serioasa, si ca as fi fost mult mai bucuroasa in seara aceea, daca n-as fi avut de spalat fata de masa patata si vasele bune scoase din vitrina. Ca as fi fost mai multumita daca nu mi-ar fi dat de lucru. El s-a ridicat de la masa si asa s-a incheiat, inainte de a incepe de fapt, singura noastra cina romantica. Si asa cum a fost cina aceea din camera buna, asa a fost si viata mea. Atata grija am vrut sa am de toate si sa fie casa casa si masa masa, ca m-am trezit pana la urma singura, secatuita, si cu o casa plina de lucruri adunate, care nu-mi ajuta acum la nimic. De-aceea le-am lasat in casa veche, pe care am vandut-o. Si tot de aceea, am luat printre cele cateva lucruri si serviciul acela incomplet, ca sa-mi aduca aminte mereu cat de incompleta si sterila a fost viata mea. Cat de mult am pierdut, punand raul inainte, fara sa vad ca tocmai eu faceam acel rau, pentru ca i-am ignorat sufleteste pe cei de langa mine si-am tinut in frau, am sugrumat ca o amazoana tandretea si dragostea.
MELANIA