Am sa va scriu despre cateva intamplari din viata mea, ca sa mai usurez din greutatea pe care au lasat-o in amintirile mele. Si ca sa atrag atentia celor prea nepasatori ca, in lumea asta mare, Dumnezeu a lasat si oameni mai sensibili, care parca intotdeauna au fost sortiti sa iasa pe locul doi. Oameni carora le-a lipsit mereu cate ceva ca sa fie castigatori. Care au trait o viata intreaga cu senzatia aceea frustranta ca le lipseste doar putin, doar un pas, ca sa fie pe deplin fericiti.
Am fost fata mai mica intr-o familie in care intaiului nascut i s-a dat tot meritul, ca sa zic asa. Si daca am sa va spun ca acest intai nascut a fost tot o fata, veti intelege ca am avut o copilarie aproape trista si o adolescenta la fel, pentru ca la acei ani nu stiam sa explic anumite lucruri si nu puteam sa inteleg diferenta pe care parintii mei o faceau intre mine si sora mea. Veti crede ca poate mi s-a parut, dar nu este asa. Sa va spun: de exemplu, sora mea primea o hainuta noua, eu trebuia s-o port pe aceea pe care a purtat-o ea inainte. Ani de-a randul, nu cred sa fi avut ceva nou, numai al meu, pentru ca toate lucrurile treceau mai intai pe la ea si abia apoi ajungeau la mine. Poate de Pasti sau de Craciun sa ma fi innoit si eu cu pantofi sau cu vreo pereche de manusi. Uram cutiile maro de carton, in care mama depozita in podul casei hainele si lucrurile pe care nu le mai purta sora mea, asteptand ca eu sa mai cresc si sa le pot folosi. Intre noi era o diferenta de cinci ani si mi s-a parut tare nedrept sa asist la felul in care sora mea devenea o mica vedeta a familiei, iar eu ramaneam mereu "mucoasa", "aia mica", "impiedicata".
Astazi, dupa ce au trecut ani de la aceste intamplari, vad altfel lucrurile si, cand imi amintesc anumite scene din viata de atunci, inclin sa cred ca poate chiar eram o impiedicata la anii aceia si ca, poate, daca parintii mei ar fi avut ragazul sa-mi povesteasca anumite lucruri, as fi inteles altfel anii copilariei. Dar ei lucrau amandoi, ii vedeam numai seara, si eu cresteam in grija unei bunici prea batrane ca sa mai aiba rabdare cu mine.
Autobuzul de la ora cinci
Lucrurile nu s-au schimbat nici dupa ce sora mea a trebuit sa plece in alt oras, ca sa faca liceul, un liceu mai bun decat acela care se gasea in comuna noastra. Chiar s-au amplificat. Tata era mandru ca fata lui mai mare a reusit la examen, iar mama se lauda la toate vecinele, ori de cate ori se intalnea cu ele. Tin minte si acum ziua plecarii ei. Ce agitatie in casa! Toata lumea parea innebunita, toti aveau cate ceva de spus, numai pe mine nu ma baga nimeni in seama. Am petrecut-o cu totii pe Elena in statia de autobuz, a venit cu noi si Ursu, cainele, si eu il tineam in brate pe motanul Tigrutu. Si-am ramas toti putin intristati, dupa ce autobuzul prafuit a plecat din statie, cu sora mea in el. Sirul de zile care au urmat au parut mult mai goale. Trebuie sa recunosc ca-mi era dor de ea si imi promiteam mie, dar si motanului cu care ma jucam, ca o sa fiu de o mie de ori mai ascultatoare cand va reveni ea acasa, ca n-o s-o mai supar cu nimic, ca o sa-i aduc apa ori de cate ori mi-ar cere, ca n-am sa-i umblu in geanta, ca n-am s-o pandesc atunci cand merge la plimbare cu fetele de varsta ei, si cate si mai cate imi promiteam, asteptand sa treaca mai repede toamna si sa vina iarna, cu vacanta de Craciun, ca sa se intoarca si ea acasa.
Cand a coborat insa din autobuzul de ora cinci, parca nu mai era cea care plecase. Parea o domnisoara de oras, parea mult mai frumoasa parca si ma intimida, pana si felul in care isi purta legat fularul la gat, cu totul altfel decat mi-l innoda mie bunica.
In anii care au urmat, mi-a fost data mereu ca exemplu, mi se spunea tot timpul cat este de grozava si cat sunt de multumiti ei, parintii mei, de un asemenea copil cuminte. Am mai crescut si eu intre timp, dar n-am mai fost data la liceu la oras, pentru ca trebuia intretinuta sora mea la facultate si nu erau bani pentru amandoua. Am facut asadar scoala acasa, apoi am vrut sa fac medicina, dar n-am reusit. Esecul meu parea ca nu mai mira pe nimeni, venea oarecum in continuarea "ametelilor" de care mi-a fost plina copilaria. Intre timp, sora mea s-a casatorit, a avut un copil si m-a chemat la ea s-o ajut cu copilul cata vreme era la serviciu. Nu prea aveam ce face pe-acasa (si chiar daca as fi avut, nu mai conta, cata vreme sora mea "ma ceruse", dorinta ei devenea lege pentru toti), asa ca iata-ma urcandu-ma in acelasi autobuz prafuit care pleca la ora cinci, pentru a porni intr-o calatorie care mi-a schimbat mult viata.
Iesirea in lume
La inceput, sederea la sora mea m-a entuziasmat, trebuie sa recunosc. Viata la oras insemna cu totul altceva decat as fi avut acasa. Incepea sa nu-mi para rau ca sunt babby-sitter pentru nepotelul dragalas pe care-l ingrijeam. Parca nu ma mai simteam atat de mult pe locul doi. Sora mea era la serviciu toata ziua, cumnatul meu, la fel, si eu n-aveam decat grija copilasului. La sfarsit de saptamana, ma lasau sa ies in oras, uneori mergeam toti sa ne plimbam. Cel mai adesea eram insa singura, dar n-am reusit sa-mi fac prieteni, sa cunosc pe cineva cu care sa mai schimb o vorba. Cred ca spaima provinciala de pericolele orasului mi-a fost atat de mult fluturata pe dinainte, incat eram oarecum anesteziata. Dadeam o tura pe strazile din apropierea casei, ma uitam la vitrinele magazinelor de haine si de pantofi, imi cumparam o inghetata sau o prajitura si ma intorceam inapoi acasa. Cat eram libera, citeam sau invatam, pentru ca nu abandonasem gandul de a da inca o data examen de admitere la facultate.
Intr-una din zile, sora mea nu s-a simtit bine si n-a putut merge la o aniversare a unor prieteni. De fapt, era ziua de nastere a copilului lor si m-a trimis doar pe mine, impreuna cu nepotelul. Cand petrecerea copiilor s-a incheiat, cumnatul meu a venit sa ne ia cu masina si, pana cand am strans lucrurile copilasului, am avut ragazul sa ascult o discutie intre el si barbatul gazdei. Discutie ca intre barbati, destul de obraznica, despre felul in care aratam si despre faptul ca puteam fi, oarecum, o "alternativa" pentru cumnatul meu. Nu si-au dat seama ca i-am auzit, dar in drumul spre casa eu mi-am dat seama ca vorbele pe care prietenul acela i le spusese cumnatului meu i-au ramas in minte. Si asta, pentru ca, brusc, parea interesat de viata mea, dintr-o data era curios sa afle ce gandesc, cum imi trece vremea, ce fac si asa mai departe.
Final de competitie
Era clar o transformare vizibila in comportamentul lui si asta a inceput sa-mi dea de gandit, mai ales in zilele urmatoare, cand atentia lui parea din ce in ce mai mult fixata pe mine. Nu vreau sa va povestesc acum toate detaliile, dar a fost o perioada in care m-am simtit ca un actor sub reflector. Imi pandea toate gesturile si toate reactiile si, incetul cu incetul, fara sa vreau, a pus stapanire pe gandurile mele. Facea in asa fel incat sa fie zilnic cat mai mult in apropierea mea, imi cerea sa-l ajut la cine stie ce nimicuri, ma punea sa-i aduc o anumita camasa, sa-i dau ziarele, desi erau la doi pasi de el. Cu alte cuvinte, simteam o provocare in tot ceea ce facea si, desi mi-am dat seama ca nu avea ganduri prea curate, am alunecat in jocul lui, fara sa ma gandesc la urmari. Ba mai mult, am inceput sa-l provoc eu, ba punandu-i intrebari pe muchie de cutit, periculoase, atunci cand era si sora mea de fata, ba naiv-studiate, atunci cand eram doar noi. In cateva luni de cand eram in casa lor, ma transformasem din cumnata cuminte si ascultatoare, in fata care vana mintea unui barbat insurat. Insurat cu propria sora, cu singura mea sora. Cu sora care m-a chinuit toata copilaria si adolescenta, prin exemplul ei perfect. Cu sora pe care simteam ca n-am s-o pot depasi niciodata, caci doar cu gandul acesta ma crescusera doar parintii, oricat as fi incercat sa fiu de buna, oricate facultati si scoli as fi facut, orice as fi realizat pe lumea asta. Si totusi... dar daca?... Ceva diabolic incoltise in mintea mea. Un soi de razbunare pentru toate frustrarile copilariei si adolescentei, pentru vesnicul loc al doilea pe care l-am avut in inima parintilor mei, pentru lacrimile inecate strans in nodul gatului, ori de cate ori eram comparata cu sora mea, fara drept de apel, fara sansa de a castiga vreodata aceasta batalie surda.
Am devenit amanta cumnatului meu, pentru ca eu am vrut acest lucru, pentru ca el a vrut, pentru ca am crezut ca voi trece, in sfarsit, macar o data pe locul intai in fata sorei mele si pentru ca el a gasit prin mine "alternativa" de care vorbise cu prietenul lui. "Trezirea" din nebunia care a durat cateva luni a venit intr-o dimineata, din partea nepotelului care, vazandu-ne pe mine si pe tatal lui imbratisati, a spus un singur cuvant "Mama?" Cuvant-intrebare, care parca m-a lovit in moalele capului si m-a facut sa ma dezmeticesc atat de brutal, incat mi s-a facut brusc rau. Am plecat in ziua urmatoare de la ei, fara prea multe explicatii, si m-am angajat ca sa ma pot intretine. Toamna urmatoare am dat admitere si am intrat la facultate. Nu am avut curajul sa ma mai intorc la sora mea, nu am mai fost nici acasa la parinti. Am auzit ca ma cred cu totii o aventuriera, plecata in lume. De fapt, n-am putere sa le marturisesc ceea ce s-a intamplat. Prefer sa se creada ca in competitia vietii am ramas mereu a doua, dupa sora mea, premianta. Nu stiu cum voi putea sa ma impac cu mine in fata lui Dumnezeu pentru ceea ce am facut, dar stiu ca, daca voi avea vreodata copii, nu-i voi plasa in nici o competitie, in nici o falsa ierarhie. Caci in inima unui parinte nu poate sa existe decat mereu locul intai, pentru toti copiii lui.
V-am scris aceste lucruri ca pe-o marturisire care se cere facuta pentru iertare, dar si ca un strigat de ajutor.
ADRIANA