Strabunica mea avea dreptate cand spunea ca atunci cand este inflorit liliacul, sa cauti noroacele in florile lui si sa le pui in san, ca sa-ti poarte noroc. Noroacele, adica acele flori mici care au trei sau cinci petale, in loc de patru petale, cate au de obicei. Si am facut asta de cand ma stiu, ori de cate ori am intalnit in calea mea un copacel de liliac. Mai intai ii sorb parfumul discret si apoi caut noroacele si le pun acolo unde zicea strabunica mea, cat mai aproape de inima. Uneori, imi pun si cate o dorinta, alteori o fac pur si simplu, fara sa ma gandesc la ceva anume, caci, cu siguranta, el, liliacul, trebuie sa stie ce-mi doresc: mai ales sa fiu fericita, chiar daca fericirea tine doar cat o clipa fugara. Dar acea clipa poate insemna o vesnicie, poate sa te tina treaza mult timp, poate sa te motiveze!
Strabunica mea! Marunta la trup, cu parul nins, cu haine cernite si fuste pana in pamant, cu vocea blajina, cu suflet cald, cu ochii ei albastri, de un albastru infinit, usor umezi. Ma fascinau ochii aceia, bunatatea lor, si imi pironeam privirea mea de taciune in ei; uneori, ea parca se speria de staruinta cu care o priveam si-mi spunea: "Ptiu, sari-ti-ar ochii, ce ai de te uiti asa la mine?!". Si eu radeam si fugeam in fundul gradinii si asteptam sa ma caute. Stiam ca ma iubeste fara rezerve, asa cum doar ele, bunicile sau strabunicile noastre, stiu sa o faca.
Si, fara sa-mi dau seama, fascinatia pentru liliac si pentru ochii albastri m-a insotit mereu in viata. Si-avand incredere, aproape oarba, in noroacele din florile liliacului, odata am uitat de restul lumii, si mi-am pironit privirea in doi ochi albastri, si tot privindu-i m-am trezit plutind, imbalsamata de mirosul florilor de liliac, de adierea vantului, de stropii de ploaie, de placerea de a bea pana la fund si fara rezerve din cupa de fericire ce-mi era oferita. Fara sa ma fi gandit ca nu exista fericire fara sacrificiu, fara durere, fara umilinta, mai ales. Nu am sa stiu niciodata daca zambetul, vorbele, tacerea, atingerea ce mi-au fost oferite au fost din suflet, daca au fost adevarate... De fapt, nu mai conteaza! Nu mai conteaza, pentru ca tot timpul am refuzat sa cred ca am fost o banala, chiar o jalnica curiozitate, chiar daca era destul de evident ca doar atat am fost! Oricum, din toate relele cate aveau sa se intample, eu am luat partea cea mai putin rea, de fapt, partea buna a lucrurilor, desprinderea de minciuna! Ii multumesc liliacului pentru asta in fiecare clipa. Sunt singura, dar in jurul meu a pogorat linistea. Doar cu zbuciumul din suflet a trebuit sa lupt greu si indelung, o lupta crunta si oarba, oarba ca iubirea (ca asa se zice despre ea), ca nu mai stiam care e binele si care e raul. Binele si raul care mi se intamplasera. Pana la urma furia, durerea, necazul, dorinta s-au transformat in umilinta, si ea e atat de dureroasa!
Si, ca si cand n-ar fi fost de ajuns, dupa toata lupta din suflet dusa cu toata inversunarea, acum umilinta inseamna sa mi se mai intample inca sa-mi fie dor de clipele mincinoase, dar fericite, sa-mi doresc sa privesc macar o clipa, chiar si pe furis, la ochii albastri pe care mi i-a scos liliacul in drum. Oare de ce platim asa de greu fericirea? De ce e asa de rara, precum noroacele strabunicii, ascunse printre florile liliacului?
CLARA
"De la plecarea lui, functionez ca un robot"
Stimata d-na Sanziana Pop,
As dori sa incep scrisoarea mea prin a va ura tuturor liniste sufleteasca in zilele grele pe care le traim. As mai dori sa va multumesc pentru aceasta revista pe care ne-o oferiti saptamanal, revista interesanta, dar si de suflet, care se respecta si, implicit, ne respecta si pe noi, cititorii. Cu alte cuvinte, as spune: "O revista care a preluat ceva din firea celor care o fac".
Va scriu, pentru ca si pe mine (ca si pe multi care v-au mai scris) ma chinuie o intrebare la care as dori sa aflu raspuns. Acum zece ani, am cunoscut un om deosebit, care mi-a schimbat mult viata launtrica: un barbat nu prea vorbaret (dar nici morocanos) ale carui vorbe sau glume aveau intotdeauna substanta, aveau miez. Viata mi-a oferit sansa de a-i castiga prietenia, poate chiar dragostea. Pana la el, toti cei care incercasera sa-mi dovedeasca simpatia lor o facusera printr-un noian de vorbe si gesturi largi, care aduceau la suprafata numai puterea dorintei lor. (Uneori ne folosim de cuvinte ca de niste carje, ca sa putem ajunge la sufletul celuilalt.) El nu avea nevoie de cuvinte. Izvora din el atata sinceritate in dorinta de prietenie, de iubire, care i se citea cu destula usurinta in priviri. Acest om, care nu m-a imbratisat si nu m-a sarutat niciodata, a reusit sa-mi vorbeasca prin altfel de unde decat cele sonore. Inteligent si tacut, prin simpla lui prezenta (atat de bogata spiritual, atat de calda si de iubitoare) m-a ajutat sa privesc si in mine, ceea ce nu facusem pana atunci, si - treptat - sa devin mai inteleapta. Acum, acest om e departe, in alta tara, dar plecand, a luat cu el ceea ce cucerise incet si cu rabdare, ceea ce i se cuvenise de drept: mare parte din sufletul meu. De la plecarea lui, pot spune ca nu mai traiesc, ci "functionez". Ca un robot.
Uneori, cand mi-e tare dor de el, il chem in gand. Atunci simt un flux de energie ce vine navalnic, asemenea copiilor care alearga in dimineata de Craciun sa vada pomul si darurile. In acele clipe imi simt sufletul acasa si mi-e bine, dar "trezirea" ma gaseste mai trista si mai secatuita. As dori sa intreb daca ceea ce simt eu are explicatie stiintifica. Daca e posibil ca acest om sa fi luat cu el acel "ceva" imaterial care dadea fiintei mele puterea si bucuria de a trai.
Va rog sa nu socotiti lipsa de incredere faptul ca am folosit numai initialele numelui si va multumesc pentru intelegere.
Cu drag,
M. D.
"M-am daruit unui oriental care m-a parasit"
Ma numesc Clarisa, am 21 de ani si sunt din Pitesti. Cu riscul de a va plictisi, va voi da amanunte in legatura cu cazul pe care il relatez, pentru ca vreau foarte mult ca ceea ce scriu sa ma defineasca exact. La 19 ani, s-a intamplat sa ma indragostesc si eu. Cum se spune, a fost o dragoste la prima vedere, dar foarte repede mi-am dat seama ca in cauza se afla un sentiment profund. Mi se parea prea putin sa spun ca sunt indragostita. L-am iubit, il iubesc si il voi iubi mereu. Este oriental, a fost casatorit, e divortat, are un baiat si are 39 de ani. Venit in Romania cu afaceri, a ajuns din intamplare si acasa la mine (ne intelegeam in limba engleza). I-am oferit spre inchiriere doua camere in care a locuit timp de o luna, dupa care s-a mutat cu locuinta la o alta familie. Dar a continuat sa vina sa ne vada, vreme de sase luni. Stateam la un ceai discutand ore in sir despre tara lui, despre oamenii de acolo, obiceiuri, traditii. Eu ii gateam tot soiul de prajituri si mancare romaneasca. Uite asa, seara de seara! Il invitam si la iarba verde, unde mergeam cu toata familia. Parintii il simpatizau mult, avea un fel de a fi foarte placut. Il iubeam mult, imi era dor de el cand nu-l vedeam, insa nu voiam sa-i arat nimic. Eram foarte serioasa si rece in acelasi timp. Si asta, pana in ziua cand el mi-a intins bratele, iar eu m-am grabit sa ii cad la piept. Ce fericire am trait, si de ce suferinta m-am bucurat! I-am daruit totul, puritatea si dragostea mea. Am consimtit sa ne casatorim, mi-a daruit o verigheta si un inel cu noua pietricele de onix. Le purtam cu atata placere, erau pentru mine sfinte. Dar nu a trecut o luna de cand mi le-a daruit, si am inceput sa simt raceala lui fata de mine, pana cand m-a parasit intr-un mod dezastruos, gasind o alta femeie, care era casatorita... Eu am fost fecioara, m-am daruit lui cu dragoste, il iubeam, eram tandra cu el si il respectam foarte mult. Si el... Nici acum nu pot sa inteleg de ce. Ar fi o adevarata fericire pentru mine sa stiu purul adevar. Si pentru ca am destul de dezvoltat simtul autocriticii, incerc sa-mi gasesc linistea spunand:
1. Nu-i nimic, a fost o experienta frumoasa pentru mine, prin care a trebuit sa trec. M-am schimbat foarte mult, sunt mai libera, mai intelegatoare, mai buna.
2. Am fost prea distanta fata de el chiar si atunci cand m-am daruit. (Si el era la fel, nu era tandru.)
3. N-am pus in practica nici o metoda de seducere. N-am fost suficient de cocheta.
4. Sunt convinsa ca el si-a jucat bine rolul de gentleman urmarind doar sa profite. Eram translatoarea lui, l-am ajutat foarte mult cu firma si cu obtinerea carnetului de conducere, initiindu-l astfel in tot ce inseamna afaceri in Romania. In plus, il mai si iubeam foarte mult. Ce norocos om!
5. Sau si-a dat seama ca nu ma poate face fericita? Erau zile cand ma intreba cat il voi iubi sau daca il voi parasi vreodata. Oare sa nu fi crezut in mine?
In incheiere, va rog pe dvs. ca din tot ce v-am scris sa trageti concluzia cea mai potrivita. Am nevoie de ea ca de apa.
Va multumesc din suflet!
CLARISA - Pitesti