Partidul a fost creierul sistemului represiv, iar Securitatea instrumentul care a pus in practica deciziile politice. Infiintata la mijlocul anului 1948, Securitatea si trupele sale speciale, ajutate de militie, a reprezentat principalul instrument al represiunii comuniste impotriva poporului roman. Securitatea a fost "bratul inarmat al partidului", menirea ei fiind aceea de a impune, prin teroare, dictatura comunista. Puterea Securitatii era fara limite. Avand in vedere scopurile sale, este o aberatie sa se aprecieze ca au existat "securisti buni" alaturi de cei rai. Toate cuvintele de mai inainte sunt citate ca atare din Raportul Comisiei prezidentiale pentru analiza dictaturii comuniste si din discursul presedintelui Traian Basescu de prezentare a raportului in Parlamentul Romaniei. Si totusi, la douazeci de ani de la caderea comunismului, in anul in care s-a votat si legea lustratiei, securitatea revine in actualitate si pare a trai a doua viata. Fiecare noua fila desecretizata din arhivele Securitatii este o surpriza si mai adauga un nume din elita intelectuala printre colaboratorii functionarilor raului. In ordinea dezvaluirilor, sase importanti oameni de cultura, Ion Caraion, Alexandru Paleologu, Constantin Noica, Stefan Augustin Doinas, Adrian Marino si Nicolae Balota au facut pactul cu diavolul. Toti au fost detinuti politici si au supravietuit mecanismului de zdrobit oase si constiinte al Securitatii. Constransi, uneori aparent convinsi, alteori inselati, au semnat angajamentul de colaborare. Unii l-au respectat, uneori cu exces de zel, altii au refuzat sa semneze delatiuni ca atare, dar au fost aliati obiectivi ai regimului. Unii au primit si bani, altii au facut-o pentru dreptul de a publica, fie si sub cenzura si in libertate supravegheata. Unii au avut proiecte culturale importante si pentru punerea lor in practica si-au calcat pe constiinta. Unii si-au facut mea culpa, altii nu. Fiecare este un caz individual si trebuie judecat in contextul epocii, in raport cu dimensiunea raului pe care l-a produs. De ce intre colaboratorii Securitatii au fost atat de multi scriitori? Simplu. Sarcina Securitatii a fost strivirea oricarei actiuni de protest sau de impotrivire. Supravegherea scriitorilor a fost maxima, pentru ca ei alcatuiau mediul intelectual propice articularii unui protest. Unii au si facut-o, cu un curaj demn de stima, chiar daca n-au reusit si o solidarizare a colegilor, de care regimul se temea ca de foc. A existat insa o zona a protestului anticomunist pe care regimul n-a putut vreodata s-o stavileasca, exilul anticomunist si posturile de radio straine in limba romana care, pe langa informarea romanilor cu ceea ce se intampla in lume, in lagarul comunist si adeseori in propria lor tara, au fost si cutia de rezonanta a protestelor din tara, aduse astfel la cunostinta ascultatorilor din Romania. Este motivul pentru care unii dintre scriitorii pomeniti mai inainte au fost folositi pentru atragerea exilului de partea regimului sau pentru atenuarea virulentei critice. Pentru credibilitate, solii regimului au apelat la sentimentele patriotice ale exilului, au mizat pe prestigiul cultural, pe trecutul lor de fosti detinuti politici, care-i facea sa para mai presus de orice banuiala. N-au reusit nici atunci cand, aparent, misiunea lor era crearea unui curent de simpatie pentru a i se acorda lui Nicolae Ceausescu premiul Nobel pentru pace. Numai mintea de vrabiuta a Securitatii isi mai imagina ca dictatorului i se mai putea decerna, dupa 1980, o astfel de distinctie.
Facand jocurile jalnice ale Securitatii, aceste actiuni n-au facut decat sa dezbine un exil, si asa nu foarte unit, dar n-au reusit sa devieze mersul istoriei. Pusa la adapost, doar Securitatea mai misca. Mai sunt forte care au nevoie de ea si de gunoiul dosarelor ei.