BOBALNA
Inchisoarea-altar
Temnita unui sfant... Preotul tine in palme un manunchi masiv cu sute de chei. Ne aflam in fata unui castel secular, care apartine unei batrane bogate, ce traieste departe de tinuturile Bobalnei. Sutele de hectare de paduri dimprejur sunt doar ale ei. Insa batrana a lasat conacul in paragina, iar satenii ce pastreaza cheile n-au mai intrat de multa vreme pe fosta mosie, astazi salbaticita. Parintele Cosma Oliver le-a obtinut cu greu. Habar nu are care-ar putea fi cea potrivita. Nici taranul care i le daduse nu stia. El n-avea voie sa intre, doar le pastra. Si sunt multe, vreo 200. Incearca una, la poarta de afara. Prima pe care a pus mana. Uimitor - o nimereste exact pe cea care trebuie! La usa din spate a conacului mai alege una. Tot la intamplare. Iar usa se deschide incet, c-un scartait prelung, lasand doar o fasie de lumina sa strabata intunericul ranced... Preotul ramane in prag, uluit, cu privirea ravasita si noianul de fiare atarnandu-i in maini: "Incredibil. Doamne, poate chiar Sfantul Sofronie a vrut sa intram azi aici...".
Celula sfantului e aproape de intrare, la piciorul unei scari altadata maiestuoase, ce urca serpuit spre saloanele de sus. Pastrata intocmai din vremurile acelea, de la 1750. Usa cafenie, cu gemulet zabrelit. Carcera rece si uda, ingusta cat ar putea face un om doar doi pasi. Ce umilinta sa fii intemnitat aici, sub scarile din opulentul castel al "fispanatului" de Hunedoara! Sa-i vezi printre gratii pe grofii si cuconitele maghiare cum isi poarta straiele luxoase, trecand prin fata gemuletului intunecos, hohotind nestingheriti, la balurile stralucitoare din acest castel luminat, aflat in mijlocul unui sat cenusiu, intins, plin cu iobagi romani fara speranta.
Acolo, in adancul beznei, statea inchis un calugar. Zdrentaros, slab, infometat. Cel mai "periculos" calugar al Ardealului acelor vremuri. Aruncat in lanturi, chiar in seara de Craciun din anul 1759. Sfantul Sofronie "de la Cioara". Monahul care ridicase, prin puterea cuvantului sau, puzderii de romani impotriva noii randuieli austro-ungare, spre pastrarea "legii credintei stramosesti", asemanat cu "un Moise trimis de Dumnezeu pentru izbavirea romanilor", un "sfant luptator", ce ajunsese s-o inspaimante pe insasi imparateasa Maria Tereza, cu periculoasele sale "agitatii". "Nici nu va inchipuiti ce importanta a avut acest Sofronie pentru istoria noastra. A redesteptat Transilvania! Daca nu era el - spun istoricii - nici rascoala lui Horea n-ar fi fost. Fara el, cine stie, poate ca nici n-am mai fi avut astazi ortodocsi aici, in Ardeal...". Parintele Cosma are patima in glas, cand vorbeste, si se inchina dinaintea odaitei scunde, mucegaite, ca-n fata unui altar. Parul negru si des ii coboara peste frunte, acoperindu-i ochii. Se agata cu degetele de gratiile usii, ridicandu-se incet, ostenit. Cladirea asta paraginita, fara ferestre, plina de moloz si gunoaie prin toate odaile, cu ziduri groase si mucegaite, ar putea deveni un muzeu al suferintei tuturor ardelenilor, de la Sebes si pana in capatul Apusenilor. Asa ar trebui sa fie, daca astazi cineva ar mai sti.
Evadarea pe un cal alb
Pe poarta deschisa intra acum alti sase-sapte tarani din Bobalna, adunandu-se afara in jurul nostru. Vorbesc despre "Sofronie a nost", cu aceleasi vorbe elogioase ca ale preotului. Uimitor, desi sfantul n-a fost inchis aici decat opt saptamani, aceasta "intemnitare" e pentru orice localnic al tuturor satelor din jur un episod capital, hotarator, istoric. E bucatica lor de dumnezeire. Oricine iti poate vorbi despre spectaculoasa evadare din 13 februarie 1760, cand peste 600 de tarani, condusi de protopopul Petru Popa din Saliste, s-au adunat ca sa-l salveze pe "sfantuletu" lor. Se adunau oamenii! Parca ii poti vedea... Tocmai din Zarand, Abrud, din Scaunul Orastiei, din Cioara, Geoagiu sau Bobalna... La caderea noptii trebuiau sa atace!...
Ne vorbeste Emil Puscasu, unul din cei sapte bobalneni nou-veniti. Arata precum un profesor-taran - om cu fruntea inalta si senina, dar totodata cu-n obraz brazdat, tepos, chinuit, ce zambeste strangand zdravan ochii ca dupa un plans recent. El aproape poate sa "vada" scena din noaptea aceea. Cum anume s-au impartit rebelii in trei cete, "una care a ramas inapoi, alta care a intrat in liniste, pe ulita, si cea de-a treia care s-a ascuns acolo - cam in locul ala dintre dealuri, vedeti? -, intre viile comitelui hunedorean. Si ii asteptau...". Apoi oamenii s-au napustit in conac si i-au trantit la pamant pe paznicii imperiali si au spart cu securile lacatele de la usa temnitei. "Uitati-va, inca se mai vede unde au lovit cu topoarele! Pe strajerul temnitei o trebuit sa-l omoare, n-au avut ce face, ca sa poata intra..." - si l-au scos afara pe Sfantul. L-au asezat calare pe un cal alb, legat cum era in catuse - "un armasar gros, inalt si alb era, stralucea in noapte", si au pornit la drum si l-au dus dincolo, la oastea de tarani care era ascunsa intre vii. Acolo i-au rupt fiarele de la picioare si pe urma au fugit in goana cailor, pana la Rapold, unde a doua zi dimineata au tinut slujba mare, cu multime de popor, "dand multumita lui Dumnezeu" ca au putut sa-l scape pe Sofronie al lor din robie. Apoi Sfantul s-a urcat iarasi pe calul lui alb si a pornit spre Zarand. Hotarat, indarjit, intarit sufleteste. Nu mai avea nimic de pierdut. Lumina in drumul lui toate satele prin care trecea, unul dupa altul... In doar cateva luni, avea sa devina "un om care stapaneste guvernul si toata tara si lui i se ingaduie orice", dupa cum raporteaza disperat insusi guvernatorul Kemeny catre cancelaria aulica a Vienei. Iar dupa numai un an, la Sinodul din 14 februarie 1761 de la Alba-Iulia, conducatorul Sofronie avea sa proclame in fata a mii si mii de oameni "Triumful desavarsit al credintei strabune dupa sase decenii de grele suferinte si lupte necurmate!...".
* MANASTIREA CIOARA
Dealul martirilor
Pe urmele Sfantului Sofronie... E greu. Pentru cineva abia nimerit pe aici, sosit de departe, e dificil de priceput ce insemnatate are acest calugar legendar in viata de zi cu zi a oamenilor locului. Razboiul sau a fost unul religios: "Suntem gata la toate obligatiile fata de principat, dar religia nu ne-o parasim pana traim. Toate neamurile isi au legea lor, noi suntem prigoniti pentru credinta noastra!", decreta in memoriile sale, electrizand cu glasu-i tunator multimile ce-i stateau inmarmurite la picioare. S-a ridicat impotriva unirii cu Roma, impotriva "uniatilor", a celor facuti greco-catolici pentru ca astfel sa fie castigati de partea Imperiului. Prin uniatism, Curtea din Viena urmarea "despicarea taranimii romane in doua grupuri, care mult timp nu vor mai reactiona in front unitar fata de nobilime", dupa cum zicea candva Lucian Blaga. "Luptand impotriva "unirii", lupta se da impotriva abaterii de la legea romaneasca, impotriva ruperii de marea unitate cu Tara Romaneasca si Moldova", explica si marele istoric David Prodan. Atunci, vremurile erau altfel. Acum s-au schimbat. Astazi, chiar greco-catolicii vin sa se inchine la manastirea Cioara, recunoscandu-l deopotriva pe Sofronie drept un eliberator al Ardealului. Afteia se cheama noua manastire, dar batranii satelor inca mai folosesc vechiul nume: Cioara. Locul in care sfantul si-a facut "o tar de schit, in mijlocul codrului, ca la un mil departare de satul unde s-a nascut"... Asezamant sihastrit, care a fost distrus in noaptea din Duminica Floriilor, anul 1757, iar Sofronie abia a reusit sa fuga din calea ostenilor maghiari, petrecand ani de zile prin locuri tainice, din codri. Apoi alti si alti calugari au venit aici, dornici sa se roage in "plaisorul Cioarei" al iubitului lor inaintas, loc socotit sfant pana astazi.
O manastire mare este acum Afteia. Abia incape pe varful acelui deal rascolit de vanturi. Cladiri de piatra adunate una intr-alta, paraclise, chilii, arhondaric, o biserica superba, itindu-se semet din oceanul padurilor. Sunt impreuna cu doi monahi inaintea zidului cotropit de turle si acoperisuri al acestei impresionante biserici. Parintii Visarion si Moise. Primul e moldovean, venit de la Galati. Celalalt, ardelean, nascut chiar aici, in tinutul Orastiei. Ascultandu-i pe acesti calugari, iti dai seama ce profunde deosebiri sufletesti exista si azi intre oamenii nascuti in cele doua batrane provincii. Moldoveanul Visarion spune mai mult fapte, informatii. E inalt, subtire, c-un potcap prafuit si-o bunda din piele de oaie asemeni celora purtate candva de parintele Cleopa. Vorbeste mereu zambind, cu blandete, despre istoria reintemeierii manastirii, despre faptele Sfantului Sofronie, uimindu-se continuu cum de nu a putut fi prins niciodata, disparand intotdeauna fara urme prin munti, "deghizat". Despre cum a fost el eliberat iarasi din mainile armatei imperiale, de peste opt mii de romani, la portile Zlatnei, la 2 august 1760, si ce "putere" imensa a avut acest calugar simplu, ca sa schimbe de unul singur soarta religioasa a Transilvaniei... Ardeleanul Moise e altfel. Lui nu prea ii vine a zambi. Relateaza c-o patima viscerala, c-o indurerare ce parca ii curge prin vine, coborand din sangele bunicilor si strabunicilor sai, care au suferit mult din pricina acelorasi asupritori, ca cei ai Sfantului Sofronie. Incearca din rasputeri sa ma faca sa pricep cam cate chinuri au putut indura romanii de aici, din sudul muntos al Transilvaniei, poate cei mai incapatanati ardeleni dintre toti. Oamenii astia luptau pentru credinta pana la moarte. Biserica cea mare e pe jumatate pictata. Surprinzator, calugarii de la Afteia nu i-au zugravit mai intai pe Mantuitor, Maica Domnului sau pe sfintii importanti ai Bisericii Ortodoxe. Au ales sa-i faca mai intai pe cei romani. Parintele Moise mi-i arata, pe ziduri... Doar sfinti ardeleni. Martiri si marturisitori ai credintei. Mucenicul Oprea Miclaus, tovaras apropiat al lui Sofronie. Cel care a facut trei calatorii istovitoare pe jos, pana la Viena, nelasandu-se pana ce n-a vorbit cu insasi imparateasa Maria Tereza, spunandu-i in fata plangerile taranilor ardeleni. Rezultatul: moartea dupa lungi torturi, in fioroasa inchisoare habsburgica de la Kufstein. Sfantul Iosif Marturisitorul, cel intemnitat si chinuit atata vreme, eliberat de taranii maramureseni abia la sfarsitul vietii... Sfantul Vasile Dumitru a Popii din Mocod - spanzurat in vazul tuturor, cu interdictia de a i se inmormanta trupul... Sau Sfantul Atanasie Todoran din Bichiu, cel care a fost tras pe roata la 104 ani!, impreuna cu alti peste douazeci de martiri. Capetele lor au fost ridicate pe pari, in fata caselor unde locuisera, iar bucatile din trupurile lor ciopartite aruncate la toate rascrucile drumurilor...
Sunt pline zidurile Afteiei de asemenea martiri ardeleni, prea putin cunoscuti astazi. "Sfinti tarani" in strai popular, cu opinci si chimire grozovane, cu camesi lungi, descheiate pe piepturile puternice, aratand mai degraba a razboinici intristati decat a calugari induhovniciti si piosi. Iar intre toti acesti sfinti, chiar in mijlocul lor, singura icoana a Mantuitorului din toata biserica. De-o parte sta Maica Domnului, aratand cu bratele spre El. Insa in partea stanga, nu e Ioan Botezatorul, asa cum se cuvine dupa canon. Ci - surpriza - insusi Sfantul Sofronie de la Cioara! De data asta, imbracat in straie stralucitoare, purpurii, de mare ierarh. Mantuitorul tine in palma o carte deschisa, aratand-o parca spre intreaga biserica. "Veniti la mine, toti cei osteniti si impovarati, si Eu va voi odihni", scrie pe ea, parca anumit pentru ardelenii ce se vor inchina inaintea Lui, spre linistirea unor veacuri zbuciumate de nedreptati si suferinte.
Calugarul invizibil
Desi parintele Moise n-are decat 41 de ani, barba si parul ii sunt de mult albite. Un halat cenusiu de muncitor ii acopera rasa monahala. De 21 de ani, n-a parasit manastirea asta. Celalalt, Visarion, de 20. Staretul Ioan Paven, de 25 de ani. Moise stie, si-o spune raspicat, ca misiunea unui calugar de la Cioara e mult mai grea decat in alte parti. Este, in primul rand, o datorie "patriotica". Una de lupta, de munca neintrerupta. Orice zid ridicat, orice caramida noua inseamna acum... un fapt istoric. Putin mai jos, la poalele dealului, imi arata o troita de lemn - acolo au fost taiati cu sabia zece calugari, in chiar ultimii ani de supravietuire a stapanirii maghiare. Sunt multe asemenea locuri, peste tot in jur. "Au murit oameni nenumarati, multi calugari... Nu stiu, nu cred c-aveti cum sa-ntelegeti daca n-ati trait aici. Atunci, credinta in Dumnezeu era acelasi lucru cu neamul. Neamul! Pricepeti asta? Intelegeti ce zic?...". Icoana cea mai veche a Sfantului Sofronie se afla intr-un paraclis de la etajul cladirii, cu chilii calugaresti. Este socotita de credinciosi ca facatoare de minuni. Zice-se c-ar implini mai ales dorintele celor ce au "un scop mare", care isi doresc cu putere ceva. Doua candele o lumineaza palid, de-o parte si de alta. E o icoana cum nu prea vezi prin bisericile bizantine. Mai "realista", mai apropiata de-o fotografie, parca. De parca zugravul acela s-ar fi straduit sa ii pastreze sfantului trasaturile "omenesti", sa nu i le stilizeze prea tare, asa cum scrie la canon. Privindu-l, ai incredere ca intocmai asa a aratat - chip osos, fruntea lunga si bombata, pletele linse, stranse ca-n niste nojite. Seamana cu Closca, capetenia de mai tarziu a marii rascoale. Parintele Moise si-a inchipuit mereu ziua aceea de 1 mai 1761, cand acest barbat zdravan a fost chemat la Sibiu de insusi generalul Adolf Bukow. Revolta lui Sofronie a fost cauza trimiterii lui Bukow in Transilvania. Acel vestit memoriu popular care speriase intreaga Curte a Vienei: "Pentru invatatorul Sofronie, noi, toti romanii din Ardeal, mai bine murim si parasim tara, decat sa sufere el prigonirea. Caci noi l-am indemnat sa ne invete legea noastra neunita...". Datorita lui a sosit cu fala, in cetatea Sibiului, in fruntea regimentelor de husari, celebrul criminal habsburgic, care avea sa distruga prin foc si lovituri de tun 300 de biserici ardelene, starpind orice urma de viata monahala ortodoxa in Transilvania...
Asadar, Sofronie si Bukow, fata in fata. "C-un cap era mai inalt decat el, calugarul nostru", zice parintele Moise. Inca de cand i-a vazut ochii, monahul roman si-a dat seama ca nimic nu mai are rost. Privire zambitoare, edulcorata, vorba alunecoasa si sfichiuitoare, santajuri viclene, cu amenintari aproape femeiesti... Sofronie a rupt in fata lui Bukow proclamatia catre popor pe care fusese invitat sa o semneze. "Pe mine n-o sa ma aveti niciodata", a spus, si chiar asa a fost. A fost condamnat la ani grei de temnita, apoi la moarte, s-au pus premii mari pe capul lui. Dar nu a mai putut fi gasit nicicand. Mereu fugar, o fantoma a muntilor a fost Sfantul Sofronie, in urmatorii ani de sangeroasa prigoana. Nimeni nu-l putea urmari, nimeni nu-l putea atinge. "Calugarul acela inalt, uscativ si brunet, care amageste poporul, dar nimeni nu se poate apropia de el, fiindca Romanii il apara in tot chipul", scria disperat in raportul sau comitele suprem maghiar. Nici moastele nu i s-au gasit, desi calugarii de la Afteia inca mai spera c-ar putea fi aici. Moise si Visarion ma duc pana in spatele bisericii, acolo unde zidul cel rotunjit al altarului se termina aproape de marginea unei prapastii. Nici n-ai fi banuit ca "plaisorul" asta al Cioarei se termina asa brusc, intr-un hau de cateva sute de metri adancime. Pe acolo, pe jos, pe valea Archisului, trecea altadata vechiul drum. Pe acolo au venit odinioara armatele imperiale, ca sa-i darame Sfantului Sofronie manastirea. Din cauza rapei n-au avut cum sa urce, nici cum sa traga cu tunurile. Au trimis doar un batalion de osteni, pe poteci ocolitoare. Cu mare greutate, acestia au reusit sa desfaca biserica, lovind-o cu tapinele si topoarele, din toate partile, sau tragand-o cu funii legate de cai. Urma ca a doua zi sa sparga si chiliile, sa adune toate barnele laolalta si sa le dea foc pe plaiul cel inalt. Doar ca in noaptea aceea, taranii din Cioara s-au furisat aici si au luat cu ei in mare taina toate lemnele bisericii distruse. Fiecare a carat cate ceva - icoane, grinzi, sita, stalpi, capriori, bucati de catapeteasma... Astfel au dus biserica in satul lor, ascunzand prin case toate bucatile ei, pazindu-le fiecare cu sfintenie. Si, atunci cand a venit vremea, au refacut-o intocmai...
Le spusesem celor doi calugari ca am vrea sa ajutam cumva noua manastire, prin donatiile cititorilor nostri. La terminarea picturii, la noile constructii... Ciudat, ei imi spun ca nu ar fi "chiar musai". Abia acum aflu ca biserica aceea veche a lui Sofronie... inca mai exista! E in satul de peste munte, Salistea, vechea Cioara, satul de nastere al Sfantului. Si ca abia ea ar avea mare nevoie de ajutor. "E-ntr-un mare pericol, sta sa cada", zice parintele Moise, cel care o stie de cand era copil. "Eu am iubit biserica aceea. Mergeti s-o vedeti. Este atat de frumoasa... E viata si istoria noastra acolo, intre barnele alea innegrite. Lasati-ne acum pe noi. Si noi avem aici mari lipsuri. Dar, daca-o fi sa fie, ajutati-o mai intai pe aceea. Caci aceea nu-i o biserica la fel ca toate celelalte. E biserica atinsa de palme de sfant..."
* SALISTEA
Opincile bunicului
Auzisem inca de la Afteia despre marea evlavie pe care o au localnicii la Sfantul Sofronie. Oameni ce vin la manastire aproape la fiecare Liturghie. Din Pianu, Strungari, Vintu de jos, chiar din Sebes si Cugir, dar mai ales cei din Margineniul cel larg risipit pe coastele de deasupra manastirii, ai carui batrani inca mai coboara calare, in strai alb popular, si cu icoana lui "Sofronie" in mana.Peste munte insa, in Salistea - satul de nastere al Sfantului -, chiar toata lumea il cunoaste si il venereaza. De parca oamenii ar fi si azi "consateni" cu el. Orice ins de pe ulita, de la mosneag la copil, stie ceva despre viata lui "Sofronie a nost", despre multele lui suferinte, c-a fost canonizat in '55 si e trecut in "calindar" la 21 octombrie, zi in care absolut toti se urnesc in masa spre Afteia, intr-un pelerinaj patriotic impresionant. Tot "Cioara" ii spun oamenii satului lor si acum, desi numele lui s-a schimbat, inca din anul 1965, in Salistea. Asezare pur romaneasca, in care inca se mai joaca "calusul" ancestral, localitatea se afla la doi pasi de vestigiile antice de la Tartaria si Sarmisegetuza Orastiei, dar care - uluitor! - timp de aproape sapte secole, a stat numai sub asuprire maghiara. Asta mi-o zice dascalul Ionel Bozesan, barbat ros si vanos, patriot pana-n maduva oaselor, in timp ce ne plimbam impreuna pe strada larga si insorita a Salistei, aratandu-mi cladirile acelea lungi, acoperite cu tigle batrane, toate apartinand pana nu de mult celei mai sangeroase dinastii de grofi maghiari ai Ardealului - neamul Barcsay. Cladirile imense ale CAP-ului, raspandite pretutindeni in sat, sunt foste grajduri sau hambare de-ale acestor Barcsay, care n-au putut fi alungati de aici decat abia in anul 1925, siliti atunci de localnici sa semneze ca nu-si vor mai revendica aceste proprietati niciodata. "Un sat de robi am fost noi, sute si sute de ani. Toti iobagi! Toti sclavi! Ucisi cu miile. Inca din 1458, clanul asta Barcsay s-a infipt in vietile noastre si n-a mai putut fi scos nici macar dupa dezrobirea nationala din 1918. Un sat unic, cred, in privinta asta, a asupririi. Poate nici in Harghita-Covasna nu s-au intamplat in istorie atatea crime ca aici. In asa un mediu s-a nascut Sfantu' Sofronie a nostru. Acum, stiind toate acestea, poate ca o sa intelegeti mai multe...".
Pe bunicul acestui invatator il chema tot Ioan si a murit in anul 1958. Inca de copil, mergea la cules viile lui Barcsay, cu botnita la gura. Si el, si mama, si tatal sau, si ceilalti doi fratiori. Toti aveau botnite, in timp ce culegeau via, iar groful se plimba cu trasura printre ei si cobora, uneori, "doar ca sa pipaie bobul strugurelui", sa vada cum e, apoi pleca mai departe. Chiar in mijlocul satului se afla o magura inalta, aproape conica, in varful careia e infipta astazi o cruce de 33 de metri, din fier, ce lumineaza noaptea si se vede de la zeci de kilometri departare. Culmea Globului, asa se numeste. Acolo erau spanzurati taranii romani de catre boierul Barcsay, foarte des si aproape din orice motiv. Bunicul Ioan a vazut zeci de astfel de oameni atarnand in streang deasupra satului Cioara. Prieteni, vecini, rubedenii... De ce? Fie si numai pentru ca intr-o dimineata nu au mai vrut sa mearga la lucru. Erau executati acolo, sus, pentru ca astfel sa ii vada toti satenii, din casele lor. Lasati sa putrezeasca in vazduh. Sa ii manance pasarile cerului. Sa-i vada toti, din orice colt al satului, si sa ia aminte...
Ionel Bozesan a facut recent un muzeu. Toata viata el stransese obiecte si documente despre inaintasii din satul sau. Iar acum, nu de mult, i s-a dat un "spatiu", chiar usa-n usa cu birtul comunal din fosta cladire comunista, scorojita, cu gratii, a cooperativei. E cam mizerie, betivanii isi fac nevoile pe geamurile "institutiei", dar invatatorul e multumit si cu putinul care i s-a dat. Si-a pus acolo straiele si lucrurile vechi, inscrisurile batrane despre istoricul comunei, despre manastirea Cioara sau despre renumitul "fiu al satului", istoricul David Prodan. Insa dintre toate aceste exponate, cel mai tare m-a impresionat... o pereche de opinci. Chiar opincile bunicului invatatorului. Cand le-am vazut, aproape mi-au dat lacrimile. Nu exagerez. Aceste incaltari sunt... inumane! Ti-e greu sa crezi ca cineva le-a putut purta vreodata. Piele tare, de vita abia jupuita, cu varfurile cusute grosolan, in colturi. Ti s-ar stalci degetele pana la rana, dupa doar o ora de mers. Pe talpile lor sunt zeci de petice batute in cuie, unul peste altul. Carpite in ani si ani de zile, intr-o viata intreaga, poate. Sute de cuie, "plotoace" cum li se spune aici, strapung pielea, incercand sa tina laolalta noianul de petice innegrite. Oricat ai vrea sa povestesti cuiva despre suferintele romanilor de aici, nu poti indeajuns. N-ai cum sa crezi ca toate astea se mai intamplau inca in "Romania dodoloata" a anilor '20: munca silnica, infometarea, torturile, spanzuratoarea... N-ai cum. Nu poti. Nimeni nu stie si n-ar crede asta. Decat, poate, daca privesti aceasta pereche de opinci. Opincile unui om care le-a purtat si a trait pana nu demult. O dovada vie. Opincile lui Ioan Bozesan, taranul ardelean care, in anul 1925, inca mai culegea struguri cu botnita la gura...
* BISERICA SFANTULUI
Ultima destinatie
Chiar si primaria din Salistea a fost unul dintre conacele lui Barcsay. In spatele ei, pe-o muchie de deal, vad, in sfarsit, biserica straveche a Sfantului Sofronie. Cea despre care imi vorbisera cu atata evlavie calugarii Afteiei. Complet neagra, rasarind fantasmagoric prin hatisul verde al ramurilor de copaci si din ierburile prelungi: firava, usor inclinata, sfaramicioasa parca. Urc intr-acolo cu parintele Liviu Ilie, preotul paroh al asezarii, un tanar chipes, de 33 de ani, care chiar se bucura nespus ca cineva a venit sa-ntrebe despre biserica lor, dupa atata vreme in care el n-a prea putut pricepe ce se intampla acolo. E monument istoric major, pe primele locuri din toata tara, in ce priveste "urgenta" restaurarii. S-au acordat si bani, vreo 500 de milioane, doar pentru "proiectul" de restaurare - in "pretul" asta au fost trimisi cativa insi care s-au uitat, au sapat niste gropi, au luat niste "probe chimice" de lemn si de pamant... Cam asa ceva. Si atat. Apoi au plecat si n-a mai venit nimeni niciodata.
Aveau dreptate calugarii: este, intr-adevar, o bijuterie. Doar daca te gandesti cum au reusit atunci, dupa moartea lui Sofronie, toti acei credinciosi din Cioara sa scoata din case "bucatile lor de biserica" si sa le stranga laolalta. Fiecare astfel de particica este intocmai originalul. Nici un cui, nici o grinda in plus. Barnele prinse zdravan in cozi de randunica, ce n-au putut fi dezlegate nici prin blestem! Sistemul atat de complicat de grinzi, ce se intretaie mestesugit pe dedesubtul acoperisului si clopotnitei! Nenumaratele placute marunte de sita, inchegate minutios ca-ntr-o intunecata si prelunga caciula de solzi, pe care parca-ti vine sa-o mangai Privesti si te minunezi. Totul e atat de fragil si de trainic totodata. Unele grinzi sunt atat de uscate, aproape de carbonizare... Dac-ai lovi o data in acoperisul acela negru, subtiratic, pumnul ti-ar trece pe cealalta parte. Si totusi, biserica asta inca sta aici, de peste doua veacuri. Neschimbata, inca in picioare. Stranele, Sfanta Masa a altarului, catapeteasma cu ochiuri de sfinti, toate sunt aceleasi ca atunci. Usile imparatesti prin care iesea odinioara Sfantul Sofronie, propovaduind curajosilor ce se-ncumetau sa urce spre dansul... Toate sunt acolo, reinchegate trainic ca printr-o indelunga vraja, de oamenii care l-au iubit, l-au urmat si au vrut sa il dainuie. Ca printr-o minune, biserica lui "Sofronie a nost" inca exista. Si totusi, ea s-ar putea prabusi, in fiece zi, in fiece clipa, oricand...
Eu, reporterul. Invatatorul. Si preotul. Inainte de despartire, urcam tustrei pe culmea aceea inalta din mijlocul satului. Dealul Globul. Piscul pe care pana nu demult se puteau vedea, din toate casele dimprejur, spanzuratii... Locul unde se afla astazi crucea aceea uriasa, ce lumineaza noptile, deasupra tuturor. Sus, chiar in varf, salistenii au zidit, imediat dupa alungarea sangerosului Barcsay, o capela alba, in memoria tuturor fratilor care au fost ucisi. Am vrea sa facem o poza de acolo, care sa cuprinda intreaga asezare. Oricat incercam, nu gasim nici un punct de unde sa putem zari ceva in vale. Intreg piscul e inconjurat de un perete des de brazi, din toate partile, care iti obtureaza orice priveliste. Cei doi localnici ma lamuresc. In anii '70, satenii au plantat acesti arbori imprejurul capelei albe. I-au sadit unul langa altul, atenti, urmand intocmai... conturul hartii Romaniei! S-au facut atunci si poze din avion, putandu-se observa limpede cum peretele de arbori prinde, incet-incet, o forma. O "biserica de brazi" s-a nascut acolo, pe Globul spanzuratilor. O biserica in forma Romaniei Mari, atat de mult si indelung ravnita. Nu. N-avem cum sa facem nici o fotografie "de sus", cu satul Sfantului Sofronie. Dincolo de hotarele de copaci care ne inconjoara, nu se mai poate vedea astazi nimic.
Fotografii de ANDREI CHERAN