- Ramona, ne intalnim cu ocazia lansarii albumului "Jumi Juma", pe care stiu ca-l planuiesti de multa vreme.
- Intr-adevar, e un album pe care mi l-am dorit parca dintotdeauna. E primul meu album de cand m-am mutat in Italia, adica de douazeci de ani. Am muncit mult la el, mai ales ca tot eu l-am si produs. Dar cel mai important a fost faptul ca l-am gandit nu doar ca pe un produs muzical, ci si ca pe un mesager al culturii. Din acest motiv, am ales melodii ale Mariei Tanase, pe care o ador de cand ma stiu, dar care au fost reorchestrate de Sandu Gorgoza, astfel incat ele sa sune modern, dar stilat. Inregistrarile le-am facut la Chisinau, impreuna cu grupul Millenium. Vara trecuta nu am avut nici o zi de vacanta: am facut emisiunea "100% adevarat", la Bucuresti, dar dupa fiecare emisie, fugeam cu valijoara la Chisinau, pentru "Jumi Juma". Simteam insa ca materialul parca nu era complet. Mi-am dat seama ca prin acest album puteam sa aduc aproape cele doua culturi, romana si italiana. Astfel am ales mai multe piese napoletane, pe care le-am transformat, sa sune mai romaneste, cu ajutorul naiului si al tambalului, si l-am invitat pe Gigi Finizio sa mi se alature la partea vocala. Gigi este o voce de aur a Italiei, napoletan get-beget, un artist care canta si compune inca de la cinci ani, dar si un om cu o sensibilitate extraordinara. I-am explicat aspectul social al acestui proiect, iar el a fost mai mult decat incantat sa participe, deoarece partea de sud a Italiei sufera si ea, in ochii italienilor, de aceeasi imagine negativa ca si Romania. Zona Napoli este afectata de multe prejudecati, locuitorii de acolo sunt numiti "tiganii Italiei" desi, din punct de vedere cultural, pamantul acela este o adevarata comoara. Asa s-a nascut povestea albumului "Jumi Juma". Sper ca el sa fie apreciat atat in Romania cat si in Italia, pentru ca este lansat in ambele tari.
- Dupa debutul tau muzical bine apreciat in Romania anilor '90, ai schimbat directia catre televiziune si actorie, pentru ca acum sa te reintorci la cantat. Tradarile astea nu se razbuna?
- Eu am cantat si in acesti douazeci de ani de cand sunt in Italia. In fiecare emisiune de televiziune la care am participat sau pe care am prezentat-o, daca aveam posibilitatea si era cazul, cantam. Nu au fost insa prea multe ocazii de acest soi, pentru ca, din pacate, in Italia exista o mentalitate foarte provinciala. Acolo daca spui "cant, dansez si recit", ti se raspunde "e imposibil". Italienilor li se pare prea mult, ii zapacesti. Daca eu as mai fi adaugat ca stiu sa cant si la pian, si la chitara, atunci chiar ca m-ar fi trimis acasa, sa ma fac economista. (rade). Ca eu sunt absolventa de Economie si Comert! La un moment dat am zis insa "Gata! Trebuie s-o faci si pe-asta". Si m-am pus pe treaba. Adevarul e insa ca n-a fost atat o ambitie personala, cat o dorinta de natura sentimentala. M-am gandit la toti romanii din Italia, care traiesc zi de zi cu dorul de tara in piept. Cand esti departe de "acasa", melodiile Mariei Tanase n-au cum sa nu te unga pe suflet. Si ce bine e cand mai auzi si tu un "mersai" sau un "fusei". Si apropo, cand am inregistrat, pentru postul de televiziune Rai Uno, "Marioara de la Gorj", cei din platou ma tot intrebau: "Da' ce canti tu acolo? Ce inseamna Marioana?". (rade)
Macelarul cu Ferrari
- Dar pe drumul Italiei ce te-a impins? In 1990, cand ai plecat, clocoteai de entuziasmul libertatii abia dobandite si puteai sa visezi la o cariera muzicala deplina si-n Romania.
- Eu semnasem un contract prin ARIA (Agentia Romana de Impresariat Artistic) pentru o serie de concerte in Italia. Trebuia sa stau o luna de zile. Dupa ce am parafat contractul, m-am sucit si-am zis ca nu mai plec. Eram inca o copilita si ma temeam de necunoscut, mi se parea ca o luna de zile era prea mult ca sa stau despartita de ai mei. Si nici visuri marete de cariera in strainatate nu ma bantuiau. In tara castigasem "Steaua fara nume", luasem locul III la Mamaia, faceam spectacole, scoteam discuri, eram solicitata la emisiunile TVR-ului, aveam deci deja o pozitie in lumea artistica. Mi-era bine. Intr-o zi insa, stand de vorba cu Aurora Andronache, ea mi-a spus: "Mai, fata, tu esti fleata? Du-te acolo, canti o luna si te intorci. Da' vezi si tu Italia". Asa ca m-am razgandit si am plecat. N-a fost insa chiar atat de idilic pe cat sperasem eu. In prima saptamana, stateam noptile cu ochii pe geam, ma uitam la steaua Aicoor, steaua mamei mele, plangeam de sarea camasa de pe mine si-o strigam pe mami. Ma simteam singura, eram trista si eram infricosata. Lumea mi se parea prea mare si prea fioroasa. Zilele au trecut totusi si am descoperit si frumusetile din jurul meu. Am realizat ca aveam sansa sa invat si sa evoluez. Si-atunci mi-am luat inima-n dinti, mi-am pus ambitia la bataie si-am decis sa raman. Dar nu sa raman asa... cum o da Dumnezeu, ci cu un tel precis: sa fiu si in Italia ceea ce eram deja in Romania. Ca puteam sa ma si marit, imediat cum am ajuns. Aveam un macelar care-mi facea curte, un tip cu Ferrari la poarta si tone de aur, asta in conditiile in care bunica mea, saraca, avea doar doua grame de aur, pe care le tinea pentru dinti. (rade). M-am uitat insa la el si m-am gandit: "Fatuca, tu ce vrei sa faci? Vrei sa devii nevasta astuia sau vrei sa fii Ramona Badescu si-n Italia?". Si-am ales sa fiu Ramona Badescu si l-am lasat neconsolat pe macelar. Am ales sa urc treptele sociale prin forte proprii. Ceea ce nu a fost deloc usor. Cand te duci intr-o tara unde nu cunosti practic pe nimeni, mai trebuie sa faci si-un compromis, sa mai calci si pe cadavre, sa fii mai infipt ca sa-ti inlesnesti ascensiunea. Or, eu nu eram asa. Eram un copil educat, cu frica de Dumnezeu si fara tupeu. Repet, mi-a fost greu sa-mi croiesc acest nou drum, dar nu-mi pare rau fiindca, uite, acum sunt un om curat, care doarme noaptea linistit. La 41 de ani, nu am nici o pata pe suflet.
Exista si romani onorabili
- Ce insemna sa fii roman in Italia, acum douazeci de ani, Ramona? Azi stim ca nu e o postura tocmai placuta.
- In lumea spectacolului, eu am fost printre primele romance din Italia. Pe vremea aceea nu se stia nimic despre Romania. Putini romani veneau in Italia. Eu le povesteam tuturor despre istoria noastra, despre Dracula, despre traditiile noastre, vorbeam oricui era interesat. Si italienii erau interesati. Ii priveau pe romani cu simpatie si curiozitate. Lucrurile s-au schimbat dupa intrarea Romaniei in Uniunea Europeana, cand am primit drept de libera circulatie si cand, din pacate, multi dintre romanii care au iesit din tara s-au dedat la infractiuni. Atunci a izbucnit bomba mediatica. Asa cum se intampla peste tot in lume, lucrurile bune sunt trecute sub tacere, stirile negative sunt insa extrem de penetrante. Nimeni n-a scris in presa italiana despre cei patruzeci si cinci de oameni de stiinta romani care duc in spate laboratorul de fizica atomica de la L'Aquila. Sau despre profesorii si medicii romani din Italia, care sunt respectati si iubiti de localnici. Sau despre romanii care au societati de constructie si care dau ei de lucru italienilor. S-a facut insa taraboiul de pe pamant din cauza infractorilor, iar acum romanii, in bloc, sunt priviti ca niste delincventi notorii, ca o pleava a societatii. Plus ca se face o uriasa confuzie intre rromi si romani. Unde mai pui ca, sigur, exista tigani romani, dar exista si tigani maghiari, tigani spanioli, tigani slavi etc. Asadar, nu toti rromii sunt romani si nu toti romanii sunt rromi. La fel cum nu toti romanii si nu toti tiganii sunt infractori. Tiganii sunt o etnie valoroasa, cu niste traditii fabuloase, care trebuie pretuite. Nici ei nu trebuie sa fie judecati prin generalizare. Sunt si tigani muncitori, care-si vad de treaba. Dar e atat de usor sa ponegresti, sa faci rau, sa strici, si e asa de dificil sa reconstruiesti sau sa-ti dovedesti inocenta. Prima eticheta negativa este cea care ramane imprimata in memoria societatii si e nevoie de multe "dezmintiri" ca s-o elimini. Tocmai de asta romanii din Italia si din strainatate, in general, trebuie ajutati si de-acasa, din Romania. Iata, dupa cazul Mailat, care a pus o stampila neagra pe frunte Romaniei, nu s-a facut nimic, nu a intervenit nimic pozitiv care sa echilibreze balanta. Prea multi oameni politici din tara nu se intereseaza si nu misca un deget pentru romanii din strainatate, desi este de datoria lor si au si posibilitatea sa actioneze. Romanii au nevoie de o campanie de imagine care sa ne sustina ca valori. Uite, abia anul acesta, la Milano, va fi organizata, pentru prima data in Italia, o expozitie Brancusi. Sau stiu italienii cine e Ionesco? Sau Maria Tanase? Nu stiu decat de Mutu, de Hagi si de Chivu. In ceea ce ma priveste, eu ma straduiesc si am inceput sa ma implic din ce in ce mai mult si mai profund in aceste probleme de politica sociala, care ii vizeaza pe romani. Am devenit consilierul primarului Romei pe acest subiect. Tocmai mi-am deschis un birou la Roma, unde voi putea sa stau de vorba cu ei, fata in fata. Am initiat o linie verde, "S.O.S. Ajuta-ma!", catre primaria din Roma, unde romanii vor putea suna, in curand, ca sa obtina informatii directe. De asemenea, fac demersuri pentru organizarea unui festival al romanilor la Roma. Ma zbat si pentru "obtinerea" unei biserici propriu-zise a romanilor in Roma, pentru ca noi inca nu avem asa ceva acolo. Sunt multe de facut...
- Cum sunt italienii prin comparatie cu romanii? Fratia latina este o realitate sau un simplu mit?
- Noi, romanii, avem o problema: trecutul. Acest trecut ne-a inchis foarte mult, nu ne-a dat posibilitatea sa crestem, ne-a tinut intr-o stare de ignoranta fata de evolutia lumii exterioare. Romanii sunt persoane inventive, persoane de o mare cultura, cu o capacitate intelectuala si spirituala deosebita, dar, din nefericire, nu au posibilitatea sa se exprime pe masura potentialului. Sa-ti dau un exemplu: la toate olimpiadele internationale, copiii romani ocupa mereu primele locuri, dar beneficiarii inteligentei lor devin strainii, care ni-i "fura", atragandu-i in universitati celebre, precum Yale, Harvard ori Cambridge. Ulterior, acesti tineri primesc, tot in strainatate, posturi care le aduc nu doar bani, dar si respect si recunoastere. Originea lor se pierde insa pe parcurs, nimeni nu o mai aduce in fata. Asadar, noi suntem pagubiti de doua ori. In alta ordine de idei, problemele economice nu ne permit nici acum sa traim la un nivel cu adevarat european, care implica atat o etica morala si comunitara elevata, cat si o forma de civilizatie care noua ne lipseste inca la nivel de popor. Ma refer aici la comportamentul de pe strada: sa nu mai aruncam gunoiul pe jos, sa nu mai circulam pe linia de tramvai etc. Prin comparatie cu noi, italienii par mai relaxati, dar aceasta e doar o aparenta. De fapt, sunt extrem de stresati, tocmai pentru ca vor sa fie relaxati. E un paradox.
- De la o vreme incoace esti des vazuta in Romania. Intentionezi sa te intorci acasa definitiv? Esti dezamagita de viata ta in Italia?
- Viata mea din Italia imi aduce foarte multa satisfactie. Oricine doreste poate sa ma verifice in presa, pe Internet, in arhivele televiziunilor italiene si sa se convinga ca am un CV foarte lung si deci un program de munca foarte incarcat. Sunt un om apreciat si stimat in Italia. Nu am de ce ma plange. In sfera politicii sociale am intrat pentru ca am vazut cum, din ce in ce mai mult, suntem oropsiti pe nedrept ca popor si pentru ca mi-am dat seama ca am posibilitatea sa ajut. Eu am foarte multe cunostinte in Italia, si nu doar in sfera artistica. Cunosc pe langa actori, regizori, producatori sau cantareti, si politicieni si oameni de afaceri. Or, ce sens mai au relatiile, daca nu le folosesti intr-un scop benefic? Ceea ce insa tin sa se inteleaga este ca gestul meu este unul altruist, e un gest de generozitate care imi ofera doar recompensare de natura morala sau, daca vrei, civica. Nu duceam lipsa de activitate. Acum, din contra, viata mea a devenit si mai aglomerata si imi cere un consum si mai mare de energie. Energie pe care o pun, insa, cu toata dragostea, in slujba cauzelor pentru care lupt. Eu o consider o datorie de suflet. Nu uit nici o secunda de unde am plecat si ii multumesc lui Dumnezeu pentru fiecare izbanda si, in general, pentru tot ce-mi da.
- Nu e totusi obositoare aceasta constanta naveta Bucuresti-Roma?
- Ba da, desi e alegerea mea, asa ca nu am dreptul sa ma plang. Incerc sa fac cat mai mult bine in jurul meu si am ales ca deocamdata sa ma concentrez pe profesie si pe aceste activitati de natura sociala. Intotdeauna mi-a placut sa fiu o femeie independenta si puternica, o femeie care cand face un lucru, sa-l faca pentru ca asa vrea ea, nu pentru ca este obligata de cineva. In plus, vizitele mele in tara au si o latura afectiva: parintii mei continua sa locuiasca aici, iar eu sunt foarte atasata de ei. Si albumul acesta, "Jumi Juma", tot lor li l-am dedicat.
Dragoste? Cu placere, dar fara masti
- Dar cand e vorba de dragoste, catre cine te poarta naveta? Sunt italienii mai fierbinti ca romanii?
- Eu n-am avut niciodata un iubit roman. Doar primul meu prieten a fost roman, dar aceea a fost o relatie platonica. Insa, din ceea ce-mi povestesc prietenele mele romance, imi dau seama ca italienii trateaza femeile cu mai mult respect. Acum, sigur ca si italiencele stiu sa se faca respectate. (rade) Barbatii italieni sunt mai atenti, fac mai multe complimente, te rasfata mai mult, sunt mai tandri si mai putin egoisti. Dar, repet, nu luati vorbele mele ca o generalizare, ci doar ca pe o "radiografie" a ceea ce am intalnit eu.
- Si totusi esti singura, la fel ca majoritatea femeilor independente social si profesional. Un fenomen la "moda" in toata lumea. Care este explicatia acestui fenomen?
- Intr-adevar, din ce in ce mai multe femei aleg sa se scuture de modelul traditional al "consoartei", nu mai vor sa fie "femeia cuiva", ci doresc sa fie pretuite ca entitati de sine statatoare, capabile sa se realizeze prin forte proprii. Femeile nu mai accepta sa stea inchise in casa si sa se ocupe doar de cresterea pruncilor, ci vor un statut profesional respectat in societate. Si chiar il dobandesc. Asta nu inseamna si ca ele isi refuza dragostea. Eu, una, nu as putea sa traiesc fara dragoste. As innebuni. Din fericire, dragostea are mai multe forme decat cea dedicata barbatilor. Dragostea de parinti, de frate, dragostea de prieteni sau dragostea de animale. Uite, eu am o catelusa care e ca si copilul meu. Dormim impreuna, vorbim, ii povestesc ce-am facut in fiecare zi, dimineata cand ma imbrac ma urmareste si, daca nu-i plac hainele, da din labuta intr-un anume fel. Sigur ca si dragostea de cuplu este extrem de importanta, dar si aici lucrurile sunt nuantate. Dragostea fizica are o greutate mai exclusiva decat aceea spirituala, decat prietenia care trebuie sa existe si in cuplu. Pentru ca pasiunea fizica trece, dar prietenia ramane. Apoi, dragostea o percepi diferit, si in functie de varsta. Eu am 41 de ani si inteleg ca, intr-adevar, femeia la 40 de ani este in plina maturitate. Abia la varsta aceasta ajungi sa te cunosti ca femeie, abia la varsta aceasta simti deplin, adica matur. Iti dai seama ce inseamna sa iubesti si sa te contopesti cu cineva, manat de o emotie completa, matura. La 40 de ani apreciezi cu adevarat calitatea si nu cantitatea. Acum stii sa cochetezi, sa fii senzuala, sa alegi o rochie potrivita, sa mergi la un restaurant, dar, inainte sa ti se aduca desertul, sa te ridici si sa spui ca trebuie sa pleci acasa, fiindca ai o migrena. (rade). La 20 de ani, nu poti sa decantezi lucrurile atat de profund.
- Dar notiunea de familie ce valoare are pentru tine, Ramona?
- Notiunea de familie are un sens sacramental. Tocmai din acest motiv, cand m-am despartit de sotul meu, am cerut si anularea casatoriei noastre de catre Papa. Am vrut ca si in ochii lui Dumnezeu sa fiu libera in clipa cand voi dori sa ma casatoresc din nou. N-am vrut sa-l mint pe Dumnezeu. Si nu vreau sa mint nici in viata mea de zi cu zi. Ca actrita, am posibilitatea sa joc o multitudine de roluri, asa ca, in viata civila, sunt doar eu insami, fara masti. Pentru mine, o relatie cu un barbat rezista atata timp cat imi procura emotii si cat si eu, la randul meu, emotionez. Atunci cand intervin obisnuinta si minciuna, prefer sa-i pun punct. Acum ca sa te corectez am o relatie care-mi ofera astfel de emotii romantice. Sunt cu o persoana mai speciala, de care insa mi-e teama, deocamdata, sa ma atasez. Evit sa ne intalnim prea des, pentru ca nu vreau sa ard etape. Cred ca e mai bine s-o iau cu incetisorul, pentru ca relatia sa se desfasoare firesc. Persoana aceasta imi place, iar atunci cand ne intalnim ne simtim bine impreuna. E frumos si emotionant. Dar ce va mai fi, vom vedea.
Fotografii din arhiva personala