Intre doua granite - romaneasca si sarbeasca, si sub doua stapaniri - bulgareasca si turceasca, romanii din Timoc au fost tot timpul niste razvratiti, haiduci fara frica de nimic, tocmai pentru ca nu mai aveau nimic de pierdut. Li se luase totul: intai vitele si stupii, apoi pamantul de sub talpi, apoi limba si spiritul. Numai ca noi, romanii de pe malul nordic al Dunarii, nu le-am auzit tanguiala. Ne-am astupat urechile de multe ori in istorie, abandonandu-i pustiului. Au trait asa cum au putut, purtandu-si cu semetie portul stramosesc, vorbind o limba pe care n-au scris-o si n-au citit-o niciodata. Si, mai ales, uitandu-se peste Dunare cu ochii in lacrimi si cu speranta ca le vom face, odata si odata, un semn. Ranile lor sangereaza chiar si acum, in anul 2010, mult, cu mult dupa veacul haiducilor.
"In codrii Cobiului, la cetatea Diiului"
Proptindu-se pe picioarele dinainte, calul coboara rapa raului, spre hatisul de buruieni de pe malul nisipos. Cu o mana pe darlogi si cu cealalta pipaind pusca de la oblancul seii, Miu priveste incordandu-se usor si strangandu-si ochii. "In sfanta zi a vinerii/ Pe luciul Dunarii,/ De departe se zareste/ Si-mi tot vine, si-mi soseste,/ Si la mal mi se opreste/ Un caic inzavonit,/ Dinafara zugravit/ Prin nauntru podobit,/ Cu covoare invalit/ Si cu sarma ingradit/ Cum e bine de trait." Caicul aluneca lin pe undele Dunarii, aproape de mal, mergand spre cetatea Vidinului. Pe caic sunt cel putin cincizeci de potere, ce cauta, si pe apa si pe uscat, sa-i dea lui de urma: "Miului haiducului,/ Miului viteazului,/ Ce-a pus straja drumului/ Din dealul Odriiului/ Pana-n preajma Diiului." Miu haiducul, spaima turcilor, si-a lasat ceata si armele in fagul din batrana padure a Cobiului, aproape de Manastirea Albotina, unde odihnesc oase domnesti de Basarabi. Stie ca "Trei beslii/ Si trei delii,/ Care tin raiaua-n Dii" il cauta cu potere inarmate pana in dinti, dar maine se va imbraca in sarica din piei de oaie a unui cioban si-i va atrage acolo, spunandu-le ca stie salasul Miului. Ii va duce pana la fagul sau cel inalt, in care stau pititi fratii sai de haiducie care, de indata ce Miu va ajunge cu cetele de turci dedesubtul lor, le vor sari in spate si-i vor taia pana la unul, apoi le vor face lesurile gramezi, ca sa le lase prada corbilor si lupilor.
Povestea lui Miu, suspinata usor pe coardele viorii Stradivarius, adusa de-un strabun al sau, ascunsa in surtucul militar, tocmai din Viena, ne-a spus-o Ivo Gheorghiev. Stam in casuta sa noua de lemn, mirosind a brad si a lana, si ascultam balade de demult. Ivo isi inchide pe jumatate ochii albastri, isi culca obrazul pe vioara si trage, aspru, cu arcusul pe corzi, intarindu-si, din timp in timp, recitativul. Isi aminteste ca asa l-a invatat, de copil, batranul viorist Pascut, lautarul din satul sau, Rabrova. Alaturi de care a cantat la multe nunti, pana a plecat din sat, la scoli inalte, cantecele cele vechi, stramosesti, cerute de nuntasi. Ivo nu mai canta acum la nunti, ci doar pentru a-si face inimii pe plac, in momentele cand grijile zilei il doboara. Pentru ca Ivo, inainte de a fi artist plastic, medic pe ambulanta si liderul Uniunii Etnicilor Romani din Bulgaria, este un roman cu inima fierbinte si privirea aburita de istoria nedreapta a neamului sau cel vechi. Impreuna cu el, am scotocit cotloanele trecutului romanesc. De ce aici e cuibul baladelor romanesti, de ce de aici sunt haiducii Miu, Bacu, Valcan, Baba Novac, Corbea, a caror amintire o pastreaza lautarii batrani cu sfintenie? Cu Ivo calauza, un haiduc al zilelor noastre, inchis in temnita bulgareasca pentru incapatanarea sa intru cauza "rumanilor" din Bulgaria, am descoperit in sudul Dunarii pe fratii de-un sange si de-o limba cu noi, la fel de vechi, daca nu chiar ceva mai vechi decat noi, cei din stanga Dunarii.
Hora miresei
Pe tot drumul pana la Ganzova, facut pe malul sudic al Dunarii, apoi urcand incet, printre coline si dealuri, ne-au insotit stoluri de pasari care cantau triluri de dragoste, ca-n paradis. Prin hatisurile de pe marginea drumului, fazanii si fazanitele se curtau intr-un complicat ritual al imperecherii, sarind din ierburile inalte si din salciile pletoase drept in praful drumului, imbatati de instinct, de primavara, de parfumul liliacului. Pe ulitele marginite de copaci si de trotuare de iarba moale si verde, ne-am plimbat, ne-am oprit pe la porti, am stat la taclale cu batranele satului, despre obiceiurile cele vechi, despre cantecele si danturile de demult.
In fata casei profesorilor Simeon si Olga Nicoff, se face repetitie cu copiii din grupul folcloric al satului. Trompeta suna trist, o doina olteneasca sfasietoare, iar doba bate arar, la cantecul de ramas bun al miresei, de la parinti, frati, surori si gradina cu flori. Nasa "invaleste" (gateste) mireasa. Fetele druste se aduna in jurul ei ca un roi de fluturi colorati, ii sterg lacrimile, o mangaie, ii aseaza voalul. "Nu-ti mai pleca ochii-n jos,/ Ca ai luat mire frumos!" Apoi, grupul se rasfira intr-un sir si fetele chiuie ascutit. Se prind de maini intr-o hora, hora miresei, si salta impreuna cu ea. Va merge la biserica, iar de acolo va iesi cununata. Acum aduce apa de la fantana intr-o galeata noua, ia in mana un baierac, un sacui, o traistuta cu o pereche simbolica de schimburi, camasa, ciorapi, oglinjoara, batista si alte mici "farmece" femeiesti. Pleaca, iese pe poarta casei parintesti. Se opreste in drum, si isi imbratiseaza parintii. Deasupra ei, pasarile ciripesc in triluri ametitoare, intr-un crescendo dramatic, participand si ele la tensiunea momentului.
Temenusca Metodieva Floarea si Zlatinca Serafimova Dumitra, adica Floarea si Dumitra, pe scurt, amandoua de-o seama, de 66 de ani, ies in drum. Zambitoare, au chipurile arse de soare si un aer nastrusnic in priviri, ca doua eleve care tocmai au facut o pozna. Stau aproape de biserica mare cat o catedrala, cu ziduri galbene si scorojite, zidita de strabunii lor, ciobani bogati, cu un veac si jumatate in urma, pe vremea turcului, mai tolerant, se pare, decat stapanirea bulgara. Impreuna cu Olga Nicoff, profesoara pensionara si sufletul grupului folcloric din care fac toate parte, femeile se straduiesc sa nu lase sa se piarda spiritul romanesc. Ele sunt primele la hora in sat, ele pornesc dantul, chiuind ascutit, iar fetele vin la ele si le trag de maneca, daca intr-o duminica se fac ca uita: "Hai, daica, sa facem joc, hai si-mi arata cum is pasii la jocul asta". Ele stiu tot, sunt ca trei zeitati stravechi matriarhale. Acum, imi arata ce au in lazile lor de zestre.
Lada cu zestre
Floarea: Iete-te, asta-i fusta de catifea si sort de luat inainte, tesut in razboi, cusute cu cununa de flori ori cu randuri. Is din vreme, adica vechi, de la strabunica. Camasa din panza tesuta in razboi si aleasa, cu broderie sparta. Perina brodata, care s-a umplut cu paie au cu foi de porumb. Astea-s bete de barbat, si am si de copil mic. Ciorapi din lana peste care se petreceau obielele opincilor. Aci am stergar tesut in razboi, cu modele cu flori, din borangic. Asta e zavelca de iarna, e mai groasa, din lana cu catifea, pe care-s cusute cu mana flori cu margele si matase. Iar aci o zavelca de vara, de bumbac. Le am de la bunica mea, iar ea le avea de la mama ei, deci au in jur de 150-160 de ani. Iar camasa din panza topita a fost darul pentru bunica mea, cand s-a maritat. Lada de zestre se dadea alaturi de bucata de pamant "ca sa aiba si fata mea cu ce sa se arneasca (hraneasca)", cum i-a spus strabunicul meu, cand a plecat dupa barbat. Am si o camasa mica, de copil, o tinem pentru nepotul nostru, cusuta cu margele. Si ea e din vreme, veche adica. Izmenele, tot din vreme, le-am scurtat, ca sa le vina nepotilor: danseaza si ei. Portul nostru e ca cel din tara, din Romania, am vazut acum, cand am mers pe la festivaluri. Eu am pomenit porturile astea toate de la bunica mea si de la mama mea, si le pastrez si-acum si le-aratam pe scena. Dar jucam si in sat, horile le facem in toata duminica, vara mai ales, cand vin copiii in vacanta, ca acuma-s toti dusi pe la scoli. A'ma (acum, acuma), in sat is doar batarni si copchii. Da' vara is multi, ca vin acasa si cei care s-au dus straini, prin alte orase ale Bulgariei, ca sa gaseasca de lucru. Cand vine vara, parca ne vine sufletul la loc. Ca tinerii asa-s de bucurosi sa afle si sa-nvete horile de la noi, sa stie sa joace rumaneste, ca sa arate lumii ce stiu ei. Au ei dorinta asta, si daca nu se face hora duminica, vin si cer bani de la toate casele, sa mearga sa tocmeasca ei lautari, cu trompeta, cu toba, cu basul, cu barabanul (toba). Satul e viu si traieste si avem speranta ca n-or sa moara nici limba rumaneasca, nici obiceiurile noastre stramosesti, nici jocul, nici cantecul, nici portul. Avem noi, fiecare baba, toale mult frumoase si vechi, din vreme, mostenite de la babele noastre, unele de mai bine de o suta de ani. Iar acum le coasem si la ai mici, sa aiba si ei, sa stie cat ii de frumos, si sa fie mandri de camasa rumaneasca. Mi-aduc aminte de mosu' meu, Radu, ce frumos s-a imbracat el in ultima zi a vietii lui, stiind dinainte, ca orice batran intelept, cand va muri: pantaloni de aba alba cu gaitane, croiala veche; camasa cu san, chioptura si maneci largi; opinci cu obiele, si pe cap caciula din blana de oaie. S-a asezat asa, pe pat, si i-a cerut la nora lui, mama mea, sa-i aprinda lumanarea. Apoi s-a stins, cu o suflare lina. Mosu Radu stia toate baladele vechi. De la el le-am invatat si noi, si acum incercam sa-i invatam si pe copiii nostri. Si copiii nostri, cand i-am facut, ei n-au stiut limba bulgara, pana ce n-au mers la scoala. Le-am cantat cantec de leagan in limba romana, asa cum am auzit si noi dintai, de la mamele noastre, si i-am inchinat pe romaneste. Rugaciunile catre Dumnezeu si Maica Domnului, asa cum le-am invatat si noi, de la mamele si babele noastre, ca bunica tare era buna si credincioasa, si-n toata sara, cum ne culcam in pat, ea ne inchina si ne invata si pe noi sa spunem "Bucura-te, ceea ce esti daruita cu har, Marie...", "Cruce-n cer, crunce-n pamant, Maica Precista sa fie cu noi, in asternut!". Ea ne canta balade, ne vorbea de Iancu Jianu, de Stefan Voda, de haiducii Corbea, Miu Cobiu si Stoian, de Ghita Haiducul, tovaras al lui Tudor Vladimirescu, care a luptat si el cu turcii, la noi, inainte de revolutia din 1821, ca si fratele sau, Papa Vladimirescu. Lumea atunci traia din munca campului, ara toate locurile, semana porumb si grau, si gradina de zarzavat, sateanul atunci isi facea totul in gospodaria lui, rareori avea nevoie de cate ceva si mergea la targ. Si noi, ca si-atunci, ne straduiam sa facem tot ce ne trebuia cu manurile noastre, ca sa nu avem nevoie de ceva de la straini, ca atunci cand plecam in alta parte, era vai de maica noastra, ca nu eram decat niste "vlahi imputiti" pentru bulgari, radeau de portul nostru si ne taiau camasile, ca sa nu mai purtam portul rumanesc. Asa eram si la scoala, eu am farsit (sfarsit) aici clasa a opta, in limba bulgara, si aveam un dascal bulgar, si care dintre noi vorbea limba romana, il batea peste gura.
"Dunarea nu-i hotar!"
Olga: Si eu, cand am plecat din sat la Ruse, ca sa fac liceul, pentru bulgari eram "smoten vlah" (vlah pierdut, un fel de "oaie ratacita"). Am facut apoi o facultate la Plevna (de franceza) si alta la Sofia (de chimie-biologie), iar acolo ma intrebau daca noi, vlahii, suntem tigani, si se uitau la mine ca la cineva de mana a doua, a treia. Plangeam tare, dar un batran profesor de latina mi-a spus ca limba mea e inrudita cu limba latina care se vorbea la Roma si mi-a povestit, odata, cum profesorul lor de istorie, intr-un moment de sinceritate, le-a destainuit, aratandu-le un ruman localnic, trecand pe strada: "Il vedeti pe batranul acela imbracat altfel decat taranii bulgari, si cum merge drept pe mijlocul drumului? El e urmasul locuitorilor cei vechi, bastinasi ai acestui pamant, pe care stramosii nostri veniti din tinuturile lor de origina, i-au gasit aici, pe loc. Numai ca el aceasta n-o stie si e bine asa!" Batranul acela mergea cica semet, drept, avand pe el cioareci de aba alba, zabun negru lung, caciula mare de lana, incaltat cu obiele si opinci, cu straita atarnata la subsuoara, imbaierata peste umarul celalalt. Mergea in treaba lui, pesemne sa ia din oras grunji de sare pentru oile si mioarele lui de la tarla. Constiinta de stapan al locului si-o pierduse, dar mandria, nu. Nici eu nu mi-am pierdut-o. Am invatat si, uite, m-am intors acasa si m-am facut om, nu m-am pierdut de neamul meu. Peste tot, am spus cu fruntea sus ca sunt rumanca, nu vlaha, nu tiganca. Asta sunt, asta-i limba ce-o vorbesc. A'ma, limba noastra si limba "bucuresteana", adica moderna, difera putin, dar ne-ntelegem in vorba, chiar daca a noastra-i mai veche, cronicareasca. Adica, limba romana a mai crescut, s-a mai dezvoltat, in ea au mai tunat (intrat) si alte cuvinte, a noastra ramande (ramane) tot veche, dar e frumoasa si asa, si ne mangaie sufletul s-o vorbim. Semanam cu oltenii in vorba, pentru ca avem si noi perfectul simplu, dar semanam in port si in cantece si cu ardelenii. Cum se explica? Pai (cu glas scazut, ca si cum ar spune o taina), Dunarea nu-i hotar! Eu cred ca am fost o tara cu totii, inca de pe vremea lui Ionita Caloian si Ioan Asan, care erau rumani. Ei au fost regii nostri de demult. Asa se vorbeste si acum despre ei, asa ne-au invatat babele noastre, ca nu erau bulgari, erau rumani de-ai nostri: Asanestii. Asa stim de la batranii nostri, nu din istoria bulgara, ca ei n-aveau interes sa spuna adevarul. Stiti ce mare a fost rautatea lor, ca toate ce erau romanesti, de la grai, port, istorie, legende, toate ne erau pedepsite. De aceea, batranii nostri au manat din gura-n gura, de la copii la nepoti, la stranepoti, tot ce-i romanesc, ca pe o mare taina, lasata cu gura de moarte. Daca ar fi stiut sa scrie, bietii de ei, ar fi scris si am fi stiut azi mai multe. Dar limba asta rumana n-a fost niciodata scrisa si citita pana la noi, iata, care invatam abia acum copiii nostri sa scrie si sa citeasca in limba neamului lor. Si cum ne-a venit asta? Ia, din capul nostru, nu ne-o indemnat, nu ne-o ajutat nimeni. Am fost la un festival la Simleul Silvaniei, invitati in tara, acum opt ani. Si asa de frumos ne-am petrecut acolo, asa de bine ne-am simtit, ca acasa, ca atunci cand am trecut Dunarea si ne-am apropiat cu bacul de malul Vidinului, parca ni s-a facut asa, un gol in stomac, ca nu mai puteam ceti slova noastra. Si atunci, i-am zis lui Ivo Gheorghiev, presedintele Uniunii Etnicilor Romani din Bulgaria, luptator pentru drepturile noastre, care era cu noi, impreuna cu Lucica, nevasta lui din Maramures, si cu baiatul lor al mare, Filip. Era ziua, pe la ora doua... uite, mi se plange cand vorbesc, si-acum, dupa atatia ani: "Ivo, hai sa luam noi copiii sa invete sa ceteasca limba romana!" "Hai, tanti Olga!", mi-a zis el, si a vorbit cu muma-sa, care-i de-o sama cu mine, a fost educatoare si ea, care a facut acolo, la ei, la Rabrova, ca si noi, la Ganzova, scoala in casa lor. Scoala de citit si scris limba romana! Si nu mi-a fost greu nici sa-mi pun casa la dispozitie, nici sa pun si sambetele si duminicile la bataie pentru asta. O fac cu mare bucurie! Mai ales ca primele noastre serii de elevi sunt acum studenti in Romania (in Craiova, Cluj, Bucuresti), dar si la Universitatea asta a noastra, de la Dii (Vidin), unde si-a deschis "Spiru Haret" o filiala, cu limba citita si scrisa, invatata la noi in casa! Avem, dintr-o data, o alta deschidere si o alta legatura cu tara. Pornita, iata, din umila noastra casa. Nu din vreun cabinet de ministru, nu de la vreun sponsor generos. In seria de anul acesta, avem treizeci de copilasi, ei sunt gata sa zboare. Ei sunt si in ansamblul nostru de datini si obiceiuri populare, gata sa sustina un program de doua ore pe orice scena. Si sunt cu valiza "pentru tara" intotdeauna gata. Numai sa ne spuna cu o zi inainte ca plecam in tara, si sa-i vezi cum se mobilizeaza, ca soldateii.
Ne cunoaste Bulgaria toata si Romania jumatate
Dumitra: Sa ne chemati, numai, si-o sa va aratam ca nu ne facem de rusine. Stim danturi multe si, uitati, eu vi le spun pe toate, ca sa stiti ca-s curat romanesti, si-s la fel ca pe tara: "Hora Trei-pazeste", "Burtaneasca", "Ganzoveana", "Mandrile", "Schioapa", "Galaoana", "Calusul", "Siru' al mic", "Siru' al mare", "Iuta", "Hora lui Besica"... Avem 16 hori, si ele se mana una dupa alta. Simeon, barbatul Olghii, canta cu fluierul, si un mos la doua fetite bate doba si noi putem sa manam 16 hori intr-una. Si la noi, ca si pe tara, se face obiceaiuri de mort, de nastere, obiceai de nunta, avem Paparuda, ruga de ploaie, Jucatu' perinii, obiceiul La mosica, de San Vasai (Sf. Vasile). Adica, ce e asta, sa va spun: Pe 1 ianuarie, se merge la moasa, cu colac de paine, cu gaina fripta, cu plosca cu vin, cu daruri pentru moasa si pentru mos. Ea ii asteapta cu masa pusa, ii pune copilului colacul la gat, il prinde de subsuori si-l ardica la grinda, pupandu-l pe frunte, inchinandu-l, apoi punandu-l jos, cu salele catre ea, cu picioarele pe clestele cu care se barcaie-n furna (vatraiul cu care se scocioraste jaratecul din cuptor). Si zice: "Sa fie copilul teapan ca fierul, Maica Precista sa-l pazeasca de tot raul. Sa fii curat, luminat, ca steaua-n cer, ca roua-n camp. Sa traiasca (numele copilului), sa imbatraneasca, paru-n cap sa ii albeasca". Si-l pune jos, se inchina, si iar porneste sa-l ardice, asa de trei ori. Si in colac sunt pusi bani si e chitit (impodobit) cu flori. Iar la gat ii atarna un sacui cu dulciuri. Apoi se pun la masa toti si mananca si beau. Apoi, seara, moasa isi petrece nepotii - asa sunt pentru ea copiii mositi - nepoti. Si obiceiul asta se face pana poate moasa sa ardice copilul in sus, dar si dupa aceea. Pana se casatoresc, nepotii tot vin la moasa in prima zi a anului, ca fiind cea care au vazut-o dintai, in prima zi a vietii lor. Si mai stim multe, vai! Si hora mortilor, cand si cum se face. Avem repertoar mare. Cantece romanesti, din satul nostru. "La moara la fagadau, macina si bun, si rau", "Tudorito, nene", "La livadia lui Ion", "Zarzarica, zarzarea", "Mandra mea cu carpa mura", "Daica Floare", "Spune, spune mos batran". Stim cantecele de la ai batarni, soacra-mea zicea ca era mica, si era la secerat, si femeile cantau la secerat cantecele astea. Ca radio nu era pe-atunci. Si cand am fost in tara, am vazut ca-s aceleasi cantece. Si asa mi-am dat seama ca Dunarea nu ne imparte si ca asta a fost o tara, toata. Alta nu poate sa fie! Iete, asa am mers din festival, in festival, pana la Simleu, si nime' n-a zis "tu nu esti rumaneste imbracata", ori "n-ai cantece si obiceiuri ca in tara". Peste tot, lautarii canta cantece la fel. Si le-am pastrat pe toate, pentru ca le-au tinut ai batarni. E meritul lor! Acuma, cu grupul asta folcloric de-l facu Olga noastra, vechea noastra prietena din copilarie, si cu barbatul ei, Simeon, profesori amandoi, am iesit si noi in lume. Am ajuns de ne cunoaste Bulgaria toata si Romania jumatate. Bulgarii au si ei obiceiurile lor, dar nu ca ale noastre.
"Numaidecat suntem gata, daca primim invitatie din Romania"
Olga: Din 1960, noi tot adunam cantece si obiceiuri rumanesti, si le scriam pe ascuns, ca sa ramaie si copiilor nostri, ce stim noi din batarni. De ce am pornit sa strangem cantecele, dansurile si obiceiurile de aici? Ne-am temut ca, incet, incet, s-or pierde si de la noi, asa cum am vazut si am cetit ca s-a intamplat prin alte parti. Am vazut ca piere ce-a fost odata, ca obiceiurile "cad" unul dupa altul, lumea pleaca la oras, copiii se scolesc departe, si au nevoie sa stie de unde-au plecat, de unde se trag. Eu cu barbatul meu suntem de 50 de ani impreuna, eu sunt profesoara de chimie-biologie si limba franceza, iar barbatul meu, Simeon, de matematica-fizica. Aici ne-am pomenit pe lume amandoi, ne stim de copii, si-apoi am fost la facultate la Sofia, ne-am intors in sat si ne-am luat. Am adunat tot, de la batranii din satul asta, si am scris si am reinsufletit obiceiurile. Intai si intai am inceput sa aratam pe scena, chiar daca bulgarii ne puneau etichete pe dansurile noastre, cum ca ar fi bulgaresti, iar de cantat in romaneste nu ne lasau. De cand aveam treizeci de ani, am inregistrat pana acum vreo 56 de hori de-ale ganzovenilor. Sarbatorile satului, sarbatorile de pe calendar, pana si mancaruri rumanesti, din ce legumuri, fasui, mamaliga cu branza, mamaliga cu peste, tot ce se face si cum se face, tot am scris. Ca sa nu se uite. Si cantecele, cum le-am invatat de la mama mea, care avea glas foarte frumos. Si pe urma am simtit ca trebuia sa lasam ceva si nepotilor nostri, sa stie cine sunt, asa cum noi am invatat de la babele noastre si de la lautarii ai batarni. As vrea sa editez o carte in limba romana, cu culegerile noastre, poate s-ar gasi o editura din Romania care sa faca asta pentru noi. E un material valoros pentru toti romanii. Suntem 40 de persoane in grupul nostru folcloric de dansuri, cantece si obiceiuri rumanesti, cu tot cu lautari, un autocar adica. Numaidecat suntem gata si urcam in el, daca e sa primim invitatie din Romania. Parca ne scaldam in limba romaneasca, si asta ne bucura cel mai mult, parca nu ne mai trebuie nici apa, nici mancare. Nu pot sa va spun ce simt in suflet, cand ne ducem undeva in tara, la vreun festival, cand vedem ca putem sa ne intelegem unii pe altii, dascali si copii, veniti din alte parti ale tarii, in limba romana! Am auzit ca in Romania sunt niste sate in aer liber, Muzeul Satului din Sibiu si de la Bucuresti. Acolo am vrea sa ne plimbam pe ulite si sa cantam. Nu v-ar placea si la bucuresteni, dumneavoastra?
Fotografii de DAN TRASNAI